Teama că bunăstarea lor materială va fi împărțită cu state mai slabe economic, cotele de imigranți care se vor impune vrând-nevrând, pericolul terorismului islamic, rata șomajului în creștere i-au determinat pe locuitorii din Albion să voteze în iunie, anul acesta, ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Dar principalele cauze nu sunt de ordin financiar. Despre nevoia raportării la cultura și identitatea națională în context european și situația românilor post-Brexit, dar și despre referendum ca formă de exprimare a voinței cetățenilor ne-a vorbit profesorul Costea Munteanu, doctor în economie și cadru universitar la Facultatea de Relații Economice Internaționale din București.
Domnule profesor, Marea Britanie, un important contributor la fondurile comunitare ale Uniunii Europene, a votat prin referendum ieșirea din UE. Ce credeți că a determinat acest vot negativ - faptul că fostul premier Cameron nu a obținut prin negocieri avantajele dorite pentru economia britanică de la actuala conducere europeană, „manipularea” populației prin presa britanică sau alte motive?
Din capul locului trebuie să reținem că, în termenii contribuției la bugetul comunitar, Marea Britanie s-a situat tot timpul după Germania și Franța.
Apoi, ca idee ce cred că ne permite buna înțelegere a contextului în care s-a votat pentru ieșirea din UE (colocvial denumită Brexit), merită să arătăm că britanicii au avut dintr-un bun început un statut cu totul special, ei fiind oricum cei „mai puțin intrați” în UE dintre toți ceilalți membri. În sensul că lor nu li s-au aplicat numeroase dintre regulile obligatorii celorlalți. Bunăoară, „derogările” primite de Marea Britanie de la aplicarea prevederilor Tratatului de la Maastricht (adoptat în 1994) sunt cât se poate de elocvente în această privință. Pentru a nu mai aminti de faptul că ea nu a adoptat niciodată moneda unică (deși îndeplinea toate precondițiile îndeobște solicitate, iar apartenența în cele din urmă la zona euro este o obligație ce se asumă prin însăși dobândirea calității de membru al UE), sau că a refuzat să devină parte a spațiului Schengen (ceea ce înseamnă că, în cazul ei, a fost tot timpul nevoie de un act de identitate valid pentru trecerea frontierei). În felul acesta, putem spune că „ieșirea” a fost mult ușurată – dacă nu chiar prevestită! - de o „intrare” oricum incompletă.
Acum, desigur că există și o serie de factori specifici, circumstanțiali ai votului pentru plecarea din UE. Și cred că unii dintre acești factori intră în categoria „manipularea populației”, cum ziceți dumneavoastră, dar alții nu.
Cei legați de manipulare pot fi decelați din însăși lozinca electorală lansată de Nigel Farage, liderul UKIP, principalul partid pro-Brexit: „Să ne luăm ţara înapoi!”. Sunt de părere că această chemare spre „reluarea în posesie a țării” a avut ecou întrucât ea a dat curs unor temeri și frustrări ale britanicilor de rând, ce s-au coagulat ca veritabile idiosincrazii germinate de-a lungul apartenenței lor la UE, abil speculate de discursul politicianist „made in Britain”.
Întâi, este vorba despre temerea generată de faptul că, în condițiile în care participarea la UE a implicat contribuții diferențiate la un buget comun, precum și o anume (re)distribuire de fonduri (vizând egalizarea treptată a condițiilor de viață pentru comunitățile componente), s-a manifestat o tendință de egalizare la nivel continental a veniturilor economice. Acest lucru se pare că a fost perceput în mod nefavorabil de o bună parte dintre britanici, ca ducând la scăderea nivelului de trai al comunităţilor mai bogate (ei numărându-se printre acestea), în favoarea celor mai slab dezvoltate.
Apoi, este vorba despre frustrările pe care nu puțini dintre cetățenii britanici le-au resimțit în fața numărului în creștere al imigranților proveniți din țările estice ale Uniunii. Se pare că percepția dominantă a fost aceea că un astfel de proces imigraționist în expansiune nu poate decât să alimenteze o serie de evoluții negative: scade preţul local al forţei de muncă, este grevat sistemul de asigurări sociale, crește rata şomajului, se tulbură ordinea stabilită la scară istorică.
