Sfântul Botez este întâia dintre Tainele Sfintei Biserici, este uşa prin care se intră în Sfânta Biserică. Ajungând membri ai Bisericii lui Hristos prin Botez, ne putem învrednici de primirea celorlalte Sfinte Taine. Botezul creştin a fost instituit de către Mântuitorul Iisus Hristos, după Învierea Sa din morţi, când a spus Apostolilor Săi: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh“ (Matei 28, 19).
În interviul ce urmează, părintele asist. drd. Silviu Tudose, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, ne aduce lămuriri şi explicaţii despre primele ierurgii care trebuie săvârşite mamei sau pruncului după naşterea acestuia, despre timpul săvârşirii Tainei, despre afundarea de trei ori în apă a celui ce se botează şi despre problemele pastoral-liturgice legate de această Sfântă Taină.
Care sunt primele ierurgii care trebuiesc săvârşite mamei sau pruncului după naşterea acestuia?
Înainte de a vă răspunde la întrebare, aş dori să spun că trebuie să acordăm atenţie şi perioadei de dinainte de naşterea unui prunc, una dintre cele mai mari bucurii pe care le simte un om. O bucurie pentru care întreaga familie se pregăteşte, într-un fel sau altul. Îndeosebi mama, care poartă în pântece un prunc, e bine să se spovedească şi să se împărtăşească. La fel, tatăl copilului. Dacă vor face aşa, copilul lor se va naşte altfel, ocrotit de Dumnezeu.
Imediat după naştere, mai exact în prima zi, există o ierurgie prin care preotul sfinţeşte o apă cu care stropeşte casa, pe mamă, copilul nou-născut şi pe toţi ai casei. Această rânduială a fost alcătuită pe vremea când naşterile se făceau acasă. Astăzi, când numai în mod excepţional se întâmplă aşa, după ce mama şi copilul se întorc de la maternitate, cineva din familie merge la preot, care sfinţeşte apa respectivă, cu care se face stropirea, după rânduială.
În a opta zi după naştere, în mod normal, se săvârşeşte rânduiala punerii numelui celui nou-născut, precedată de câteva rugăciuni pentru mama copilului şi pentru moaşa şi femeile care au ajutat la naştere. În zilele noastre, şi această rânduială este din ce în ce mai puţin săvârşită. Rugăciunea de punere a numelui este rostită, în cel mai bun caz, înainte de lepădările de la Botez.
Tot înainte de naştere, există în Molitfelnic şi o rânduială pe care ar fi bine să nu o săvârşim niciodată, dar care, din nefericire, este necesară atunci când femeia pierde copilul înainte sau în timpul naşterii. Se citeşte o rugăciune pentru iertarea ei, fără să se sfinţească apa şi fără alte rugăciuni de curăţire.
„Vechile pravile bisericeşti interziceau amânarea Botezului peste patruzeci de zile de la naştere“
La cât timp de la naşterea pruncului trebuie să se săvârşească Taina Sfântului Botez şi unde?
În vechime, Botezul se săvârşea după o destul de lungă perioadă de pregătire, numită catehumenat, care putea dura chiar şi trei ani. Se întâmpla aşa, deoarece mulţi dintre cei care doreau să primească botezul erau maturi. Astăzi, când botezul copiilor sau pedobaptismul a fost generalizat, în primul rând trebuie să avem în vedere că pruncii nu trebuie să moară nebotezaţi. De aceea, dacă se întâmplă ca ei să se afle în pericol de moarte, îndeosebi imediat după naştere, e bine să-l botezăm atunci. Dacă nu poate fi prezent un preot care să facă acest lucru, orice creştin botezat, inclusiv mama copilului, poate rosti formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin; şi al Fiului; Amin; şi al Sfântului Duh. Amin; acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin“, stropindu-l sau nu cu apă, în funcţie de situaţia în care se află. După acest botez, numit „de necesitate“, dacă pruncul e sănătos, se săvârşeşte apoi în biserică Taina Botezului, cu toată rânduiala, fără afundare şi rostirea formulei.
