„Când regăseşte sensurile vieţii, omul se poate vindeca“

Dumnezeu, când i-a dat viaţă, l-a înzestrat pe om cu suflet. „După părerea mea, cu unele excepţii, aşa cum ar fi unele boli acute sau accidentele, mai întâi se îmbolnăveşte sufletul. Foarte mulţi autori vorbesc de o patologie spirituală. Sfântul Ioan Damaschin enumeră o listă foarte lungă de boli ale sufletului, pe care le împarte în patimi ale minţii, patimi ale trupului şi patimi neruşinate. După cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, la baza tuturor păcatelor se află iubirea de sine, care poate aduce după sine şi celelalte păcate. Dar după cum se poate vedea foarte uşor, multe dintre aceste păcate se aseamănă cu factorii de risc incriminaţi de medicina modernă în apariţia bolilor cronice.“
Continuăm seria de interviuri pe tema terapiei prin credinţa în Dumnezeu cu dl prof. dr. Adrian Restian.

Domnule profesor, creşterea nu­mărului bolilor cronice es­te pusă de multe ori pe sea­ma îmbătrânirii populaţiei. Pe de altă parte, şi stilul de via­ţă al omului s-a schimbat foar­te mult în ultima sută de ani. A apărut societatea de con­sum, omul consumă mult mai mult şi depune un efort fi­zic din ce în ce mai mic, ca ur­mare, obezitatea a crescut şi se află la baza multor boli car­diace şi metabolice. Re­pre­­zintă creşterea bolilor cro­ni­ce o chestiune simplă?

Prof. dr. Adrian Restian: Da, es­te adevărat că bolile cronice au cres­cut odată cu îmbă­trâ­nirea po­pulaţiei. Numai că bolile cro­ni­ce, aşa cum ar fi astmul bron­ş­ic, obezitatea şi diabetul zaha­rat, autismul şi chiar hiper­ten­si­u­nea arterială, au crescut şi la copil. Au apărut chiar şi anu­mi­te boli noi, aşa cum ar fi sin­dro­­mul de neatenţie şi agitaţie la copil. Pe de altă parte, bolile cro­nice care afectează bătrânii a­par încă din tinereţe. Ate­ro­scle­­roza debutează încă din co­pi­­lărie şi evoluează asimpto­ma­­tic, adică fără nici o ma­ni­fes­­ta­re clinică, zeci de ani, până când, pe la 40-50 de ani, încep să apară primele semne cli­nice, sub forma unei angine pecto­ra­le, sau a unei irigaţii san­guine in­suficiente a creierului sau a pi­cioarelor. Pe de altă parte, in­far­­ctul miocardic şi accidentele vas­culare cerebrale - compli­ca­ţii ale aterosclerozei - încep să apară la vârste din ce în ce mai mici. Aşa încât pro­­blema creş­te­rii bolilor cronice nu este chiar atât de simplă după cum s-ar părea la prima vedere.

Dar în afară de stilul de via­ţă al omului modern, un rol de­osebit în apariţia acestor boli îl au şi factorii genetici. Ca­re sunt factorii de risc în ca­zul acestor boli?

Factorii genetici joacă indis­cu­tabil un rol foarte important, iar după părerea mea, ei au ro­lul cel mai important în patologia umană. Mi-ar plăcea să vor­bim despre destinul genetic al omului şi să subliniem faptul că destinul acesta vine de la Dum­nezeu, care l-a făcut pe om du­pă chipul şi asemănarea Sa (Ge­neza 1,27). Să subliniem, a­poi, faptul că informaţia gene­ti­că vine de la Dumnezeu, care i-a dat omului să trăiască 120 de ani (Geneza 6,3). Dar omul a fă­cut tot ce a putut ca să redu­că aceşti ani la jumătate.

