Pr. dr. Vasile Mihoc, profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu:
Dacă ţinem seama de referatul biblic despre căderea protopărinţilor şi despre gravele ei urmări, am putea spune că cel mai mare păcat este păcatul neascultării de Dumnezeu. Poate că nu ni se pare prea grav păcatul lui Adam şi al Evei: roada pomului din „mijlocul raiului“ (Facere 3, 3) părea, într-adevăr, ochilor lor, „bun de mâncat“ şi „plăcut la vedere“ (Facere 3, 6). Pentru oamenii vremii noastre, mai ales, pare greu de înţeles de ce o astfel de încălcare „minoră“ a legii divine a putut avea consecinţe atât de catastrofale. Totuşi, din această importantă relatare biblică deducem că nu ne putem permite în nici un fel neascultarea de Dumnezeu, chiar în anumite forme ale ei care ni s-ar putea părea de mai puţină importanţă.
Aceasta nu înseamnă totuşi că toate păcatele sunt la fel de grave. Sfântul Ioan Teologul, deşi afirmă că „orice nedreptate este păcat“ (I Ioan 5, 17), face o distincţie netă între „păcatul nu de moarte“ şi „păcatul de moarte“ (I Ioan 5, 16). Nu ştim exact în ce a constat păcatul protopărinţilor. Putem spune însă cu certitudine că a fost vorba de o încălcare flagrantă, cu voie liberă, a unei porunci exprese a Creatorului. Dumnezeu l-a creat pe om cu scopul ca acesta, prin ascultare şi împreună-lucrare, să devină el însuşi asemenea lui Dumnezeu. Păcatul neascultării l-a deturnat însă de la această cale a îndumnezeirii în care a fost aşezat de Creator.
Acelaşi lucru se poate spune despre orice fel de neascultare. Un om credincios nu poate socoti nici un fel de neascultare de Dumnezeu ca un păcat uşor. Este grav şi alarmant când cineva, care se consideră credincios, îşi permite totuşi păcatul, de orice fel ar fi acesta.
Păcatul care-ţi stăruie în conştiinţă, adică păcatul de care eşti conştient şi de care nu poţi scăpa, păcatul care te stăpâneşte, pe care îl repeţi, deşi cu tot sufletul doreşti să te scapi de el şi, deşi, poate, te-ai angajat înaintea duhovnicului să-l elimini desăvârşit din viaţa ta, poate fi considerat, într-adevăr, într-un anumit fel, adică dintr-o perspectivă personală, subiectivă, drept cel mai mare păcat al tău. Aceasta este însă valabil pentru oamenii care au conştiinţa păcatului.
Nu trebuie însă să uităm nici dimensiunea obiectivă a păcatului. Căci, de pildă, niciodată uciderea - inclusiv uciderea pruncilor nenăscuţi, fie chirurgical, fie prin „pesticidele umane“ care sunt aşa-numitele (fals şi nejustificat de blând) „anticoncepţionale“ - nu va fi un păcat „uşor“. Cum nici defrânarea, cu diferitele sale forme - şi mai ales în formele ei foarte grave, cum sunt adulterul sau sodomia - nu va fi niciodată un păcat „uşor“, chiar dacă pe mulţi dintre săvârşitorii acestor păcate nu-i mai mustră conştiinţa. Căci o conştiinţă adormită, înăbuşită în noroiul păcatelor de moarte, nu va fi nicidecum o dreaptă judecătoare.
