Cântărețul de strană, bobul de evlavie și dragostea pentru psalmodierea autentică

Sunt deosebit de recunoscător domnului profesor Vasile Vasile pentru faptul că, în dialogul purtat recent, a subliniat prin cuvinte prețioase legătura cu Mănăstirea Neamț și cu marii iubitori ai muzicii psaltice, pe care i-a cunoscut în vremea tinereții. Domnia sa este un reper în domeniu, un fin observator al lucrurilor, un profesor cu bogată experiență și trăire. Accentul pus de renumitul profesor pe românirea cântărilor bisericești este mai mult decât actual și ne oferă un exemplu special de patriotism artistic și cultural în anul pe care Biserica Ortodoxă Română l-a consacrat imnografilor și psalților de acum și de altădată.

Deși au trecut mulți ani de când ați studiat la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, păs­trați vie amintirea oamenilor și a locurilor. Cu adevărat, este demnă de admirat pre­țui­rea dumneavoastră față de această vatră de spiritualitate, întrucât profesorii și monahii din acea vreme au trecut din aceas­tă viață. Vă rog să ne vor­biți despre atmosfera duhovnicească și culturală pe care ați remarcat-o în vatra Mănăstirii Neamț.

Eram prea copil ca să pot înțe­lege atmosfera duhovnicească a vetrei monastice nemțene, deși am trăit și momente cruciale; foarte târziu am înțeles motivele reale ale acelui decret care ne-a des­păr­țit de profesori neuitați, printre care se număra dascălul de psaltichie și dirijorul corului, Victor Ojog. 

Viața culturală o țin minte și am înțeles-o, deoarece eram părtaș la ea. Eram tenor prim în corul seminarului și în fiecare duminică dădeam răspunsurile la Liturghie în biserica mare a mănăstirii, sub bagheta arhimandritului Victor Ojog, pe care l-am simțit foarte apropiat de noi, elevii. L-am întâlnit după îndepărtarea din mănăstire și m-am cutremurat: profesorul de psaltichie și dirijorul corului devenise „taxator de bilete” la cursele ce țineau de autobaza de la Piatra Neamț.

Participările la Liturghie în calitate de actanți ne-au îmbogățit viața sufletească. Nu-l pot uita pe părintele Ivan, care a fost și director, cum ne urmărea evoluția și ne lua pe la mănăstirile din împrejurimi. Așa am descoperit Pocrovul, unde era exilat Vasile Vasilache. Trimis de sfinția sa, am stat de vorbă cu Sadoveanu, care locuia în casa episcopului Visarion Puiu. Îmi aduc aminte că părintele arhidiacon Ivan ne-a organizat o întâlnire cu scriitorul și i-am urat la mulți ani. Atunci am observat că avea ochi albaștri, care făceau casă bună cu albastrul cerului și cu verdele brazilor aleii ce duce spre Schitul Vovidenia. Am trăit de cinci ori momentele imortalizate de Sadoveanu în deschiderea romanului Frații Jderi, cele despre hramul mănăstirii, de fiecare dată cu alte trăiri sufletești.

Părintele Ivan ne organiza excursii memorabile, cum a fost cea la Mircești, unde am intrat în legături directe cu arhimandritul Victor Ojog care discuta cu un coleg al său despre marele succes al lui Vasile Alecsandri la Montpellier și despre Gavriil Galinescu. Acesta din urmă va intra în preocupările mele ulterioare, susținându-mi doctoratul în Muzică la Conservatorul din Cluj cu colecția sa de folclor de pe Valea Bistriței. Deoarece ambii profesori regretau că nu mai știau textul Bardul din Mircești, cântec ce imortaliza succesul răsunător al poetului, m-am oferit să li-l scriu eu, deoarece îl știam de la mama.

Nu-l pot uita pe Ștefan Alexe, viitorul preot și patrolog, pe care l-am avut și diriginte. Sub conducerea lui am montat Vicleimul lui Victor Ion Popa și am realizat și alte spectacole artistice apreciate de colegii noștri. Eram nemulțumiți de faptul că nu puteam participa la viața culturală a zonei, seminarul fiind exclus din rândul școlilor pentru care se organizau concursuri și manifestări culturale.

Citeam foarte mult și-mi aduc aminte de profesorii care mi-au deschis drumul spre Eminescu, Goga, Iorga și alții, interziși la acea vreme. Ne organizaserăm propria bibliotecă a clasei, fiecare participând prin achiziționarea sau donația anumitor cărți.

La fel, m-am bucurat atunci când la inițiativa părintelui Ivan au fost inaugurate cercurile de studii extracurriculare, care ne ajutau la deschiderea spre lume, spre cunoaș­tere.

