Canada, începuturile diasporei ortodoxe româneşti

Primele parohii ortodoxe româneşti din afara ­graniţelor ţării au fost ­întemeiate la început de secol 20 pe continentul nord-american, în ­Canada. Credincioşii din Boianul Bucovinei au străbătut întregul mapamond în căutarea mai ­binelui, dar au purtat cu sine sentimentul naţional şi ortodox deopotrivă. Aşa au ajuns să-şi construiască primele biserici şi să întemeieze un oraş cu nume bucovinean ce dăinuie până astăzi. ­Despre specificul emigraţiei româneşti acum mai bine de un veac şi în ­prezent ne-a vorbit Preasfinţitul Părinte Ioan Casian, primul Episcop ortodox român al Canadei.

Preasfinția Voastră, în Canada avem prima parohie românească din afara hotarelor țării, înfiin­țată în provincia Saskatchewan la începutul secolului 20. Cum s-a închegat această comunitate și cum a rodit ea în timp?

Prezența românească pe continentul nord-american a început la sfârșitul secolului al 19-lea, mai precis în jurul anului 1895. A fost o imigrație de natură economică, românii căutând aici de lucru deoarece auziseră că existau multe oportunități. În mare parte, veneau atunci pentru a face ceva bani și pentru a se întoarce în țară. Primele parohii ortodoxe românești au fost întemeiate în provinciile Alberta, Saskatchewan și Manitoba. Existau două comu­nități, la acea vreme, care constituie parohii și fiecare începe construcția propriei biserici: „Adormirea Maicii Domnului” din Boian/Willingdon, Alberta, și Parohia „Sfântul Nicolae” din Regina/Saskatchewan. Amândouă proiectează construirea lăca­șului de cult în anul 1901. Biserica Parohiei „Sfântul Nicolae” este ­inaugurată în 1903 de către arhimandritul Evghenie Ungureanu, venit de la Mănăstirea Neamț, cu binecuvântarea Mitropolitului Moldovei de la acea vreme, Partenie Clinceni (1902-1908). Sfin­țirea lăcașului va fi făcută în 1936 de Prea­sfințitul Părinte Policarp Morușca, primul episcop al românilor ortodocși de pe continentul nord-american, avându-i alături pe ieromonahii Daniil și Teofil Maxim și pe preotul Theodosie Scaletschi. Biserica Parohiei „Adormirea Maicii Domnului” din Boian va fi terminată în 1905 și sfințită de preotul Mihailo Skibinski. Au mai existat și alte parohii înființate în primul deceniu al secolului 20, dintre care amintim Biserica „Sfinţii Apostoli ­Petru și Pavel” din Kayville/Saskatchewan, în 1906. De altfel, în acelaşi mod s-au înfiinţat şi alte parohii româneşti în Canada. ­Până în 1910-1911 s-a ajuns la opt parohii. Bisericile aveau pe lângă ele câte un cimitir.

Este important de menționat situația canonică a acestor biserici care, până la întronizarea primului episcop al românilor, au funcţionat sub omoforul canonic al ­Mitropoliei Moldovei, care îl trimite aici dintru început pe arhimandritul Evghenie Ungureanu, căruia îi urmează, apoi, din 1910, protosinghelul Ghenadie Gheorghiu, iar din 1913, protosinghelul Silvestru Ionescu. A existat și o mică parte din parohiile româ­nești înființate în Canada care, din diferite motive (dificultăți de comunicare sau alte greutăți), funcționau sub jurisdicţie rusă, păstrând calendarul vechi.