Dacă pruncul e sănătos, el poate fi botezat după a opta zi de la naştere, când i se pune numele. Vechile pravile bisericeşti interziceau amânarea botezului peste patruzeci de zile de la naştere. Din păcate, astăzi, foarte multe familii amână momentul botezului până când pruncul împlineşte patru-cinci luni sau chiar mai multe, considerând că până atunci el nu ar face faţă „solicitărilor“ din timpul slujbei. Este greşit să gândim aşa, din două motive. Pruncul nu păţeşte nimic dacă are doar 40 sau 60 de zile de la naştere şi, dacă rămâne nebotezat, există riscul să moară aşa. De aceea, aş recomanda familiilor să boteze pruncul în intervalul cuprins între 40 şi 60 de zile de la naştere. Atunci poate participa şi mama copilului la slujbă, deoarece i s-a citit Molitfa de curăţire, iar pruncul devine mult mai repede membru al Bisericii şi se împărtăşeşte cu Sfintele Taine, „spre sănătatea sufletului şi a trupului“. Şi mai este un motiv practic, constatat de noi, preoţii: dacă pruncul e mai mare de două luni, devine mult mai puţin „cooperant“ în timpul slujbei, plângând şi deranjând bunul mers al slujbei.
În ceea ce priveşte timpul săvârşirii Sfintei Taine a Botezului, nu există restricţii. E bine să se evite perioadele de post, avându-se în vedere că, în mod normal, după slujbă urmează şi un ospăţ al bucuriei. De obicei, Botezul se face duminica, după Sfânta Liturghie, în sfânta biserică. Există canoane, cum este Canonul 59 de la Sinodul al VI-lea Ecumenic, care interzic săvârşirea Botezului în case particulare şi chiar în paraclise. Dorinţa unor părinţi de a fi botezat copilul acasă, de frica unei eventuale îmbolnăviri, este nejustificată şi denotă, în cele din urmă, o lipsă de credinţă. Este o atitudine similară cu a celor care nu doresc să fie împărtăşiţi cu aceeaşi linguriţă...
Nu pot fi naşi de botez creştini de alte confesiuni
Cine poate fi naş de botez şi care sunt responsabilităţile lor în cadrul Tainei, precum şi după aceasta?
Naş la Botez poate fi orice creştin ortodox adult, de acelaşi sex cu copilul. Nu pot fi naşi creştini de alte confesiuni sau, Doamne fereşte, necreştini. Pe lângă calitatea de creştin ortodox, naşul trebuie să fie şi un credincios practicant, care să cunoască adevărurile de credinţă ale Bisericii. El ţine în braţe pruncul şi face în locul acestuia mărturisirea de credinţă, lepădându-se de Satan, unindu-se cu Hristos şi rostind Crezul. De asemenea, naşul este cel care are responsabilitatea creşterii duhovniceşti a finului său. Îndrăznesc să spun că fiecare naş, în calitatea sa de părinte spiritual, va da seamă înaintea lui Dumnezeu de finii săi, ceea ce nu-i puţin lucru.
Există şi unele „restricţii“ în privinţa naşilor. Nu pot îndeplini această calitate cei din cinul monahal sau părinţii copilului.
În practică, naşii copilului sunt naşii de cununie ai părinţilor acestuia. Însă şi persoanele necăsătorite, dacă îndeplinesc condiţiile pe care le-am menţionat mai înainte, pot fi naşii unui copil. Când cineva năşeşte un copil şi se îngrijeşte de creşterea lui spirituală cu responsabilitate, săvârşeşte o faptă creştinească şi va avea mare răsplată din partea lui Dumnezeu.
Vorbiţi-ne despre importanţa întreitei lepădări pe care o face naşul şi despre unirea cu Hristos, care se pecetluieşte prin mărturisirea solemnă a credinţei creştine, rostindu-se Crezul şi închinându-se Sfintei Treimi.