Între profesorii dumneavoastră se aflau și monahi. Care dintre ei au rămas în amintirea colectivă și care au găsit un loc special în inima dumneavoastră? Ce v-a făcut să-i prețuiți într-un mod deosebit pe cei din urmă?

Unul dintre ei a fost părintele arhimandrit Victor Ojog, intrat într-un anonimat condamnabil, deși ulterior mi-am dat seama că a fost unul dintre cei mai valoroși absol­venți ai Academiei de Muzică religioasă, discipol al lui Ion Popescu- Pasărea. Mă pot mândri că i-am fost discipol și astfel am devenit în mod indirect discipol al lui Ion Popescu-Pasărea, al cărui portret l-am prezentat și recent în revista Biserica Ortodoxă Română. Cu el am învățat „cârligele” notației psaltice, dar și coruri liturgice de Musicescu, Cartu, Podoleanu, Cucu și alții. Ulterior am avut bucuria să descopăr în biblioteca Mănăstirii Neamț partitura originală a repertoriului cântat de noi, seminariștii, în biserica mare a mănăstirii.

De la părintele Ivan am dobândit pasiunea pentru manuscrisele muzicale și mă pot lăuda că am prezentat celor interesați 600 de manuscrise muzicale din Muntele
Athos, trei volume care mi-au adus premiul Academiei Române, și că am realizat primul volum de cântări ale celui mai important psalt al Muntelui Athos din secolul al XIX-lea, trecut și prin școala de la Neamț. Nectarie, protopsaltul Sfântului Munte - cum era considerat de monahii athoniți - nu a scris o Liturghie, ci piese disparate ale slujbei, pe care le-am adunat din cele circa 300 de așezăminte monahale ale Athonului. Sunt nemulțumit că nu am reușit să public și alte volume în care să ofer celor interesați „facerile” acestui ilustru protopsalt, numit de grecii sfetagoreți „protopsaltul Sfântului Munte”. Este un contemporan al lui Bolintineanu și Negruzzi, dar cântările lui rămân pradă uitării și pierderii. Lipsa fondurilor m-a obligat să cedez un volum de cântări în limba greacă ale acestui eminent protopsalt unui părinte athonit care a scris viața și cântările închinate Sfântului Antipa de la Calapodești, volum care a fost tipărit în Athos. Aștept susținerile financiare pentru a scoate la lumină măcar Cântările Triodului, Cântările închinate Maicii Domnului, Privegherul și altele, „faceri” ale distinsului psalt hușean.

Părintele Ivan este primul cititor al lucrării mele Mănăstirea Neamț - străveche vatră de cultură muzicală, tipărită de Editura Doxologia de la Iași în 2015, și m-a bucurat faptul că a fost foarte sincer cu mine și m-a ajutat în multe privințe.

Nu am dreptul să-l uit pe părintele Ghenadie Nițoiu, care mă solicita uneori ca partener de șah și mi-a încurajat aptitudinile literare, și nici pe părintele Nicodim Grosu. El vedea în mine unul dintre presu­pușii viitori profesori ai unui seminar pe Valea Bistriței, la care visa. L-am vizitat la Schitul Tarcău și la Grozăvești, localitate dislocată de lacul de acumulare de la Bicaz. A plecat la Domnul după ce s-a retras în singurătate.

Apropo de manuscrisele muzicale: există un bogat tezaur de cântări liturgice risipite în manuscrise ce riscă să se piardă. După aprecierile mele, este vorba despre cel puțin 2.000 de asemenea documente despre care nici nu se știe că există și care conțin cântări ce nu numai că ilustrează îndelungatul proces de românire a cântărilor bisericești, dar reprezintă valori ce ar trebui să ia locul improvizațiilor facile ale unor așa-ziși psalți, de tipul celui care a lansat pe internet „troparul profesorilor nedreptățiți”. Nu pot uita surpriza trăită când am descoperit Rugăciunea inimii de Paul Constantinescu, creație muzicală ce în mod sigur a fost cântată de membrii Rugului aprins.

Toate celelalte domenii artistice (literatură, arte vizuale etc.) dispun de asemenea cataloage ce prezintă succint conținutul unor lucrări aflate în stadiul de manuscrise, de tipul celor semnate de Ion Bianu și echipa sa, de Gabriel Ștrempel, de P. P. Panaitescu, Constantin Litzica, Nestor Camariano, Mihai Cara­tașu etc. Câteva începuturi sunt și în domeniul muzical, cele trei volume de manuscrise muzicale ro­mâ­­nești din Athos amintite, premiate de Academia Română, fiind urmate de două volume tipărite la Iași, consacrate manuscriselor muzicale din Moldova, și de cele cinci volume publicate de Ozana Alexandrescu dedicate manuscriselor grecești. Ele ar trebui continuate și dublate de creșterea unor specia­liști care să baricadeze tendințele diletante ce determină degradarea cântărilor de cult - elemente esen­țiale ale vieții liturgice - și ale celor care reeditează, conștient sau in­con­­știent, practici abandonate în secolele trecute, ale unor psalți „cu ifos de Țarigrad”.

