Oamenii din Oltenia au obiceiul să ridice cruci la răscruci, la fântâni, la punţi, în mijlocul pustiului sau pe dealurile înalte din jur. Acolo unde satul nu avea biserică, crucea era cea care îi aduna şi le dădea un sfânt ocrotitor al comunităţii. Oamenii, când se întâlneau cu o cruce, făceau un popas, se aşezau la piciorul crucii şi vorbeau de ale lor. Pentru ei, crucile sunt puncte de reper şi de respect, spune Cătălina Velculescu, istoric literar şi cercetător ştiinţific.
Doamna Cătălina Velculescu, aveţi o carieră deosebită în spatele celor peste şapte decenii de viaţă. Cât de importante au fost momentele trăite la sat?
Eu m-am născut în Bucureşti, dar în fiecare vară veneam în satul bunicilor mei, Bălţaţi, din Mehedinţi, la sud de Strehaia. Satul este împărţit în trei, Bălţaţii de Sus, de Mijloc şi de Jos; o parte a lui este amintită în documente de la 1483, pe timpul lui Vlad Călugărul. Sub comunişti şi-a schimbat numele în Dumbrava. Pentru mine, matricea mea de gândire este dată de traiul în acest sat. Chiar plecată fiind din sat, tot timpul raportarea mea s-a făcut la acest sat.
Cu toate că v-aţi născut la oraş…
Da. Drumul înapoi de la sat, de la bunici la oraş, la şcoală, îl priveam ca pe o întoarcere în închisoare. Sigur că m-am adaptat foarte bine vieţii de oraş, dar unei anumite vieţi de oraş. Viaţa în bibliotecă, în studiu, cu un cerc de prieteni care formează tot un sat al nostru. Aşa trăim toţi, în marele oraş avem toţi un sat al nostru, este cercul prietenilor noştri.
Să revenim la satul oltenesc de care sunteţi legată. În ce constă bogăţia, zestrea culturală a acestei zone?
Satul nostru este aşezat într-o zonă lipsită de importanţă culturală. De la Strehaia la sud nu se mai poate construi nimic din piatră. La Strehaia piatra este adusă din matca râului Motru, după aceea, la sud, piatra dispare şi domină lutul. Construcţiile au fost din lut şi din lemn, şi sigur că s-au prăbuşit. Cultura s-a păstrat în obiceiurile, în viaţa satelor. Au fost foarte mulţi moşneni aici, care au sfoară de moşie, adică au pământurile dintr-un hotar în altul al satelor, de la nord la sud, nu de la răsărit la apus. Pe aici trece vechiul drum roman dintre Turnu Severin şi Craiova. Peste tot sunt urme din neolitic, trebuie numai să le găseşti.
Oltenia este cunoscută pentru crucile sale, omniprezente în vechile sate. Cât de prezentă era Sfânta Cruce în bătrânul sat Bălţaţi şi în împrejurimi?
În afara satului, pe un platou imens, cum veneai de la Severin, deodată apărea o cruce. Crucea s-a dărâmat, oamenii au refăcut-o – era o cruce de lemn, mare, frumoasă, minunată, cea de acum este din metal, în ciment, cum se face acum, dar bine că au refăcut-o. Crucea este cruce. Şi am întrebat şi eu ce e cu crucile astea în mijlocul pustiului, că am mai văzut una şi pe platoul următor, spre Bâcleş – acum e pustiu, dar pe vremuri oamenii aveau pământurile acolo şi le lucrau. Şi mi s-a spus că aceste cruci sunt pentru ca să-i ferească pe câmp de trăsnet, ca să se roage.
