„Când toți pălăvrăgesc, a fi tăcut e un semn de noblețe”

Un interviu cu întrebări despre rostul vieţii, adresate vrednicului de pomenire Mitropolit Bartolomeu Anania, poetul și teologul, omul și ierarhul, invitat să revină într-un alt fel de rotondă a plopilor aprinși, într-un alt spațiu al adevărului vegheat de flăcările incan­descenței. Întrebări adresate deopotrivă traducătorului inspirat al cărții cărților - Biblia și, mai ales, poetului de aleasă expresivitate și dramaturgului fascinat de mitologia umbrei, despre care vorbea criticul Mircea Ghițulescu.

Sunt tentat să pornim de la această mitologie. Ghițulescu o numea „teoria umbrei”, pentru că am impresia că omenirea modernă viețuiește într-o epocă a umbrei, dar că, paradoxal, la ieșirea din epoca nopților ideologice, indiferent de natura lor, omul a devenit o vie­țuitoare fără umbră.

La vremea când scriam (în memorie, la închisoare) Meșterul Manole, nici nu visam că aș putea cândva să traduc Biblia. Când am făcut-o, am descoperit că verbul a umbri și substantivul umbră au pe alocuri o conotație specială, și anume acțiunea harului dumnezeiesc asupra uneia sau mai multor persoane. Astfel, Fecioara Maria L-a zămislit pe Iisus umbrită de puterea Celui Preaînalt (Luca 1, 35), cei trei apostoli pe muntele Tabor au fost umbriți de un nor luminos prin care S-a rostit Dumnezeu (Matei 17, 5), umbra lui Petru avea puteri vindecătoare pentru bolnavii Ierusalimului.

Din expresia curentă asupra cuiva care a plecat în lumea umbrelor se desprinde ideea că în timp ce trupul, prin descompunere, devine materie amorfă, umbra e singura parte consistentă a ființei umane, supra­viețuitoare, oarecum echivalentă cu sufletul, are un contur, o amprentă individualizantă. Ca înso­țitoare a omului, umbra poate fi și martorul eroismului asumat prin moarte. Unul din poemele mele (Coralii) se încheie cu versurile „Trăim la soare/ Purtați pe umbră ca pe scut”.

Nu știu - nu m-am gândit - dacă omenirea modernă târăște în ea zdrențele întunericului ideologic, dar îmi amintesc de un splendid poem pe care mi l-a citit cândva Ioan Marin Sadoveanu (scris pe o foaie foarte fină, trandafirie, parfumată, ca scrisorile îndrăgostiților romantici) și pe care nu știu dacă l-a publicat. Era vorba de vizita Sfintei Fecioare la ruda ei Elisabeta. Cele două femei, ambele în stare binecuvântată, ies la o plimbare și, vorbindu-și pe cale, la un moment dat observă că nu mai au umbră. Ei bine, când omenirea ajunge să fie luminată lăuntric de incandescența divină și va fi în stare să comunice în limbajul celor două sfinte femei, bezna ideologică va fi o biată amintire.

Aș continua aducându-vă în atenție o frază a lui ­Cocteau: ,,Poetul e la dis­poziția nopții sale”.

Noaptea poetului e starea lui de veghe. E miracolul prin care priveghiul devine privighetoare (Popa Nae).

Într-o admirabilă carte - „Iluminarea pentru vremurile de pe urmă”, elenistul fascinat de spiritul Orientului, mușcat de inimă de spiritul Ortodoxiei, care este poetul francez Jean Bies, cita opinia lui Bernanos, conform căreia „putem înțelege civilizația modernă doar dacă pricepem faptul că ea nu este nimic altceva decât o cons­pirație universală contra oricărei forme de viață interioară”. Să fie adevărat? Și dacă da, v-aș pune aceeași întrebare ca prietenului Jean Bies: O conspirație a cui și în ce scop?

Este ceea ce spuneam mai sus despre lumina lăuntrică. În lipsa ei, totul devine sterp. Nu știu dacă e vorba de o conspirație sau pur și simplu de un proces al ­degradării lente.

Conversațiile noastre telefonice înregistrate și stocate, cărți de identitate biometrice ca să putem călători, cenzura „politiquement correct” pe post de libertate de gândire, dictatura media pe post de libertate de expresie, into­leranța drapată în toga exercițiului democratic... A ce seamănă această uma­­nitate, pentru cel care a cunoscut cerul de după gratii, pentru „ierarhul cu biografie de scriitor american”, cum vă numea același Mircea Ghițulescu, și pentru poetul viețuitor în orizontul miturilor?

