Bizanţul îşi punea toată arta în slujba divinităţii, Renaşterea, în slujba omului

Fascinaţie, reper spiritual, seducţie. Aceştia sunt termenii care descriu felul în care a fost privit Bizanţul în istoria bătrânului continent. Despre modul în care Imperiul lui Constantin cel Mare şi al lui Justinian a constituit un model pentru împăraţii Apusului, despre rolul de moştenitori ai civilizaţiei şi ai culturii bizantine pe care l-au avut domnii Ţărilor Române, dar şi despre diferenţele dintre arta bizantină şi cea renascentistă ne-a vorbit acad. Răzvan Theodorescu, istoric al culturii şi istoric de artă, membru titular al Academiei Române, fost ministru al Culturii.

Bizanţul a dat Europei modele esenţiale

Domnule academician, ce a însemnat Bizanţul pentru civilizaţia şi cultura europeană din primul şi mai ales al doilea mileniu creştin?

Bizanţul a însemnat adevăratul reper spiritual al întregii Europe în prima sa parte, adică din veacul al IV-lea până la sfârşitul mileniului I şi apoi până la jumătatea mileniului al II-lea a reprezentat o permanentă seducţie. Să explicăm puţin. În prima parte a mileniului întâi, epoca lui Constantin cel Mare şi a lui Justinian au fost cele care au dat Europei modele esenţiale. Nu s-ar putea înţelege nimic din ceea ce a făcut Carol cel Mare în politica sa de renovare a Occidentului dacă nu am lua în seamă faptul că modelul lui Carol cel Mare a fost Constantin cel Mare şi apoi Justinian, că el a fost numit „Novus Constantinus“, iar monumentul său de la Aachen, necropola sa şi locul în care până astăzi Europa îşi vede simbolic începutul este o copie a unui monument justinianeu din Ravenna, San Vitale. Mai departe, Bizanţul a însemnat un reper, dar un reper de care începând mai ales cu momentul iconoclastiei, din secolul al VIII-lea, Occidentul a început să se îndepărteze. În al II-lea mileniu, Bizanţul a însemnat o seducţie. Occidentul - de acum putem sa îl numim catolic, net inferior din punct de vedere al tipului de cultură faţă de Bizanţ - a încercat sa rezolve această seducţie într-un chip cel puţin ciudat. În aprilie 1204, Cruciada a IV-a a realizat acea tristă, faimoasă „devastatio constantinopolitana“, jefuirea Constantinopolului de sfintele sale relicve. Nu uitaţi, suntem în perioada papei lui Inocenţiu al III-lea care deschidea la Roma o nouă politică faţă de Ortodoxie, considerată eretică. Aceasta din urmă şi-a luat toate măsurile de distanţare faţă de Occident. Este momentul în care bizantinii nu se mai numesc romani, până atunci ei erau apelaţi cu termenul „romaioi“, imperiul lor era o „romaiki basileia“, aşa cum în Occident era un Imperium Romanorum. Se naşte ideea că bizantinii sunt urmaşii grecilor, sunt „graikoi“, patria lor este o Hellas şi aşa apare mitul bizantinilor proveniţi din grecii antici, urmaşii lui Pericle. Căderea Bizanţului, cum a fost numită de un papă contemporan, „a II-a moarte a lui Platon şi a lui Homer“ este momentul în care acest imperiu rămâne numai o amintire, exercitând asupra Europei Occidentale un miraj. Marea seducţie a constituit-o în schimb pentru Europa Răsăriteană acel Bizanţ după Bizanţ, a celei de a III-a Romă ale cărei ecouri le resimţim până în Rusia de astăzi.

Venirea turcilor, pedeapsa pentru încercările de apropiere faţă de Roma

Care ar fi cauzele căderii acestui imperiu? Au fost ele de factură militară, adică lipsa unui ajutor armat din partea Apusului, sau corupţia internă, decăderea morală?

Nu aş merge pe nici una din aceste piste, deşi au cântărit şi acestea destul de greu în balanţa istoriei. Venirea turcilor socotesc că este principala cauză a distrugerii acestui imperiu. Când judecăm căderea Bizanţului avem în vedere mai mult date: intrigile care existau la curtea imperială, războiul civil din secolul al XIV-lea, luptele între familiile domnitoare Paleologi şi Cantacuzini. Mediul bizantin reprezentat de lumea oraşelor, a târgurilor, a mănăstirilor a dezvoltat după sfârşitul secolului al XIII-lea, mai ales după sfârşitul unirii de la Lyon care nu a durat mai mult de câţiva ani, ideea ca Bizanţul să renunţe la orice relaţie cu Occidentul: ideea unirii era una eretică pentru arseniţi, pentru monahii din Athos, pentru marea masă bizantină. Venirea turcilor în secolul al XIV-lea în apropierea Bizanţului a fost socotită de orientali ca pedeapsa pe care Dumnezeu a trimis-o asupra lor pentru că aceştia au îndrăznit să se apropie de catolicism. A existat o mică grupare prooccidentală care făcuse pasul spre Roma, condusă de Kydones şi Visarion al Niceii. De partea cealaltă se afla marea grupare condusă de teologi, de isihaşti faimoşi care au considerat că e mai bine ca Bizanţul să se supună turcului decât să accepte tiara papală. Cuvintele ducelui Lucas Notaras au fost esenţiale din acest punct de vedere. Ecoul târziu al acestui gând îl găsim în scenele pictate de la Moldoviţa, mai exact în reprezentarea asediului Constantinopolului. Miza Occidentului era unirea Bisericilor care luase locul cruciaţiei din secolul al XIII-lea.