Ei, crucile astea din locuri pustii, dacă sunt puse pe un vârf de deal, au cu totul altă semnificaţie. Oamenii de aici au obiceiul ca la orice răscruce să ridice o cruce, de aceea ei nici nu spun răscruce, ci răscruci. Aceste cruci se găsesc în satele care sunt de o parte şi de alta în văile abrupte de lut ale platoului. Şi în sfârşit, ajungem la Bălţaţii noştri. Aici la noi nu era biserică, biserică era într-un cătun din vale: Faţa, în Bălţaţii de Mijloc şi în Bălţaţii de Sus. Apoi, după Higiu, nu mai ai biserică până la Brezniţa, pe o vale pustie. E jale. Moldova este cu totul alta decât Oltenia. Cine vine din Moldova nu îşi poate închipui ce e în Oltenia. În Moldova este satul, biserica, preotul şi oamenii mai legaţi de biserică.
Totuşi, ce îi ţinea pe oameni? Crucile. Pe o înălţime, lângă satul Golineasa, este o cruce, veche. Căzuse într-un timp, dar a ridicat-o un om, a refăcut-o când a ieşit la pensie. De sus, de la cruce, vezi toată zona. Ce e cu această cruce? Nu este crucea de pe platou pentru trăsnet, nu sunt crucile de la răscruci, ci este o cruce pentru ruga satului. Fiecare sat, fiecare bucată de sat chiar, are ruga lui. Ruga este ziua de hram a unui sat cu sau fără de biserică.
Satul Bălţaţii de Jos avea rugă?
Da, la Sântă Măria mică. În mijlocul satului, similară cu cea de pe culmea din Golineasa, se găsea o cruce. Oamenii se uitau din pisc în pisc şi îşi vedeau crucile. Aici venea preotul, în mijlocul satului, şi se făcea slobozirea prescurilor, adică sfinţirea lor. La Albuleşti era mai simplu, aveau biserică şi mergeau acolo. De multe ori, hramul bisericii nu era identic cu ruga, cu hramul satului, pentru că bisericile, unele, au fost ridicate ulterior.
În ce consta această cinstire a Sfintei Cruci în conştiinţa olteanului? De ce ridica cruci peste tot în jurul său?
Nu exista familie care, la 6 săptămâni, iar dacă nu se putea atunci, la 3 luni, la 6 luni sau la 1 an după ce murea cineva, să nu-i ridice o cruce la o răscruce, la o fântână sau la o punte. Crucile erau extraordinar de frumoase. Pentru toţi oltenii, morţii lor trăiesc, ei sunt convinşi că trăiesc. Ferească Dumnezeu să le treacă soroacele! E rău de tot!
Crucile se repictau, fie la una din zilele care aminteau de mort, fie la Paşti. Erau în culori foarte vii, cu desene geometrice. Peste tot erau cruci, nu se putea să te duci la fântână - în pustiu, dacă nu aveai cruce. Dar trebuia să şi îngrijeşti crucea pusă, că imediat umbla vorba... Cele mai multe erau pe drumul spre biserică. La răscrucea spre biserică era o pădure de cruci pe trei, patru rânduri şi lungă de zeci de metri. Frumoase! Ca o horă. Oltenilor le plac culorile vii, astăzi se spune că sunt ţipătoare, dar aşa sunt ei.
Pentru orice călător prin satele olteneşti de astăzi peisajul descris de dumneavoastră pare din altă lume. De ce au dispărut crucile?