Cum spuneam însă, Brexitul nu poate fi pe deplin înțeles dacă nu ne oprim și asupra factorilor genuini, ce nu au vreo legătură cu manipularea politicianistă. Am aici în special în vedere un lucru la care s-a făcut mai puțină referire, deși poartă cu el semnificații cu miză ridicată: de-a lungul campaniei pentru referendum s-au auzit o serie de voci critice la adresa afluxului în creștere de reglementări emise de forurile comunitare, precum și în legătură cu efectul tot mai nociv pe care acestea îl au asupra posibilității cetățenilor și firmelor europene de a-și ține sub control propriile acțiuni și decizii.
Semnificația este clară: Brexitul a reprezentat și un veritabil vot de blam dat unei birocrații europene mereu mai agresiv-expansioniste. Pare-se că o parte deloc neglijabilă dintre britanici a ajuns la maturitatea înțelegerii unui adevăr elementar: orice construcție instituțională zămislită prin intervenționism etatist, în răspăr cu ordinea proprietății private germinate de libera funcționare a pieței, este sortită naufragierii în mrejele unei birocrații atotînstăpânite. Un astfel de proiect european se îndreaptă în zilele noastre, implacabil, spre osificarea propriei substanțe și paralizia funcțională, aduse de o birocrație ce caută să se insinueze în pliurile de intimitate ale existenței noastre cotidiene (de cetățeni europeni), aspirând totodată să preia controlul asupra propriilor noastre decizii.
Când promisiunile sunt uitate, referendumul ți le aduce aminte
De ce există teama ca poporul să decidă prin referendum în anumite probleme foarte importante? Nu considerați că tocmai acest lucru (faptul că multe hotărâri, majoritatea fundamentale, sunt impuse fără consultare populară, peste voința poporului) face ca la referendum să apară surprize pentru clasa politică?
Oricum, gestionarea curentă, ordinară a treburilor publice nu se poate face prin referendum, care reprezintă o instituție de consultare directă a populației cu caracter extraordinar, pe probleme de importanță, de asemenea, extraordinară. Treburile curente sunt administrate de cei învestiți cu această responsabilitate, tot prin voința poporului, exprimată de asemenea în mod direct, dar cu ocazia alegerilor ordinare, periodice (locale, parlamentare sau prezidențiale). Ceea ce nu înseamnă însă că deciziile curente ale aleșilor noștri sunt impuse fără consultare populară, peste voința poporului. Repet, consultarea a avut loc prin procedura alegerilor periodice, iar rezultatele alegerilor sunt expresia nemijlocită a voinței poporului, care își desemnează astfel reprezentanții săi legitimi, învestiți cu autoritatea de a gestiona treburile curente ale comunităților reprezentate. Că o vor face bine sau rău, conform sau contrar interesului celor reprezentați, în mod onest sau oportunist, toate acestea țin de o altă poveste.
Pe de altă parte, însă, cred că aveți dreptate atunci când vă referiți la ceea ce am putea numi o anume „teamă de referendum” a politicienilor. Într-un fel, miza alegerilor ordinare, periodice este una „difuză”, ca să zic așa, în sensul că este legată de promisiunile făcute la momentul prezent de către competitorii politici privind modul în care vor gestiona în viitor treburile publice. Prin contrast, referendumul are o miză mult mai „palpabilă”: părerea prezentă (da sau nu) a cetățenilor asupra unei anume probleme punctuale. Și cred că tocmai această natură diferită a mizelor puse în joc face din referendum un instrument politic mai tăios, mai riscant, deci mai puțin atrăgător pentru lupta politică.
Efectele Brexitului asupra Londrei
Cum vedeți viitorul economic al Marii Britanii? Credeți că lira va coborî ca valoare pe termen lung, iar Londra va pierde statutul de lider al tranzacțiilor economice europene?