Dacă analizăm factorii de risc din diferite boli, vom putea ob­serva că fumatul şi consu­mul de alcool pot interveni în a­pa­riţia foarte multor boli. Aşa spre exemplu, fumatul poate pro­duce cancer pulmonar, dar poa­te produce şi cancer gastric, can­cer oro-faringian, sau chiar can­cer renal, deoarece factorii can­cerigeni se elimină prin uri­nă. Iar această localizare dife­ri­tă a bolii depinde de predispo­zi­ţia genetică a fiecărui individ. A­ceasta înseamnă că factorii ge­netici au chiar un rol mai im­por­tant decât ceilalţi factori de risc în apariţia diferitelor boli. Dar şi aici problemele sunt mult mai complicate decât s-ar pă­rea la prima vedere, deoa­re­ce factorii genetici pot fi influ­en­ţaţi de diferiţi factori de me­diu. De exemplu, fumatul poate ac­ţiona asupra unor factori ge­ne­­tici predispozanţi, care ar fi pu­tut rămâne latenţi dacă indi­vi­­dul nu ar fi fumat.

Tocmai datorită faptului că ge­netica joacă un rol atât de im­portant în patologia u­ma­nă, ­s-au depus eforturi imen­se pentru a descoperi ge­­nele patogene care se află la baza di­feritelor îm­bol­nă­viri.

Multă vreme s-a crezut că prin descrierea genomului u­man se vor descoperi genele di­fe­­ri­te­lor boli, adică gena hi­per­ten­siu­nii, gena diabetului, ge­na car­di­o­­patiei ischemice, gena cancerului şi că omul va putea con­trola a­ceste boli. Însă, şi în a­cest caz, fe­nomenele s-au do­ve­dit a fi mult mai complicate de­cât se pă­rea la prima vedere. În primul rând s-a constatat că un om poa­te avea în genomul său anumite ge­ne patogene fă­ră să facă boala respectivă. S-a con­statat că de fapt nici nu e­xis­­tă un genom per­fect şi că fie­ca­re dintre noi pu­tem avea în ge­nomul nostru astfel de gene patogene.

Pe de altă parte, s-a consta­tat că în apariţia bolilor cronice in­tervin extrem de multe gene, ca­re uneori produc, iar alteori nu produc boala. De aceea se vor­beşte nu de gene patogene, ci de gene-candidat în produce­rea acestor boli. Aşa spre exemplu, în diabet s-au descris peste 200 de gene-candidat. Pe de al­tă parte s-a constatat că pre­zen­ţa unor gene patogene, aşa cum ar fi genele BRCA1 şi BRCA2, implicate în apariţia can­cerului de sân, nu produce în­totdeauna apariţia cancerului, pentru că pe lângă factorii ge­netici mai intervin şi nişte fac­tori epigenetici, care dirijea­ză activitatea genelor.

Factorii epigenetici sunt re­pre­zentaţi de metilarea genelor şi de legarea lor de nişte protei­ne, cum ar fi histonele, formând împreună cromatina. Ma­joritatea genelor din genomul nostru sunt silenţioase. Iar pen­tru a fi activate, ele trebuie de­metilate şi dezlegate de pro­te­i­nele de care sunt legate. Iar a­ceastă activare este in­flu­en­ţa­tă de factorii de risc care sunt im­plicaţi în apariţia bolilor res­pec­tive. Astfel vedem cum lu­cru­­rile se leagă între ele şi cum fac­torii de risc pe care îi culti­văm prin stilul nostru de viaţă ne­corespunzător pot implica fac­torii genetici în patogenia di­feritelor boli. Aşa spre exemplu, factorii cancerigeni, cum ar fi fumul de ţigară, pot activa ge­nele oncogene şi inhiba ge­ne­le antioncogene. Adică apar me­­reu alte probleme care expli­că anumite lucruri, dar compli­că alte lucruri, fără a se putea a­junge la un răspuns precis, de­oarece pe lângă factorii de risc, pe lângă factorii genetici şi fac­torii epigenetici, se pare că mai intervine mereu câte ceva.

Vreţi să spuneţi că intervin me­reu alte şi alte tipuri de molecule?

