Dumnezeu, când i-a dat viaţă, l-a înzestrat pe om cu suflet. „După părerea mea, cu unele excepţii, aşa cum ar fi unele boli acute sau accidentele, mai întâi se îmbolnăveşte sufletul. Foarte mulţi autori vorbesc de o patologie spirituală. Sfântul Ioan Damaschin enumeră o listă foarte lungă de boli ale sufletului, pe care le împarte în patimi ale minţii, patimi ale trupului şi patimi neruşinate. După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, la baza tuturor păcatelor se află iubirea de sine, care poate aduce după sine şi celelalte păcate. Dar după cum se poate vedea foarte uşor, multe dintre aceste păcate se aseamănă cu factorii de risc incriminaţi de medicina modernă în apariţia bolilor cronice.“
Continuăm seria de interviuri pe tema terapiei prin credinţa în Dumnezeu cu dl prof. dr. Adrian Restian.
Domnule profesor, creşterea numărului bolilor cronice este pusă de multe ori pe seama îmbătrânirii populaţiei. Pe de altă parte, şi stilul de viaţă al omului s-a schimbat foarte mult în ultima sută de ani. A apărut societatea de consum, omul consumă mult mai mult şi depune un efort fizic din ce în ce mai mic, ca urmare, obezitatea a crescut şi se află la baza multor boli cardiace şi metabolice. Reprezintă creşterea bolilor cronice o chestiune simplă?
Prof. dr. Adrian Restian: Da, este adevărat că bolile cronice au crescut odată cu îmbătrânirea populaţiei. Numai că bolile cronice, aşa cum ar fi astmul bronşic, obezitatea şi diabetul zaharat, autismul şi chiar hipertensiunea arterială, au crescut şi la copil. Au apărut chiar şi anumite boli noi, aşa cum ar fi sindromul de neatenţie şi agitaţie la copil. Pe de altă parte, bolile cronice care afectează bătrânii apar încă din tinereţe. Ateroscleroza debutează încă din copilărie şi evoluează asimptomatic, adică fără nici o manifestare clinică, zeci de ani, până când, pe la 40-50 de ani, încep să apară primele semne clinice, sub forma unei angine pectorale, sau a unei irigaţii sanguine insuficiente a creierului sau a picioarelor. Pe de altă parte, infarctul miocardic şi accidentele vasculare cerebrale - complicaţii ale aterosclerozei - încep să apară la vârste din ce în ce mai mici. Aşa încât problema creşterii bolilor cronice nu este chiar atât de simplă după cum s-ar părea la prima vedere.
Dar în afară de stilul de viaţă al omului modern, un rol deosebit în apariţia acestor boli îl au şi factorii genetici. Care sunt factorii de risc în cazul acestor boli?
Factorii genetici joacă indiscutabil un rol foarte important, iar după părerea mea, ei au rolul cel mai important în patologia umană. Mi-ar plăcea să vorbim despre destinul genetic al omului şi să subliniem faptul că destinul acesta vine de la Dumnezeu, care l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1,27). Să subliniem, apoi, faptul că informaţia genetică vine de la Dumnezeu, care i-a dat omului să trăiască 120 de ani (Geneza 6,3). Dar omul a făcut tot ce a putut ca să reducă aceşti ani la jumătate.
Dacă analizăm factorii de risc din diferite boli, vom putea observa că fumatul şi consumul de alcool pot interveni în apariţia foarte multor boli. Aşa spre exemplu, fumatul poate produce cancer pulmonar, dar poate produce şi cancer gastric, cancer oro-faringian, sau chiar cancer renal, deoarece factorii cancerigeni se elimină prin urină. Iar această localizare diferită a bolii depinde de predispoziţia genetică a fiecărui individ. Aceasta înseamnă că factorii genetici au chiar un rol mai important decât ceilalţi factori de risc în apariţia diferitelor boli. Dar şi aici problemele sunt mult mai complicate decât s-ar părea la prima vedere, deoarece factorii genetici pot fi influenţaţi de diferiţi factori de mediu. De exemplu, fumatul poate acţiona asupra unor factori genetici predispozanţi, care ar fi putut rămâne latenţi dacă individul nu ar fi fumat.
Tocmai datorită faptului că genetica joacă un rol atât de important în patologia umană, s-au depus eforturi imense pentru a descoperi genele patogene care se află la baza diferitelor îmbolnăviri.