Sunt de părerea celor care susțin că implicațiile Brexitului se așază în special în zona politicului, și nu în cea economică. Pe termen scurt, aș zice că implicațiile economice se vor dovedi a fi mai curând o furtună într-un pahar cu apă. Este adevărat că, în ultimele săptămâni, lira sterlină a scăzut la cel mai jos nivel din ultimii 31 de ani în raport cu dolarul american - depășind astfel scăderea de după votul pentru Brexit -, în timp ce, în raport cu euro, lira s-a depreciat la cel mai jos nivel din 2013 încoace. Fiind însă mai mult reacții emoționale ale investitorilor față de „incertitudinea Marii Britanii ca piață” imediat de după Brexit, nu cred că ele vor dăinui pe măsură ce ne îndepărtăm de acel moment. În definitiv, pare rezonabil să ne așteptăm că UE și Marea Britanie vor renegocia acordul comercial și astfel apele agitate în acest moment se vor liniști relativ repede.
Cam la fel stau lucrurile și în ceea ce privește creșterea economică, previzibil a fi afectată de Brexit doar pe termen scurt. De fapt, Fondul Monetar Internațional estima, încă înainte de votul pentru Brexit, că Marea Britanie se îndrepta către un avans al produsului intern brut de 2,2% în 2017, Brexitul ajustând această valoare la 1,4%. În orice caz, după părerea mea, perspectivele pe termen mediu și lung ale creșterii economice britanice nu pot fi puse în mod justificat sub incidența efectelor Brexitului, ci mai curând ele vor depinde de răspunsurile ce se vor găsi problemelor structurale cu care se confruntă în prezent economia acestei țări, precum productivitatea scăzută, volumul redus al investițiilor, dezindustrializarea sau deficitul balanței de plăți (ajuns la 5% din PIB în 2015).
Revenind mai aproape de întrebarea dvs., nu văd cum să piardă Londra statutul de centru major (nu de lider, însă!) al tranzacțiilor economice în Europa, chiar dacă efectele Brexitului – câte vor fi ele – se vor manifesta predilect pe partea comercială. În acest sens, este foarte puțin probabilă instituirea post-Brexit de taxe vamale în relația cu UE (chiar și statele asociate au acorduri de liber schimb cu taxe zero), cu atât mai mult, cu cât Marea Britanie este importator net. Nu este însă exclusă apariția barierelor non-tarifare de ambele părți (deși acest lucru pare puțin probabil dacă avem în vedere că standardele au fost armonizate de-a lungul timpului), însă ele mai degrabă ar avantaja, decât păgubi Marea Britanie. Pe de altă parte, mi se par pertinente aprecierile acelor analiști care consideră că, prin ieșirea țării din angrenajul comunitar, se deschid anumite oportunități deloc neglijabile: conservarea unei mai mari părți din capacitățile de producție, precum și intensificarea relațiilor comerciale cu restul lumii.
Bugetul comunitar al UE va fi renegociat
Care va fi impactul Brexitului asupra economiei europene? Dar asupra românilor (fie că ei lucrează în Marea Britanie, fie că nu)?
Sunt o serie de comentatori și analiști care par a nu avea dubii atunci când vine vorba despre impactul pe termen lung al Brexitului. În opinia lor, UE va fi mai săracă, mai mică, va avea o influență mai redusă și foarte probabil va deveni mai instabilă. Nu m-aș ralia unei abordări atât de tranșante. Mai curând aș zice – alături de alții – că este încă prea devreme să evaluăm exact implicațiile economice ale Brexitului. Am văzut, a fost un șoc pe termen scurt-imediat, dar el s-a produs nu atât din cauza unor factori economici, ci mai curând din cauza reacției emoționale a piețelor în fața diferenței sensibile între așteptările lor și rezultatul oficial al referendumului.