Nu numai alte tipuri de mo­le­­­cule, ci şi alte tipuri de factori, mult mai subtili, sau dacă vreţi, mult mai abstracţi decât mo­le­culele, ceea ce demon­s­trea­­ză în­că o dată că nivelul mo­lecular la care ne-am oprit a­cum nu es­te ultimul nivel pe ca­re va trebui să îl abordăm şi că în cele din urmă deasupra tu­turor factorilor se află sufletul pe care ni L-a dat Dum­ne­zeu.

La un moment dat, pentru a pu­­­tea depăşi limitele reduc­ţio­ni­s­­mului mecanicist, ştiinţa a a­ră­­tat că în desfăşurarea fe­no­me­­­nelor, pe lângă substanţa şi e­­­nergia asupra cărora a insistat şti­­inţa până pe la mijlocul se­co­lu­­lui trecut, mai intervine ce­va mai abstract, şi anume in­for­­ma­ţia care joacă un rol deo­se­­bit în re­glarea şi auto­re­gla­rea fe­no­me­­nelor biologice, pentru că in­for­­maţia este cea care a­si­gură e­fi­cacitatea proceselor de re­gla­re. Fără informaţia ge­ne­­tică nu ar putea apărea nici un sistem bi­o­logic şi fără infor­ma­ţia mole­cu­­lară nu ar putea fi reglate nu­­­meroasele procese bi­ologice ca­re au loc în orga­nism.

Încercând să abordăm acest as­­pect, încă din 1970, noi am a­ră­­tat, în revista franceză En­cep­hale, că bolile psihice au o e­ti­opatogenie informaţională, a­di­că ele sunt produse de infor­ma­ţie, sau de tulburarea prelu­cră­rii informaţiilor de către cre­ier şi că în spatele diferitelor mo­lecule incriminate în apa­ri­ţia acestor boli se ascunde de fapt informaţia. În 1980, am a­ră­tat în revista franceză A­gre­s­so­­­logie că suprasolicitarea in­for­­maţională este cea care de­ter­­mină stresul informaţional. În 1977, în revista italiană Gior­nale di Clinica Medica, am a­rătat că nu substanţa, ci infor­ma­ţia imunitară este cea care se află la baza bolilor imun­i­ta­re. Iar în anul 1991, în revista bel­giană Cybernetica, am ară­tat că informaţia reprezintă, de fapt, parametrul ascuns al pa­to­­logiei umane. Adică dincolo de substanţa pe care o acuzăm de producerea diferitelor boli se află de fapt informaţia.

Implicarea informaţiei de­mon­­­strează că moleculele nu re­­­prezintă ultimul nivel al pa­to­­­logiei umane, că dincolo de mo­lecule se află informaţia, iar din­­colo de informaţie, deasupra tu­turor lucrurilor, se află sufletul pe care ni l-a dat Dum­ne­zeu.

Este important de remarcat, în acest sens, faptul că Fran­cisc Collins, unul dintre condu­că­torii echipei care a descifrat, în anul 2002, genomul uman, im­presionat de complexitatea, de armonia şi de subtilitatea fe­no­menelor biologice, a scris o car­te intitulată „Limbajul lui Dum­nezeu“. Adică prin inter­me­­diul genelor pe care le moş­te­nim de la părinţii noştri, gene ca­re reprezintă aspectul material al fenomenelor, se transmi­te de fapt un mesaj, care vine de la Dumnezeu.

Adică, cu cât progresăm mai mult pe calea ştiinţei, ne a­pro­piem tot mai mult de Dumnezeu?

