Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Care sunt calităţile unui bun duhovnic?
Arhim. Timotei Aioanei, exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor:
Marele Duhovnic este Hristos. Toţi ceilalţi duhovnici trebuie să privească mereu la El, la felul cum i-a tratat El pe toţi cei pe care i-a cunoscut în timpul activităţii Sale mântuitoare. A întâlnit oameni păcătoşi, desfrânaţi, nedrepţi. Întâlnirea cu El le-a schimbat viaţa. Au devenit alţi oameni, oameni buni, fii ai împărăţiei.
De duhovnici buni are nevoie şi lumea de astăzi, mănăstirile şi parohiile împreună.
Duhovnicul bun este modest.
Duhovnicul bun nu caută ale sale.
Duhovnicul bun se roagă mult pentru ucenici, îi pomeneşte la Sfânta Liturghie şi zice acolo: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici“.
Duhovnicul bun se bucură cu cei ce se bucură şi plânge cu cei ce plâng.
Duhovnicul bun iartă, nu judecă, pentru că judecata este a Judecătorului din ceruri.
Duhovnicul bun iubeşte pe păcătos, chiar dacă nu-i de acord cu păcatul lui.
Duhovnicul bun ştie că virtuţile se clădesc pe temelii de piatră, îi învaţă pe ucenicii săi să zidească pe temelie bună.
Duhovnicul învaţă că pocăinţa se lucrează în taină, nicidecum în ochii oamenilor.
Duhovnicul bun învaţă că pocăinţa se încheie la mormânt.