Multă vreme s-a crezut că prin descrierea genomului uman se vor descoperi genele diferitelor boli, adică gena hipertensiunii, gena diabetului, gena cardiopatiei ischemice, gena cancerului şi că omul va putea controla aceste boli. Însă, şi în acest caz, fenomenele s-au dovedit a fi mult mai complicate decât se părea la prima vedere. În primul rând s-a constatat că un om poate avea în genomul său anumite gene patogene fără să facă boala respectivă. S-a constatat că de fapt nici nu există un genom perfect şi că fiecare dintre noi putem avea în genomul nostru astfel de gene patogene.
Pe de altă parte, s-a constatat că în apariţia bolilor cronice intervin extrem de multe gene, care uneori produc, iar alteori nu produc boala. De aceea se vorbeşte nu de gene patogene, ci de gene-candidat în producerea acestor boli. Aşa spre exemplu, în diabet s-au descris peste 200 de gene-candidat. Pe de altă parte s-a constatat că prezenţa unor gene patogene, aşa cum ar fi genele BRCA1 şi BRCA2, implicate în apariţia cancerului de sân, nu produce întotdeauna apariţia cancerului, pentru că pe lângă factorii genetici mai intervin şi nişte factori epigenetici, care dirijează activitatea genelor.
Factorii epigenetici sunt reprezentaţi de metilarea genelor şi de legarea lor de nişte proteine, cum ar fi histonele, formând împreună cromatina. Majoritatea genelor din genomul nostru sunt silenţioase. Iar pentru a fi activate, ele trebuie demetilate şi dezlegate de proteinele de care sunt legate. Iar această activare este influenţată de factorii de risc care sunt implicaţi în apariţia bolilor respective. Astfel vedem cum lucrurile se leagă între ele şi cum factorii de risc pe care îi cultivăm prin stilul nostru de viaţă necorespunzător pot implica factorii genetici în patogenia diferitelor boli. Aşa spre exemplu, factorii cancerigeni, cum ar fi fumul de ţigară, pot activa genele oncogene şi inhiba genele antioncogene. Adică apar mereu alte probleme care explică anumite lucruri, dar complică alte lucruri, fără a se putea ajunge la un răspuns precis, deoarece pe lângă factorii de risc, pe lângă factorii genetici şi factorii epigenetici, se pare că mai intervine mereu câte ceva.
Vreţi să spuneţi că intervin mereu alte şi alte tipuri de molecule?
Nu numai alte tipuri de molecule, ci şi alte tipuri de factori, mult mai subtili, sau dacă vreţi, mult mai abstracţi decât moleculele, ceea ce demonstrează încă o dată că nivelul molecular la care ne-am oprit acum nu este ultimul nivel pe care va trebui să îl abordăm şi că în cele din urmă deasupra tuturor factorilor se află sufletul pe care ni L-a dat Dumnezeu.
La un moment dat, pentru a putea depăşi limitele reducţionismului mecanicist, ştiinţa a arătat că în desfăşurarea fenomenelor, pe lângă substanţa şi energia asupra cărora a insistat ştiinţa până pe la mijlocul secolului trecut, mai intervine ceva mai abstract, şi anume informaţia care joacă un rol deosebit în reglarea şi autoreglarea fenomenelor biologice, pentru că informaţia este cea care asigură eficacitatea proceselor de reglare. Fără informaţia genetică nu ar putea apărea nici un sistem biologic şi fără informaţia moleculară nu ar putea fi reglate numeroasele procese biologice care au loc în organism.
Încercând să abordăm acest aspect, încă din 1970, noi am arătat, în revista franceză Encephale, că bolile psihice au o etiopatogenie informaţională, adică ele sunt produse de informaţie, sau de tulburarea prelucrării informaţiilor de către creier şi că în spatele diferitelor molecule incriminate în apariţia acestor boli se ascunde de fapt informaţia. În 1980, am arătat în revista franceză Agressologie că suprasolicitarea informaţională este cea care determină stresul informaţional. În 1977, în revista italiană Giornale di Clinica Medica, am arătat că nu substanţa, ci informaţia imunitară este cea care se află la baza bolilor imunitare. Iar în anul 1991, în revista belgiană Cybernetica, am arătat că informaţia reprezintă, de fapt, parametrul ascuns al patologiei umane. Adică dincolo de substanţa pe care o acuzăm de producerea diferitelor boli se află de fapt informaţia.