Cu ani în urmă, după eliberarea mea din închisoare, răspunzând unei invitații din partea Asociației gălățene a Foștilor Deținuți Politici - al cărei pre­ședinte era admirabilul Paul ­Păltănea, profesor de istorie, cu care mă împrietenisem în tem­niță (din păcate, decedat de curând) -, am ținut o conferință în fața unei numeroase și selecte asis­tențe. Printre altele, le-am spus ascultătorilor: „Vă rog să nu vă mai uitați la noi, aceștia, foștii de­ținuți politici, ca la niște eroi. Vreau să vă amintesc că, pe toată durata dictaturii comuniste, dumneavoastră, așa-nu­miții oameni liberi, v-ați avut partea dumneavoastră de eroism pe care doar noi o putem prețui cum se cuvine. În timp ce noi, în puș­cărie, unde nu ni se putea întâmpla nimic mai rău, aveam gura slobodă și puteam critica în voie regimul, dumneavoastră, ca să vă puteți menține familia, copiii, serviciul și, în fond, libertatea, trebuia să vă țineți gura, trăind într-o permanentă stare de autocenzură, generatoare de stres. Eu am simțit asta chiar în prima zi de libertate, în trenul care mă aducea de la Aiud la București. Toate mizeriile materiale lăsate în urmă păleau în urma constrângerii spiritului. Acesta este și răspunsul la întrebarea dumneavoastră.

Ce rol joacă suferința în înțelegerea adevărului și asumarea conştiinței acesteia, a transcendenței?

Suferința - năpastă duce la degradare și neant, în timp ce suferința asumată înnobilează, regenerează și mântuiește. Chiar când este sau pare absurdă, precum cea a lui Iov, sufe­rința asumată îți deschide transcendența, îți netezește drumul către Dumnezeu.

Trăim vremuri în care transcendența e pe cale de a fi alungată, în care evenimentul a luat locul fiin­țării, vorbăria în locul verbului, în care infor­mația se proclamă cunoaș­tere, iar retorica rațională trece drept discurs despre ființă. Trăim „vremuri sărace”, după vorba atât de inspirată a lui Holderlin, în această „eră reziduală”, cum o numesc tibetanii. Ne aflăm evident într-o stare de urgență. Dar care ar fi, pentru Valeriu Anania, urgența urgențelor zilelor noastre?

O Biserică vie și dinamică întru jertfelnicie; o clasă politică competentă și necoruptă; o economie a cântarului nemăsluit; o presă liberă, dar responsabilă; o cultură a valorilor autentice; o ecologie a spiritului.

„La ce bun poeții în vremuri sărace?”, se întreba același Holderlin. Veche întrebare care poate fi pusă oricând. Însă mai este cu adevărat nevoie de poeți?

Poetul e răul necesar unei culturi. Ceaiul de gențiană se soarbe cu scumpătate, dar vindecă.

Pentru mine poezia este, cum bine știți, „memoria Ființei”, memorie esen­țială a omului și umani­tății. Mai doresc oamenii să-și amintească de ei înșiși? Atâta vreme cât uitarea este cel mai comod mod de a exista?

Să nu uităm că poezia nu e un produs cerealier, de larg consum. Elita degustătorilor ei nu face parte din gloata leneșilor mintali. Este și rațiunea pentru care cărțile de poezie se tipăresc în tiraje mici, pentru cei care nu se complac în lâncezeală amnezică.

Este evident că lumea modernă viețuiește sub semnul unei goliri de trans­cendență. Și atunci ce trăiește omul acestei lumi, dacă într-adevăr „trăim ce-nțelegem”, cum spune ultima replică din Meșterul Manole pe care aţi scris-o?

Absența transcendentului - și a apetitului pentru trans­cen­dență - e un produs al secularizării, specific epocii pe care o trăim. E o pecingine care se răspândește cu viteza unei molime. Materialismul, individualismul, lupta pentru putere (concepută ca dominație), eliminarea oricăror criterii și înlocuirea lor cu domnia capriciului și a bunului plac, toate acestea (și încă multe altele) nu au tangență cu transcendentul nici măcar cât avea comunismul care, în opinia lui Mircea Eliade, ca sistem politic, instaurase mitul propriei perfecțiuni.

Ipocrizia, minciuna, demagogia, cinismul, aceștia mi se par cei patru cavaleri ai Apocalipsei vremurilor noastre, acești uci­gași ai Cuvântului. Cât mai poate atunci prețui cuvântul, într-o lume dăruită nu doar vițelului de aur, ci și in­con­tinenței retorice și vidului de sens? Dar tăcerea cea atât de vorbitoare?

Când toți pălăvrăgesc, a fi ­tăcut e un semn de noblețe.

Să vegheze și să trezească, acesta este rostul poeziei. Dar ce să faci cu o asemenea periculoasă manifestare a spiritului, într-o lume adormită, anesteziată precum a noastră? Și cum să viețuiești ca poet, ca unul ce veghează și tre­zește umanitatea, dacă pot spune astfel?

„Lucian Blaga e mut ca o ­lebădă albă.”

Trăiți mântuitor sub semnul trinității creștine. Știință, religie, artă - este aceasta o triadă, fără de care viitorul nu poate avea sens? Ce spune teologul? Ce spune poetul?

Răspund prin finalul unui ­poem (Rugă de seară) al Sfântului Grigorie Teologul, în versiunea mea de traducere: „Să-mi fie așternutul sălaș de omături / În care Tu, Doamne, cu mine alături, / m-ajuți ca de lumea din jur să mă rup / Să fiu numai minte desprinsă de trup / Și-n patul odihnei cu gândul deștept, / Să-Ți fiu alăută culcată pe piept”.