Învăţatul Theodor Metochites, modelul desăvârşit al omului bizantin

Creionaţi un portret al omului bizantin. Care ar fi trăsăturile definitorii ale acestui tip?

La această întrebare aş răspunde aşa: nostalgia după antichitatea greco-romană, un anume gust pentru Orient, pentru zona de unde vine cupola Sfintei Sofii şi ideea proskinisis-ului, a ceremonialului aulic, un anumit necesar oportunism, o anumită duplicitate la fel de necesară, gust pentru cultură. Când răspund la această întrebare am în minte personajul preferat al meu din Bizanţ, Teodor Metochites, ctitorul bisericii Mănăstirii Chora, cel mai strălucit bizantin după părerea mea. Omul care a folosit cuvântul „anaviosis“, adică renaştere, omul care a ştiut că a existat o grandoare cândva pe care timpurile sale nu o mai atingeau. Omul care a folosit termenul de har pentru reprezentarea acelor realităţi care trebuie închinate lui Dumnezeu. Mănăstirea Chora, ctitoria lui, este cea mai frumoasă ofrandă pe care un creştin a putut-o aduce divinităţii.

„Antropocentrismul Renaşterii nu este prezent în arta bizantină“

Paradigma după care se conduce lumea din ziua de astăzi este cea iluministă, mai ales în Occident, dar şi la noi. De ce credeţi că nu a avut succes omul bizantin în faţa omului Renaşterii?

V-aş da răspunsul pe care l-a dat Nicolae Berdiaev între cele două războaie mondiale, când a susţinut că Evul Mediu trebuie reînviat şi că Renaşterea a fost o patologie a Europei. Evul Mediu nu putea să fie, şi Bizanţul nu putea să fie o paradigmă pentru oamenii care nu aveau nici reflexivitatea bizantină, nici smerenia bizantină, nici îndoielile romeilor. Lumea secularizată care vine din iluminism e o lume care are certitudini, idei abstracte pe care şi le susţine, ideea de Fericire, de Dreptate, ca drepturi ale omului, lucruri care nu îşi aveau locul în Codul bizantin. Occidentul cunoaşte foarte puţin Bizanţul, iar noi, moştenitorii Bizanţului, căutăm să ne depărtăm de ele, unii să ne lepădăm de ele, alţii, şi foarte puţini, printre care mă enumăr şi eu, văd acolo esenţa existenţei noastre ca europeni ai Răsăritului.

Care ar fi diferenţele majore între arta Bizanţului şi cea renascentistă?

S-a spus chiar că arta Paleologilor ar fi o Renaştere. Aici s-ar putea folosi mai curând o sintagmă a unui filosof occidental care referindu-se la teologie mai ales spunea că Renaşterea este Evul Mediu fără Dumnezeu, pentru că Evul Mediu a dat extrem de multe lucruri Renaşterii, dar l-a privat de adâncul sentiment al dragostei de Dumnezeu. Renaşterea a fost şi ea pusă în slujba Bisericii, dar în alt mod decât arta bizantină. Când s-au făcut confuziile între arta bizantină, în formula ei sintetică, arta paleologă şi Renaştere, s-a ţinut seama că sunt nişte puncte comune: enciclopedism, o evidentă coborâre la prototipurile greco-romane, dar din cu totul alte motive la orientali decât la apuseni. Elementul esenţial era uitat. Bizanţul îşi punea toată această artă în slujba divinităţii, în timp ce Renaşterea, care nu era atee sau necredincioasă, punea această artă în slujba omului. Antropocentrismul Renaşterii nu este prezent în arta bizantină.

Strălucirea de odinioară a basileilor, observată la domnii Ţărilor Române

Cum au reflectat Ţările Române în arhitectura medievală cele două stiluri, oriental şi apusean. Spre ce a înclinat mai mult balanţa?

Incontestabil spre cel răsăritean, bizantin, cu unele corecţii ale goticului, e drept occidental. Dar epoca lui Ştefan cel Mare este din acest punct de vedere o sinteză admirabilă în care viziunea spaţială din arhitectura ctitoriilor sale, decoraţia, elemente, portaluri, deschideri de ferestre vin din apus. Însă viziunea monumentală, generală, ca să nu mai spun de toată decoraţia pictată, este aceea a artei liturgice bizantine.

Apusul nu a mai vrut sau nu a putut să preia în întregime moştenirea culturală a Bizanţului după căderea acestuia, din 1453?

Nu a mai fost interesat să preia această moştenire. Moştenirea a preluat-o Rusia din punct de vedere ideologic cu Ivan al III-lea şi acvila bicefală şi, paradoxal, au preluat-o turcii. Avem mărturii din secolul al XV-lea, de la Gheorghe din Trapezunt până la Nicolaus Cusanus, un scriitor bizantin şi un cardinal occidental care au spus-o clar: „Sultanii turci au imitat pompa şi fastul cezarilor şi al basileilor“. Dar strălucirea de odinioară a împăraţilor din Constantinopol poate fi observată mai ales la domnii Ţărilor Române, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, care sunt pilde hotărâtoare în acest sens.