Întreita lepădare o face naşul, în cadrul exorcismelor pe care preotul le rosteşte înainte de Taina propriu-zisă, în pridvorul bisericii sau în faţa uşilor de la intrare. Este un ritual care, în primele veacuri ale Bisericii, se situa cu câteva zile înainte de Botezul propriu-zis. După lepădarea de Satan, cei care urmau să fie botezaţi mărturiseau credinţa în Hristos, prin rostirea Crezului, fiind astfel încununată întreaga perioadă a catehumenatului sau a pregătirii lor catehetice. Astăzi, în locul celui care se botează, naşul rosteşte aceste lepădări şi Simbolul de Credinţă, cu faţa spre Apus, simbol al întunericului şi al răului, diavolul fiind numit în Scriptură „domnul întunericului“.
Formula de lepădare se rosteşte de trei ori în amintirea întreitei lepădări de Satan pe care a făcut-o Hristos Domnul Însuşi pe muntele Carantaniei. Formula „Mă unesc cu Hristos“ e rostită cu faţa spre Răsărit, pentru că acesta este simbolul Învierii lui Hristos, „lumina lumii“.
„Toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat“
Vă rog să ne explicaţi partea principală a Tainei Botezului, afundarea de trei ori în apă a celui ce se botează.
Într-adevăr, momentul culminant al slujbei botezului îl reprezintă întreita afundare în apă. Ca să înţelegem exact de ce facem aşa şi ce simbolizează acest lucru, trebuie să ştim că între Botez şi Moartea, şi Învierea Domnului există o strânsă legătură, explicată foarte frumos de pericopa apostolică care se citeşte la slujbă, din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, capitolul al şaselea. Se spune acolo că „toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat“, acesta fiind „asemănarea morţii“. Adică, după cum Hristos a murit şi a stat trei zile în mormânt, tot aşa şi cel botezat este afundat de trei ori în apa care devine acum simbol al mormântului Domnului. Chiar numele Tainei, Botez, vine dintr-un verb grecesc care înseamnă a scufunda sau a îngropa, ceea ce arată în mod evident legătura dintre Moartea şi Învierea lui Hristos şi botezul fiecăruia dintre noi, care murim păcatului şi ne naştem, aşa cum spune o rugăciune din slujbă, „întru înnoirea vieţii“.
Dacă înţelegem aşa lucrurile, ni se va părea absurdă şi neavenită practica stropirii celui botezat care, din păcate, e întâlnită uneori chiar în bisericile noastre, ortodoxe, îndeosebi în Ardeal.
Ce simbolizează crişma, cu care cel nou botezat este îmbrăcat?
Este o imagine a înnoirii vieţii de care aminteam mai înainte. Crişma este un veşmânt alb, de obicei o pânză albă, din bumbac, numită de textele liturgice „haină luminoasă“, „haină împărătească“ sau „veşmânt al nemuririi“. Denumirea de crişmă vine tot din greacă, pe filieră slavonă, însemnând ungere sau sfinţire, amintind de Taina Mirungerii. În vechime, haina albă era purtată de neofiţi, de cei nou botezaţi, timp de opt zile. Atunci când Botezul se săvârşea la Sfintele Paşti, ei purtau această haină albă toată Săptămâna luminată, lepădând-o în mod solemn în Duminica Tomii, motiv pentru care această duminică mai poartă şi denumirea de „Duminica albă“.
„Cincizecimea personală“
Ce simbolizează spălarea şi tunderea celui botezat, precum şi pecetluirea corpului cu Sfântul Mir?
De fapt, ordinea celor despre care m-aţi întrebat este exact inversă. Mai întâi pruncul este uns cu Sfântul şi Marele Mir, în cadrul celei de a doua Taine pe care o primeşte, numită a Mirungerii. Ea este un fel de încununare a Botezului, după cum actul Împărtăşirii este o încununare a Mirungerii. Prin ea, cel nou botezat primeşte „pecetea darului Sfântului Duh“, fiind uns de preot cu Sfântul şi Marele Mir în principalele părţi ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare. Sfântul şi Marele Mir, sfinţit de Sinodul Bisericii, este un semn văzut al împărtăşirii celui botezat de darurile Sfântului Duh. Actul în sine a fost numit de multe ori o „Cincizecime personală“.