Da, şi acest lucru l-a spus u­nul dintre cei mai mari geneticieni din lume, adică cel ce a des­ci­frat codul genetic care este, du­pă cum spune Francis Collins, lim­bajul lui Dumne­zeu. De a­ce­ea cei obsedaţi de materialismul reducţionist ar trebui să ia în considerare că noi primim, de la părinţii noştri, într-o infi­mă cantitate de materie, care nu cântăreşte mai mult de 7 pg. de ADN, adică 7 milionimi de gram de ADN, o cantitate foar­te mare de informaţie, aprecia­tă la aproximativ 1 GB, pe care da­că am vrea să o scriem pe hâr­tie ne-ar trebui 4 000 de vo­lu­­me de câte 1 000 de pagini fi­e­­­care. Apare o discrepanţă ex­tra­­ordinară între cantitatea in­fi­­mă de materie, adică de ADN, şi cantitatea foarte mare de in­for­­maţie pe care o aduce acest ADN. În această informaţie se află de fapt înscris mesajul lui Dum­nezeu, de care vorbeşte Fran­cis Collins, în care este în­­-s­­crisă toată povestea vieţii noas­tre. Informaţia pare să fie mult mai importantă decât ma­te­­ria de care se ocupă astăzi me­dicina moleculară. Noi deo­cam­­dată nu am descifrat decât co­dul genetic, nu şi mesajul ca­re se transmite prin interme­diul acestui cod. Mesaj care vi­ne de la Dumnezeu şi care ne-ar arăta sensul vieţii noastre pe acest pământ.

Atunci când studiem re­ac­ţi­i­le chimice care au loc în orga­nis­­mul uman, noi nu studiem de fapt o simplă chimie, ci o bio­­chi­mie însufleţită, pentru că du­pă ce l-a făcut pe om din ţă­râ­na pă­mân­tului, Dumnezeu i-a suflat su­­flare de viaţă şi omul a deve­nit un suflet viu (Ge­neza 2,7). De aceea, pe lân­gă materie, re­pre­­zentată de ţă­râ­na din care a fost făcut, omul mai are şi un su­flet, venit din acea suflare de via­­ţă pe care i-a dat-o Dum­ne­zeu.

Şi pe măsură ce înaintează în cercetările lor, majoritatea bi­o­­logilor şi fizicienilor se a­pro­pie tot mai mult de Dum­nezeu.

Francis Bacon spunea că în timp ce puţină ştiinţă te în­de­­păr­tează de Dumnezeu, multă şti­inţă te apropie de Dum­nezeu. Probabil de a­ce­ea ştiinţa de azi se apropie tot mai mult de Dumnezeu?

După ce au descoperit a­tâ­tea stele şi galaxii, oamenii de şti­inţă au ajuns la o constatare u­luitoare, şi anume că pe lângă ma­teria şi energia pe care o vedem, în univers mai există şi o ma­terie şi o energie întunecată, spun ei, care nu se vede. Şi nu nu­mai că în univers se află şi o ma­terie şi o energie întunecată, da­r peste 90% din univers este for­mat tocmai din această ma­te­­rie şi energie întunecată. A­di­că în univers există şi lucruri pe care noi nu le putem vedea şi în­că nu le putem înţelege. A­ce­laşi lucru se întâmplă şi în or­ga­­nismul uman în care există cu siguranţă lucruri pe care nu le putem vedea, dar le putem bă­nui cu ajutorul credinţei în Dumnezeu.

Aşa cum ar fi sufletul?

După cum arată Sfinţii Pă­rinţi, sufletul reprezintă partea i­materială a fiinţei umane. Du­pă cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, pe lângă structura ma­terială, omul mai are şi o struc­tură imaterială. Din punct de vedere material, omul es­te format din aceleaşi ele­men­­te chimice din care este for­mat şi pământul din care a fost cre­at. Deşi în corpul uman pre­do­­mină carbonul, oxigenul, hi­dro­genul, azotul, fosforul şi sulful, totuşi în el se găsesc peste 60 din cele 100 de elemente chi­mi­ce din care este format pă­mân­tul, ceea ce reprezintă o do­vadă că omul a fost creat din pă­mânt, aşa cum scrie în Biblie (Geneza, 3,19).