Implicarea informaţiei demonstrează că moleculele nu reprezintă ultimul nivel al patologiei umane, că dincolo de molecule se află informaţia, iar dincolo de informaţie, deasupra tuturor lucrurilor, se află sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu.
Este important de remarcat, în acest sens, faptul că Francisc Collins, unul dintre conducătorii echipei care a descifrat, în anul 2002, genomul uman, impresionat de complexitatea, de armonia şi de subtilitatea fenomenelor biologice, a scris o carte intitulată „Limbajul lui Dumnezeu“. Adică prin intermediul genelor pe care le moştenim de la părinţii noştri, gene care reprezintă aspectul material al fenomenelor, se transmite de fapt un mesaj, care vine de la Dumnezeu.
Adică, cu cât progresăm mai mult pe calea ştiinţei, ne apropiem tot mai mult de Dumnezeu?
Da, şi acest lucru l-a spus unul dintre cei mai mari geneticieni din lume, adică cel ce a descifrat codul genetic care este, după cum spune Francis Collins, limbajul lui Dumnezeu. De aceea cei obsedaţi de materialismul reducţionist ar trebui să ia în considerare că noi primim, de la părinţii noştri, într-o infimă cantitate de materie, care nu cântăreşte mai mult de 7 pg. de ADN, adică 7 milionimi de gram de ADN, o cantitate foarte mare de informaţie, apreciată la aproximativ 1 GB, pe care dacă am vrea să o scriem pe hârtie ne-ar trebui 4 000 de volume de câte 1 000 de pagini fiecare. Apare o discrepanţă extraordinară între cantitatea infimă de materie, adică de ADN, şi cantitatea foarte mare de informaţie pe care o aduce acest ADN. În această informaţie se află de fapt înscris mesajul lui Dumnezeu, de care vorbeşte Francis Collins, în care este în-scrisă toată povestea vieţii noastre. Informaţia pare să fie mult mai importantă decât materia de care se ocupă astăzi medicina moleculară. Noi deocamdată nu am descifrat decât codul genetic, nu şi mesajul care se transmite prin intermediul acestui cod. Mesaj care vine de la Dumnezeu şi care ne-ar arăta sensul vieţii noastre pe acest pământ.
Atunci când studiem reacţiile chimice care au loc în organismul uman, noi nu studiem de fapt o simplă chimie, ci o biochimie însufleţită, pentru că după ce l-a făcut pe om din ţărâna pământului, Dumnezeu i-a suflat suflare de viaţă şi omul a devenit un suflet viu (Geneza 2,7). De aceea, pe lângă materie, reprezentată de ţărâna din care a fost făcut, omul mai are şi un suflet, venit din acea suflare de viaţă pe care i-a dat-o Dumnezeu.
Şi pe măsură ce înaintează în cercetările lor, majoritatea biologilor şi fizicienilor se apropie tot mai mult de Dumnezeu.
Francis Bacon spunea că în timp ce puţină ştiinţă te îndepărtează de Dumnezeu, multă ştiinţă te apropie de Dumnezeu. Probabil de aceea ştiinţa de azi se apropie tot mai mult de Dumnezeu?
După ce au descoperit atâtea stele şi galaxii, oamenii de ştiinţă au ajuns la o constatare uluitoare, şi anume că pe lângă materia şi energia pe care o vedem, în univers mai există şi o materie şi o energie întunecată, spun ei, care nu se vede. Şi nu numai că în univers se află şi o materie şi o energie întunecată, dar peste 90% din univers este format tocmai din această materie şi energie întunecată. Adică în univers există şi lucruri pe care noi nu le putem vedea şi încă nu le putem înţelege. Acelaşi lucru se întâmplă şi în organismul uman în care există cu siguranţă lucruri pe care nu le putem vedea, dar le putem bănui cu ajutorul credinţei în Dumnezeu.
Aşa cum ar fi sufletul?