După Mirungere, mai exact după ritualul înconjurării mesei şi după citirile din Apostol şi Evanghelie, se săvârşeşte ceea ce se cheamă „ritualul spălării pruncului“. De fapt, este şters acum cu o faşă umezită, îndeosebi în locurile unde a fost uns cu Sfântul şi Marele Mir, pentru ca acesta să nu ajungă în locuri nepotrivite.
Spre finalul slujbei, pruncul este tuns în numele Sfintei Treimi. Se taie cruciş câte puţin din păr, care se aruncă după aceea în cristelniţă, ca o primă jertfă sau pârgă a trupului omenesc, adusă lui Hristos. Este greşit obiceiul de a fi oferit acest păr părinţilor, pentru a-l păstra acasă. El trebuie aruncat în cristelniţă, nefiind nicidecum un suvenir.
Poate e bine să amintim şi de un obicei popular, acela al „luării mirului“, care constă într-o primă baie a pruncului, după botez, la care asistă şi naşii. Pruncul se spală atunci, în aceeaşi apă fiind spălată şi crişma pe care a purtat-o la botez, după care apa se aruncă într-un loc curat. Acest obicei este o reminiscenţă a practicii din primele secole, când cei nou botezaţi veneau în a opta zi după Botez la biserică, unde erau spălaţi sau şterşi şi lepădau haina albă pe care o purtaseră până atunci.
Copiii născuţi morţi sau cei morţi nebotezaţi se pot boteza?
Aş mai adăuga copiii avortaţi care, din păcate sunt mult mai mulţi decât cei născuţi morţi sau morţi nebotezaţi. În nici unul din aceste cazuri nu se poate săvârşi Sfânta Taină a Botezului, pentru că de ea nu beneficiază decât oamenii vii. Oricât de mare ar fi durerea familiei şi dorinţa ei de a fi botezat copilul mort, acest lucru nu se poate întâmpla. Grija Bisericii se îndreaptă acum către familie, îndeosebi către mama copilului, care primeşte şi un canon de pocăinţă. Soarta sufletului copilului rămâne în grija lui Dumnezeu.
E greşit obiceiul unor mame, cărora le pare rău îndeosebi de copiii avortaţi şi solicită Slujba Botezului pentru aceştia sau prezenţa unor lucruri „în numele lor“ la botezul altui copil. De asemenea, acestora nu trebuie să le fie date nume şi să fie trecuţi pe pomelnicele de la Sfânta Liturghie. Important este ca o femeie să nu mai facă acest lucru şi să se preocupe de pocăinţa proprie, mergând la duhovnic şi spovedindu-se.
Ar mai fi de menţionat o situaţie. În cazul în care un copil este găsit abandonat, neştiindu-se dacă a fost sau nu botezat, el se botează ca orice prunc, pentru a nu rămâne necurăţit. Singura diferenţă este că, la formula „Se botează robul lui Dumnezeu...“ se adaugă cuvintele „dacă nu este botezat...“.
Părinte, în încheierea discuţiei noastre, ce sfat aţi da creştinilor în legătură cu propriul Botez?
Este un sfat pe care mi l-aş da în primul rând mie, pe care l-am întâlnit în una dintre cele mai frumoase cărţi despre această Taină - este vorba de lucrarea „Din apă şi din Duh“ a părintelui Alexander Schmemann: să încercăm să redescoperim propriul Botez, semnificaţia şi valoarea lui reală. Viaţa nouă, „înnoirea vieţii“ care ne-a fost oferită la Botez o putem redescoperi şi împlini în sânul Bisericii, îndeosebi prin baia Spovedaniei şi prin primirea Sfintelor Taine, cât mai des cu putinţă.
Şi ar mai fi ceva. Câţi dintre noi cunoaştem data propriului Botez? Dacă am face un sondaj, cu siguranţă procentul nu ar fi foarte mare. Dacă data naşterii trupeşti ne e atât de dragă, oare nu cel puţin la fel de dragă ar trebui să ne fie cea a naşterii „din apă şi din duh“?