S-au pierdut în timpul comunismului. Au putrezit. Oamenii au plecat, le-a fost teamă să le mai îngrijească. După 1990 satul era pustiu de cruci, nu mai aveau cruci unde să-şi facă slobozirea prescurilor la rugă. Şi atunci, una din familiile din sat, descendentă din moşneni, s-a apucat să facă o cruce, prin anul 2000. Astfel, după 10 ani, oamenii au prins curaj, au văzut că nu mai vin comuniştii înapoi şi au refăcut crucea pentru rugă. Dar n-au putut să o facă în centrul satului, lângă cămin, unde era înainte, că acolo se făcuse teren de fotbal, ci la răscrucea vizavi de primărie. Nenea Marinică Nistor, soţia, băiatul şi fata (Elena, Călin, Flavia) au ridicat crucea de rugă, i-au făcut în faţă o masă frumoasă, cu două bănci, din lemn solid, să ţină. Prin anul 2008-2009, băiatul lui a venit din Grecia, unde a văzut prin satele de acolo că fiecare gospodărie are crucea ei. Satul nostru rămăsese fără cruci, mai era doar asta pentru rugă, ridicată de ei, în rest oamenii nu mai ridicau nici pentru morţi. Şi vine cu ideea ca familia lor să facă crucea gospodăriei. Un călugăr de la Mănăstirea Cernica le-a făcut o cruce foarte frumos sculptată în lemn, de 1.60 m înălţime. Oamenii nu aveau bani mulţi şi nu au transportat-o cu maşina. Călugărul şi-a scos dulama, a îmbrăcat crucea cu ea, a pus mânecile pe braţe, a tras-o pe „cap“, a înfăşurat-o bine şi Călin a luat-o în spate şi a adus-o acasă cu trenul. Au şi sfinţit-o, au chemat doi preoţi pentru slujbă.
Însă, au văzut că lumea nu mai avea obişnuinţa crucilor de la răscruci. Veneau vacile la florile de la cruce, dădeau peste cruce, treceau câini, nu mai exista cultura crucilor de la răscruci. I-a părut rău de ea şi omul i-a pus acoperiş şi de jur împrejur geamuri din termopan. Să ştiţi că pentru ei a fost mult, costisitor. Este aşa de urât satul nostru… foarte puţine case refăcute, s-au dus casele acelea vechi, este un sat urâţit. Însă, când treci şi vezi crucea aceea, mai ales când e luminată noaptea, este altceva. Eu când am văzut-o prima oară am spus că este kitsch. Apoi mi-am spus, ce sunt eu nebună, cum o să spun kitsch, nu văd că ăsta este singurul lucru viu de pe şoseaua asta, Doamne iartă-mă, nu sunt la lecţia de estetică! Oamenii au uitat forma veche a crucilor, dar crucea aceasta, în sine, este foarte frumoasă. Foarte bun lucru au făcut, au ridicat cruce de rugă şi crucea asta, cu cheltuială, cu greutate. Se spune în sat că dacă cuiva îi merge bine, a descoperit o comoară. Aşa au spus şi despre nenea Marinică, dar comoara este munca lui şi faptul că se ţine de biserică.
Deci, nenea Marinică este un continuator al tradiţiilor strămoşeşti. I-a urmat cineva exemplul?
Da, după toatea astea, au început să reapară iniţiative. În capătul satului dinspre apus, primăria a ridicat o cruce înaltă, cu platformă de mozaic împrejur şi cu tricolorul aşezat în bernă. Spre răsărit, în drumul spre Faţă, la pomenirea de şase săptămâni a unui fost cântăreţ de la biserică, au pus o cruce (pe locul unde trecea el pe potecă) şi i-au făcut punte peste şanţ. Lângă crucea aceea a apărut o altă cruce, nu mai ştiu a cui. Vedeţi, ceva se schimbă. Sau, pe locul unde a fost omorât în bătaie un tânăr din sat, au ridicat o altă cruce, fapt neîntâlnit până acum, în zona noastră crucile pentru morţi nu se prea pun la locul morţii.
La noi, când se întâlnea cu o cruce, omul făcea un popas. Se aşeza la piciorul crucii, parcă văd, bătrânii se mai şi sprijineau cu spatele de cruce şi vorbeau de ale lor, dar erau lângă piciorul crucii. Acum, oltenii nu par deloc evlavioşi, nu sunt prea des duşi la biserică. Dar încă mai au anumite puncte de reper, de respect, şi acestea sunt crucile. Încet, încet, oamenii reintră în normal. Se mişcă ceva. Dacă nu te duci la biserică, măcar te întâlneşti cu o cruce. Nu se poate să dispară! Dacă vor dispărea cu totul crucile nu ştiu de ce ne mai lăudăm că suntem ortodocşi. Oricum, şi aşa, acum, acolo sunt foarte puţini ortodocşi.