Ce rol credeți că are o instituție teologică, preuniversitară sau universitară, cum era odată Seminarul de la Mănăstirea Neamț, în formarea învățăceilor care doresc să slujească Biserica?

În calitate de fost seminarist, pot spune că o asemenea școală are un rol foarte important în formarea celor ce doresc să slujească nu numai Biserica, dar și viața spirituală. La seminarul nem­țean, în timpul meu au crescut un arhiereu, IPS Calinic al Arge­șului, câțiva protoierei, cu pres­tanța lui Mihai Mocanu, și mulți preoți, unii dintre ei devotați chemării, precum Gelu Bogdan, apărător al Bisericii „Sfânta Vineri” din Bucu­rești, demolată de „coana Leana”.

Care sunt gândurile pe care un profesor universitar, care a trecut cu înțelepciune prin viață, dorește să le adreseze mai tinerilor săi frați sau ucenici întru ale teologiei, sau chiar celor ce doresc să îmbrățișeze viața monahală?

Copil de țărani fiind, am învă­țat încă de mic faptul că nici o muncă nu-i rușinoasă și că trebuie să iubești și să-ți asumi răspunderea pentru ceea ce faci. Tine­rețea dispune de energii nebănuite, dar ele trebuie canalizate spre a valorifica ceea ce are mai prețios propria personalitate în devenire. Teologia nu este o profesie, ci o vocație ce trebuie slujită cu curaj, dar mai ales cu responsabilitate. Pilda evanghelică a talanților
este o excepțională lecție de viață, atât pentru mireni, cât și pentru monahi.

Cum ar trebui organizat învăță­mântul teologic actual pentru a putea răspunde nevoilor misionare într-o societate în permanentă schimbare? Ce schimbări ați resimțit dumneavoastră în toți acești ani de slujire la catedră?

Dispariția cântăreților de strană cu pregătire de specialitate, după desființarea școlilor de cântăreți, deschide drumul manelizării muzicii liturgice. În timpul lui Ion Popescu-Pasărea, președintele Socie­tății Cântăreților Bisericești, erau școli de cântăreți de strană în fiecare episcopie, unele având chiar mai multe. Cântărețul de strană era plătit de stat, ca și primarul și învățătorul.

Se uită faptul că dascălii de strană au fost cei dintâi educatori ai neamului. Bădița Vasile din Amintirile lui Creangă este cel mai bun exemplu. Este nedrept să se neglijeze un puternic adevăr istoric: muzica liturgică bizantină s-a dovedit un element constitutiv esențial al plămadei sufletești a poporului român.

Problema școlirii dascălilor de strană nu este prea grea: învăță­mântul fiind gratuit, un elev care învață într-un liceu silvic ori altul care urmează școala de cântăreți comportă aceeași cheltuială pentru stat.

Pe timpul lui Anton Pann, cântăreții de strană erau pregătiți în patru ani de studiu și practică la strană. Un cântăreț de strană ar trebui să știe nu numai muzica psaltică, învățată după ureche, ci și cântarea practică, teologia liturgică, dogmatica, tipicul, teologia cântării, istoria și formele muzicii bizantine, estetica ei dominată de teologic și altele.

Trebuie propusă guvernanților introducerea în nomenclator a funcției de cântăreț de strană, pe baza căreia absolventul unei asemenea școli să poată fi încadrat și remunerat ca atare. În fond, un cântăreț bisericesc poate fi considerat măcar egalul aranjorului de muzică și compozitorului de muzică publicitară, al muzicianului de jazz, reporterului muzical, pentru a nu continua lista cu degustătorul de cafea - toți incluși în nomenclatorul ocupațiilor din România. Includerea în nomenclator a cuvântului psalt trebuie urmată de crearea instituțiilor care pregătesc psalții, oferind o formare nu numai muzicală, diletantă, ci dublată de elemente teologice, istorice, culturale, liturgice ș.a.m.d.

În același timp, trebuie reinstituit statutul cântărețului de strană, care nu cântă pentru el și pentru a-și etala veleitățile și costumația deosebită, ci cântă pentru credin­cioșii participanți la serviciile liturgice. Așa cum afirma Fericitul Augustin, cel ce cântă în biserică se roagă de două ori, cu condiția să adauge celui ce se roagă un bob în plus de evlavie.