Primii imigranți înregistrați cu numele au fost Ichim Yurko și Elie Ravliuk, sosiţi din Boianul Bucovinei la începutul anului 1898, stabilindu-se în provincia Alberta. Aceștia au dat localității în care s-au stabilit numele Boian, după denumirea satului lor din Bucovina. În mare parte, ocupația românilor din aceste zone era cultivarea pământului. Românii veniți în aceste zone proveneau din Bucovina și Transilvania. Un rol deosebit în viața parohiilor românești de atunci și până astăzi l-a avut Organizația Femeilor Creștine (Ladies Auxiliary Organization). Acestea se ocupau ­cu organizarea evenimentelor ­sociale, având o contribuție importantă la strângerea de fonduri necesare funcțio­nării și propășirii bisericilor. 

Diaspora românească de peste Ocean numără deja câteva generații. După deschizătorii de drumuri care au căutat „visul american”, a urmat disidența celor care fugeau din cauza regimului comunist ateu și opresiv instaurat în România și, în sfârșit, cei care au profitat de vremurile de libertate de după 1989. Care este specificul comuni­tății românești din Canada?

În cadrul Episcopiei Ortodoxe Române a Canadei există în prezent 32 de parohii, misiuni și mănăstiri la 252.965 de români, după datele recensământului din 2016. Într-adevăr, au existat mai multe „valuri” de imigrație românească în Canada, fiecare dintre ele corespunzător unei anumite perioade de timp, iar motivele care au stat la baza emigrării se deosebesc în funcție de con­dițiile și contextul social-politic din țară din acel moment, precum și de situația particulară și de interesele românilor care au ­hotărât să emigreze.

A existat o emigrație economică situată, în general, între 1895 şi 1924, în care românii veneau aici cu scopul de a face bani („mia și drumul”) și pentru a se întoarce înapoi la familia pe care o lăsaseră acasă. În majoritate, cu mici excepții, nu doreau să rămână și să trăiască aici, în ­Canada.

A existat, mai apoi, în perioada 1924-1948, un val de imigranți care au venit cu dorința de a se stabili aici, la care se observă o străduinţă de aculturare, de creștere și înrădăcinare în Canada, ca parte a noii țări de adopție. Ei s-au adaptat și integrat în sistemul canadian și au continuat să trăiască, să înființeze parohii, să-și afirme identitatea culturală românească prin festivaluri de folclor, prin continuarea și punerea în valoare a portului popular, a obiceiurilor și tradițiilor românești.

Perioada cuprinsă între anii 1949 şi 1989 a fost o una a exilului anticomunist, care cuprinde în special o emigrație de natură politică. Este o perioadă marcată de sosirea unor gene­rații de români care au pierdut totul în patria natală și a trebuit să reia viaţa de la început aici. Aceste generații erau atașate de Biserică, ea reprezentând pentru ei țara pe care o părăsiseră și pe care de cele mai multe ori nu doreau sau nu mai puteau să o viziteze. Este și perioada în care comunitățile românești prezente pe tărâm canadian se despart în două, ca de altfel mare parte a comunităților etnice de credință ortodoxă (rusă, sârbă, bulgară etc.), din cauza regimurilor politice comuniste existente în țările lor și a neîncrederii și diviziunilor pe care această situație le-a provocat. Din păcate, urmările acestei răni profunde sunt resimțite în continuare și în prezent. ­Românii frecventează actualmente biserici din două jurisdicții separate: Episcopia Ortodoxă ­Română a Canadei (în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a celor două Americi din Patriarhia ­Română) și Episcopia Ortodoxă Română din America (în cadrul Bisericii Ortodoxe din America).

Un alt val al emigrației economice a început în 1989 și continuă până astăzi. În general, între 1989 şi 2006, a existat o infuzie masivă de români în Canada, datorită oportunităților de muncă foarte avantajoase de aici, dar și a ­interesului statului canadian de a recruta români cu calificare profesională superioară, cu o capacitate crescută de integrare și acomodare din punct de vedere cultural. Această imigrație s-a făcut în cadrul marilor orașe din provinciile Ontario, Quebec, Alberta, British-Columbia, Manitoba, Saskatchewan și ceva mai puțin în provinciile maritime (New Brunswick, Nova Scoția, Newfoundland - Labrador). Din anul 2006 încoace, tendința aceasta s-a ­diminuat substanțial.