După cum arată Sfinţii Părinţi, sufletul reprezintă partea imaterială a fiinţei umane. După cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, pe lângă structura materială, omul mai are şi o structură imaterială. Din punct de vedere material, omul este format din aceleaşi elemente chimice din care este format şi pământul din care a fost creat. Deşi în corpul uman predomină carbonul, oxigenul, hidrogenul, azotul, fosforul şi sulful, totuşi în el se găsesc peste 60 din cele 100 de elemente chimice din care este format pământul, ceea ce reprezintă o dovadă că omul a fost creat din pământ, aşa cum scrie în Biblie (Geneza, 3,19).
Dar pe lângă structura materială, care poate fi văzută şi măsurată, omul mai are şi o structură imaterială, care, deşi nu poate fi văzută şi măsurată, este totuşi inteligibilă. Fiecare om simte că pe lângă corpul pe care îl vede în oglindă mai are şi un suflet, chiar dacă el nu se vede, se simte. După cum arată Sfântul Grigorie de Nyssa, sufletul este de natură creată, vie şi inteligibilă, care transmite trupului material puterea vitală, adică acea capacitate de a trăi şi de a supravieţui în diferitele condiţii ale vieţii. După cum arată Sfântul Ioan Damaschin, sufletul este substanţa vie invizibilă ochilor noştri, nemuritoare, liberă şi voliţională, activă şi schimbătoare. După cum arată Sfântul Isihie Sinaitul, sufletul este simplu şi bun, pentru că aşa a fost creat de Dumnezeu. Dar şi sufletul se poate îmbolnăvi, iar bolile lui pot influenţa sănătatea trupului.
Dar ce rol are sufletul în patologia umană din moment ce el este ignorat de medicina contemporană?
Deşi de obicei el este ignorat, sufletul are un rol foarte important în patologia umană. Când este bolnav, orice om suferă, are o stare nepăcută, pe care Hans Selye, descoperitorul stresului, a denumit-o sindromul general de boală, reprezentat de o stare generală alterată, de oboseală, de lipsa poftei de mâncare, de o stare de nelinişte şi de îngrijorare. Dar, după cum spunea cineva, omul bolnav nu suferă cu inima, cu ficatul sau cu stomacul, ci suferă cu sufletul. Este greu să localizezi suferinţa unui om bolnav. Uneori şi durerea este greu de localizat, dar suferinţa este şi mai greu de localizat. Bolnavul are o stare generală rea, are o criză existenţială, care afectează sufletul lui. El îşi pune probleme fundamentale privind sensurile vieţii şi apelează tot mai mult la Dumnezeu, pe care Îl consideră cea mai mare instanţă care l-ar putea ajuta. După cum arată D.E. King şi B. Bushwish, peste 90% din pacienţii americani cred că Dumnezeu i-ar putea ajuta. Dar după cum arată T.A. Magnus şi W.C. Wadland, numai 10% dintre cei care cred în ajutorul lui Dumnezeu au ocazia să discute cu medicii lor această problemă, pentru că medicii ignoră de obicei acest lucru.
După părerea mea, cu unele excepţii, aşa cum ar fi unele boli acute sau accidentele, mai întâi se îmbolnăveşte sufletul. Foarte mulţi autori vorbesc de o patologie spirituală. Sfântul Ioan Damaschin enumeră o listă foarte lungă de boli ale sufletului, pe care le împarte în patimi ale minţii, patimi ale trupului şi patimi neruşinate. Printre patimile minţii el enumeră mândria, slava deşartă, iubirea de sine, ipocrizia, minciuna, mânia, amărăciunea, furia, pizma, calomnia, judecarea semenilor, deznădejdea, gelozia, cearta, nerecunoştinţa, cârtirea, sminteala, îngâmfarea, lăudăroşenia, viclenia, nesimţirea, linguşirea, prefăcătoria, şiretenia, falsitatea, rătăcirea gândurilor, iubirea de arginţi şi cruzimea. Printre patimile trupului el enumeră lăcomia pântecelui, îmbuibarea, beţia, desfrâul, adulterul, plăcerea simţurilor. Iar printre patimile neruşinate el enumeră pângărirea celor sfinte, hoţia, tâlhăria, uciderea, vrăjile, iubirea de podoabe, jocurile de noroc şi altele. După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, la baza tuturor păcatelor se află iubirea de sine, care poate aduce după sine şi celelalte păcate. Dar după cum se poate vedea foarte uşor, multe dintre aceste păcate se aseamănă cu factorii de risc incriminaţi de medicina modernă în apariţia bolilor cronice.