Dar pe lângă structura ma­te­­rială, care poate fi văzută şi măsurată, omul mai are şi o struc­tură imaterială, care, deşi nu poate fi văzută şi măsurată, es­te totuşi inteligibilă. Fiecare om simte că pe lângă corpul pe ca­re îl vede în oglindă mai are şi un suflet, chiar dacă el nu se ve­de, se simte. După cum arată Sfân­tul Grigorie de Nyssa, su­fle­tul este de natură creată, vie şi inteligibilă, care transmite tru­pului material puterea vita­lă, adică acea capacitate de a trăi şi de a supravieţui în di­fe­ri­tele condiţii ale vieţii. După cum arată Sfântul Ioan Da­mas­chin, sufletul este substan­ţa­ vie invizibilă ochilor noştri, ne­mu­ri­toare, liberă şi vo­li­ţio­na­lă, acti­vă şi schimbătoare. Du­pă cum a­rată Sfântul Isihie Si­naitul, su­fletul este simplu şi bun, pentru că aşa a fost creat de Dum­nezeu. Dar şi sufletul se poate îm­bolnăvi, iar bolile lui pot influ­enţa sănătatea tru­pu­lui.

Dar ce rol are sufletul în pa­to­­logia umană din moment ce el este ignorat de medici­na contemporană?

Deşi de obicei el este ignorat, su­fletul are un rol foarte important în patologia umană. Când es­te bolnav, orice om suferă, are o stare nepăcută, pe care Hans Selye, descoperitorul stre­sului, a denumit-o sindromul general de boală, reprezentat de o stare generală alte­ra­tă, de oboseală, de lipsa poftei de mâncare, de o stare de n­e­li­niş­te şi de îngrijorare. Dar, du­pă cum spunea cineva, omul bol­nav nu suferă cu inima, cu fi­­catul sau cu stomacul, ci su­fe­ră cu sufletul. Este greu să lo­calizezi suferinţa unui om bol­nav. Uneori şi durerea este greu de localizat, dar suferinţa es­te şi mai greu de localizat. Bol­navul are o stare generală rea, are o criză existenţială, ca­re afectează sufletul lui. El îşi pu­ne probleme fundamentale pri­vind sensurile vieţii şi ape­lea­­ză tot mai mult la Dum­nezeu, pe care Îl consideră cea mai mare instanţă care l-ar pu­tea ajuta. După cum arată D.E. King şi B. Bushwish, peste 90% din pacienţii americani cred că Dum­nezeu i-ar putea ajuta. Dar după cum arată T.A. Mag­nus şi W.C. Wadland, numai 10% dintre cei care cred în aju­to­­rul lui Dumnezeu au ocazia să discute cu medicii lor a­ceas­tă problemă, pentru că medicii ig­noră de obicei acest lucru.

După părerea mea, cu unele ex­cepţii, aşa cum ar fi unele boli acute sau accidentele, mai în­tâi se îmbolnăveşte sufletul. Foar­te mulţi autori vorbesc de o patologie spirituală. Sfântul Ioan Damaschin enumeră o lis­tă foarte lungă de boli ale sufle­tu­lui, pe care le împarte în patimi ale minţii, patimi ale tru­pu­lui şi patimi neruşinate. Prin­tre patimile minţii el enu­m­e­ră mândria, slava deşartă, iu­birea de sine, ipocrizia, min­ciu­­na, mânia, amărăciunea, furia, pizma, calomnia, judecarea se­menilor, deznădejdea, ge­lo­zia, cearta, nerecunoştinţa, câr­ti­­rea, sminteala, îngâmfarea, lă­u­dăroşenia, viclenia, ne­sim­ţi­rea, linguşirea, prefăcătoria, şi­re­­tenia, falsitatea, rătăcirea gân­durilor, iubirea de arginţi şi cru­zimea. Printre patimile tru­pu­lui el enumeră lăcomia pân­te­­celui, îmbuibarea, beţia, des­frâ­­ul, adulterul, plăcerea sim­ţu­rilor. Iar printre patimile ne­ru­şinate el enumeră pân­gă­ri­rea celor sfinte, hoţia, tâlhăria, u­ciderea, vrăjile, iubirea de po­doa­be, jocurile de noroc şi alte­le. După cum arată Sfântul Ma­­xim Mărturisitorul, la baza tu­turor păcatelor se află iubi­rea de sine, care poate aduce du­pă sine şi celelalte păcate. Dar după cum se poate vedea foar­te uşor, multe dintre aceste pă­cate se aseamănă cu factorii de risc in­criminaţi de medicina mo­der­nă în apariţia bolilor cro­ni­ce.