În general, Canada a avut un sistem de recrutare foarte exigent pentru imigranți. Printre românii veniți în Canada întâlnim spe­cialiști din diferite domenii, cu studii universitare și postuniversitare, foarte mulți ingineri în industria aeronautică și constructoare de mașini, informaticieni, medici, profesori etc. Acolo unde emigrația românească s-a stabilit în număr mai ridicat, mai ales în orașele mari, s-au înființat noi parohii și misiuni.

Ce înseamnă pentru românii canadieni prezența ­Bisericii în mijlocul lor?

Emigrarea este un nou început care are partea mai luminoasă și entuziastă a împlinirii unei hotărâri ce deschide alte orizonturi, dar este trăită adeseori și dureros, aproape ca un doliu. În contextul desprinderii de patria-mamă, de familia lărgită, de comunitate și de rădăcini, Biserica reprezintă locul în care imigranții români regăsesc o parte din țara pe care au lăsat-o în urmă și unde caută sprijin duhovnicesc în momentele mai grele. O parte din cei stabiliți aici, mai puțin apropiați de Biserică în țară, au redescoperit credința venind în Canada. Datorită mediului social diferit, contextului cultural și ­religios foarte variat, presiunilor și dificultăților în procesul de ­acomodare, omul caută echilibru și repere care să îl ajute în situațiile precise cu care se confruntă. Valorile culturale și cele religioase fac parte din structura identitară profundă a oricărui om, deci și a noului emigrant. Acestea se constituie chiar în piloni de susținere în arhitectura identitară ontologică a fiecăruia, făcând parte dintr-o normalitate sănătoasă a persoanei și sus­ținând structura psihologică și spirituală a omului. Comunitatea și parohia fac parte din structurile care susțin, întăresc și fac să crească valorile pe care fiecare le-a primit și în același timp îi dau timp și putere noului venit să se acomodeze contextului fără a se simți pierdut. La aceasta se adaugă lucrarea spirituală interioară, care îl leagă pe acesta de Dumnezeu și-l face să crească într-o continuitate coerentă și armonioasă cu ceea ce a primit și cunoaște. Primele lucruri pe care le simte de cele mai multe ori noul emigrant este pierderea întregii infrastructuri familiale și sociale. Dintr-odată dispar apropierea fizică de părinți, de rude, de prieteni și de ajutorul pe care aceștia îl puteau acorda prin simpla lor prezență și prin sentimentul de siguranță pe care îl ofereau în cazul unei nevoi urgente, cu un mare impact psiho-emoțional.

Pentru noul emigrant, familia, prietenii, țara devin realități îndepărtate și oarecum abstracte. Acestea au o mare importanță la nivel emoțional și sentimental, dar se instalează distanța fizică cu toate consecințele ei. Noul venit își poate găsi în parohie și în comunitate o nouă familie, își poate construi o rețea de prieteni, poate împărtăși valori, gesturi, ­lucruri concrete care pentru membrii unei alte culturi nu par la fel de ­importante. Această familie nu înseamnă doar limbă și cultură, ci și valori comune esen­țiale precum întrajutorarea, dragostea, răbdarea, milostivirea, prietenia etc., care fac parte din bagajul fiecăruia dintre noi. ­Paradoxal, pentru mulți, îndepărtarea de țară și familie a însemnat regăsirea și conștientizarea apar­te­nenței la marea familie a Bisericii. Căutarea aceasta nouă pentru găsirea unui sens mai adânc și desigur satisfăcător uman, intelectual și spiritual, este benefică. Ea vine de multe ori însoțită de un demers personal de căutare și adâncire a înțelegerii și trăirii ­propriei credințe. Progresiv se produce o maturizare în înțele­gerea cre­dinței și rolului pe care credinciosul îl poate avea în Biserică, în comunitate și în societate.