Adică după o lungă perioadă de căutări, ştiinţa a ajuns să se identifice cu religia. După ce a căutat singură adevărul lucrurilor, ştiinţa ajunge să constate că de fapt adevărul era înscris de 2000 de ani în Biblie?
Absolut adevărat. Dar deşi adevărul se identifică cu Biblia, unii oameni de ştiinţă continuă să meargă singuri înainte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Este evident că lăcomia pântecelui este identică cu alimentaţia hipercalorică, cu alimentaţia hiperlipidică şi hiperglucidică, incriminate ca factori de risc în bolile metabolice şi în bolile cardiovasculare. Este evident că trândăvia este identică cu sedentarismul, incriminat ca factor de risc în bolile metabolice şi bolile cardiovasculare. Este evident că beţia, considerată de Sfântul Ioan Damaschin ca o patimă a trupului, este identică cu consumul excesiv de alcool, incriminat ca factor de risc în foarte multe boli. Desfrâul şi jocurile de noroc reprezintă tulburări psihice descrise, la capitolul dependenţe, de toate ghidurile din psihiatrie şi aşa mai departe. Dar oamenii de ştiinţă continuă să le descrie într-un alt mod, aş spune mai sec, ca şi când ar fi vorba de o maşină chimică sau mecanică.
Observăm că lista Sfântului Ioan Damaschin este mult mai lungă şi mult mai nuanţată decât lista factorilor de risc din medicină!
Da. Spre deosebire de oamenii de ştiinţă care evidenţiază doar unii factori de risc, legaţi mai mult de aspectul material al fenomenelor, Sfinţii Părinţi merg mult mai departe cu analiza factorilor sufleteşti. Printre păcatele descrise de Sfântul Ioan Damaschin găsim şi păcate care ar putea îmbolnăvi trupul, pe care medicina nu prea le ia în considerare, aşa cum ar fi îngâmfarea, lăudăroşenia, pizma, cârtirea, cearta, viclenia, prefăcătoria şi altele. De aceea, dacă am vrea să prevenim cu adevărat creşterea bolilor cronice ar trebui să ne ocupăm şi de aceste păcate pe care le-ar putea avea omul şi care îl duc mai curând sau mai târziu la îmbolnăvire.
Adică păcatele reprezintă nişte factori de risc pentru apariţia unor boli?
Da, şi vindecările spectaculoase, pe care le putem observa uneori în practica medicală, sunt produse tocmai de schimbările radicale privind stilul de viaţă spirituală. Nu numai prin schimbarea unui regim alimentar cu alt regim alimentar, ci prin schimbarea modului în care bolnavul vede lumea, prin regăsirea adevăratelor sensuri ale vieţii şi prin regăsirea Atotputernicului Dumnezeu, Care este doctorul sufletelor şi al trupurilor, se poate vindeca cu adevărat omul bolnav. (Acest interviu a fost realizat cu sprijinul AMFOR - Asociaţia Medicilor şi Farmaciştilor Ortodocşi Români)
Carte de vizită
Profesorul Adrian Restian, doctor în ştiinţe medicale, este profesor asociat de medicina familiei la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, este membru titular al Academiei de Ştiinţe Medicale, membru fondator al Societăţii Naţionale de Neuroştiinţe, al Societăţii Academice de Medicina Familiei şi al Centrului de Studii pentru Ştiinţe de Graniţă, afiliat UNESCO. Este redactor-şef al revistei „Practica Medicală“ şi membru în colegiul de redacţie al multor reviste medicale. A primit Premiul „Gheorghe Marinescu“ şi Premiul „Victor Babeş“ ale Academiei Române, dar şi diploma de excelenţă a Societăţii Naţionale de Neuroştiinţe, precum şi diploma de excelenţă a Colegiului Medicilor din Bucureşti şi Radio România Cultural. Profesorul Adrian Restian a publicat foarte multe articole ştiinţifice în ţară şi în străinătate, precum şi multe cărţi, aşa cum ar fi „Patologia informaţională“, „Medicina cibernetică“, „Diagnosticul medical“ şi „Integronica“. În anul 2009 a scris un Tratat de Medicina Familiei, care are un capitol foarte amplu privind terapia prin credinţă.