Adică după o lungă perioadă de căutări, ştiinţa a ajuns să se identifice cu religia. După ce a căutat singură adevărul lu­crurilor, ştiinţa ajunge să constate că de fapt adevărul era înscris de 2000 de ani în Biblie?

Absolut adevărat. Dar deşi a­devărul se identifică cu Bi­blia, unii oameni de ştiinţă con­ti­­nuă să meargă singuri îna­in­te ca şi când nimic nu s-ar fi în­tâm­plat. Este evident că lăcomia pântecelui este identică cu a­limentaţia hipercalorică, cu a­li­mentaţia hiperlipidică şi hi­per­glucidică, incriminate ca fac­tori de risc în bolile metabo­li­­ce şi în bolile cardiovasculare. Es­te evident că trândăvia este i­den­tică cu sedentarismul, in­cri­­minat ca factor de risc în bo­li­­le metabolice şi bolile car­di­o­vas­­culare. Este evident că be­ţia, considerată de Sfântul Ioan Da­maschin ca o patimă a tru­pu­lui, este identică cu consu­mul excesiv de alcool, incriminat ca factor de risc în foarte mul­te boli. Desfrâul şi jocurile de noroc reprezintă tulburări psi­hice descrise, la capitolul de­pen­­denţe, de toate ghidurile din psihiatrie şi aşa mai depar­te. Dar oamenii de ştiinţă conti­nuă să le descrie într-un alt mod, aş spune mai sec, ca şi când ar fi vorba de o maşină chi­mică sau mecanică.

Observăm că lista Sfântului Ioan Damaschin este mult mai lungă şi mult mai nu­an­ţa­tă decât lista factorilor de risc din medicină!

Da. Spre deosebire de oame­nii de ştiinţă care evi­denţiază doar unii factori de risc, legaţi mai mult de aspectul material al fenomenelor, Sfinţii Părinţi merg mult mai departe cu ana­li­­za factorilor sufleteşti. Printre pă­catele descrise de Sfântul Ioan Damaschin găsim şi păcate ca­re ar putea îmbolnăvi trupul, pe care medicina nu prea le ia în considerare, aşa cum ar fi în­gâm­farea, lăudă­ro­şe­nia, piz­ma, cârtirea, cearta, viclenia, pre­­făcătoria şi altele. De ace­ea, da­că am vrea să pre­venim cu a­de­vărat creş­te­rea bolilor cro­ni­ce ar trebui să ne ocu­păm şi de a­ceste păcate pe ca­re le-ar pu­tea avea omul şi ca­re îl duc mai cu­rând sau mai târziu la îm­bol­nă­vire.

Adică păcatele reprezintă niş­te factori de risc pentru a­pa­riţia unor boli?

Da, şi vindecările spectacu­loa­­se, pe care le putem observa u­neori în practica me­dicală, sunt produse tocmai de schim­bă­rile radicale privind stilul de via­ţă spirituală. Nu numai prin schimbarea unui regim a­li­­­men­tar cu alt regim alimentar, ci prin schimbarea modului în care bolnavul vede lumea, prin regăsirea ade­văratelor sen­suri ale vieţii şi prin regă­si­rea Atotputer­ni­cului Dum­nezeu, Care este doc­torul sufle­te­lor şi al tru­purilor, se poate vin­deca cu adevărat omul bolnav. (Acest interviu a fost reali­zat cu sprijinul AMFOR - Aso­cia­ţia Medicilor şi Far­ma­ciş­ti­lor Ortodocşi Români)

Carte de vizită