Cât privește efectele pe termen mediu-lung, deocamdată nu le putem ști, ci doar bănui. O primă bănuială în acest sens ar fi aceea că Brexitul lasă UE în responsabilitatea „tandemului” Germania-Franța. O altă bănuială ar fi că retragerea Marii Britanii din UE va impune și o renegociere a bugetului comunitar, la care contribuția britanică era – așa cum am spus-o și la începutul interviului – mai mică decât a Germaniei sau a Franței. Tot o bănuială, dar parcă cu ceva mai multă consistență, este și ideea că efectele pe termen lung nu se anunță a fi omogene: unii dintre membrii UE vor fi afectați mai mult, alții mai puțin. Potrivit unui raport al firmei Global Counsel, România se numără printre țările cele mai ferite de efectele Brexit, alături de Italia, Croația și Slovenia, la polul opus aflându-se Olanda, Irlanda și Cipru. În timp ce agenția de știri Bloomberg apreciază că Europa de Est este regiunea din cadrul UE care se va confrunta cu cele mai mari pericole antrenate de consecințele previzibile ale Brexitului. Este o opinie împărtășită și de analiștii agenției de evaluare financiară Standard & Poor’s, care consideră că, între statele regiunii, Lituania, Letonia, Ungaria și Polonia sunt cele mai expuse, din cauza numărului ridicat al populației migrante în Marea Britanie, a sumelor mari de bani remise de migranți spre țările de origine, a legăturilor comerciale puternice dezvoltate cu partenerii britanici, dar și a importanței fondurilor UE pentru finanțarea investițiilor din aceste țări.
Bănuieli putem avea și în legătură cu impactul Brexitului asupra românilor. Consecințele pentru România s-ar putea manifesta pe două planuri. Mai întâi - și urmez aici ideile analistului Constantin Pescaru - , există posibilitatea ca țării noastre – ca și altora din regiune, de altfel – să-i fie alocat un volum mai mic din fondurile UE (dispariția contribuțiilor Marii Britanii la bugetul structural și de investiții al UE ar lăsa mai puțini bani la dispoziție). Apoi, și acesta ar putea fi impactul cel mai puternic resimțit, cei peste 180.000 de români care lucrează cu forme legale în această țară s-ar putea confrunta în viitor cu piedici mai mari pe piața britanică a muncii, în timp ce ajutoarele sociale s-ar micșora. Cam în același sens se pronunță și analiștii băncii Erste, care, în plus, mai apreciază ca fiind puțin probabil ca străinii care lucrează în Marea Britanie să-și piardă totuși slujbele actuale și să fie astfel constrânși să se întoarcă în țările lor de origine.
Aportul la spiritul european e datoria fiecărei țări din UE
Uniunea Europeană, așa cum este construită ea astăzi, apare în primul rând ca o uniune a instituțiilor și mai puțin a mentalităților. Or, fiecare societate are un set diferit de valori. Se pot armoniza ele?
Un proiect european viabil e nevoie să aibă apetență față de problematica integrării identităților culturale ale comunităților naționale ce-l constituie. Pentru ca să se întâmple acest lucru, el trebuie să fie zămislit de dinamica naturală și voluntară (spontană) proprie culturii multiforme, dar unitare a Europei (și spun aceste lucruri cu gândul la ideile și analizele dezvoltate pe tema spiritualității naționale de către părintele Dumitru Stăniloae). Astfel, integrarea culturală în Uniunea Europeană a popoarelor europene echivalează cu năzuința lor genuină de ieșire în universal prin creațiile spirituale ce le aparțin, dar fără a părăsi caracterul lor național, conservându-le originalitatea. Aceasta, întrucât – așa cum știm de la părintele - nu se poate găsi universalul dincolo de spectrul culturilor naționale, într-o neutralitate și lipsă de culori naționale. E necesar ca aportul fiecărui popor la spiritul european să fie nu numai original (prin caracterul său național), dar și armonizabil în sinteza din care popoarele europene se hrănesc spiritual.
Și, menținându-ne în acest plan al discuției, probabil că lecția cea mai prețioasă pe care ne-o dă ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană este aceea că integrarea culturală precedă în mod necesar integrarea instituțională (economică, legislativă, politică).
