Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu Cariera necesită competenţă şi un dram de smerenie

Cariera necesită competenţă şi un dram de smerenie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Ioan Bușagă - 27 Noiembrie 2010

Pentru mulţi dintre noi astăzi contează mai mult să ai o carieră profesională într-un "domeniu de viitor", motivat fiind de satisfacţia financiară, în ciuda mulţumirii sufleteşti. Pentru o carieră de succes este foarte important ca omul să urmărească împlinirea vocaţiei cu modestie şi discreţie. Cariera profesională presupune muncă cinstită, respect faţă de aproapele şi competenţă. Mai jos am ales câteva personalităţi din lumea românească să ne vorbească despre modul în care au ales să-şi construiască cariera.

De ce este nevoie pentru a avea o carieră?

Pe lângă muncă şi talent, trebuie numaidecât să ai chemare pentru o anumită meserie. Dacă eşti doctor, preot sau actor, trebuie să ai chemare sau vocaţie. Iar dacă ai aceasta, atunci sigur e o alegere bună, altfel intri într-o meserie pe locul altcuiva şi nu ai energia necesară. Dacă nu te bucuri că o faci, indiferent de plată, indiferent de reuşită, eşti nefericit şi tu, e nefericită şi viaţa ta.

Când eşti om de carieră, trebuie să alegi între aceasta şi familie?

Nu este o chestie de alegere. Trebuie să fii implicat în meserie cu totul şi trebuie să ai o mare responsabilitate, iar responsabilitatea se învaţă de acasă, de când eşti mic, pentru că, dacă vei fi mare, nu vei avea niciodată responsabilitate, dacă nu, se învaţă picătură cu picătură. Familia nu are de suferit, fiindcă nu stai mai puţin timp cu familia acasă. Rar se întâmplă, deoarece există simţul matern faţă de copil. Nu se poate ca mama să nu fie mamă. Poţi să ai tot felul de necazuri că nu ai făcut destul în cariera profesională, dar nu are familia de suferit. Te-ai născut ca să fii util celorlalţi.

Cum aţi reuşit să vă păstraţi discreţia în ciuda ascensiunii carierei dumneavoastră?

Aşa a fost perioada vieţii mele. În timpul tinereţii mele nu a fost niciodată pornografia asta în mişcare, şi noi eram cu multe păcate şi cu multe încurcături, dar, desigur, am avut legea morală. Am fost discretă deoarece am avut o perioadă în care ea era discretă, moralitatea nu are de-a face cu comunismul, nici cu capitalismul. Fiecare îşi aduce obolul în societate, aşa putem sta de dimineaţa până seara în mizerie. (Rodica Mandache)

Cum pot privi oamenii de succes viaţa lor fără să cadă în mândrie sau desconsiderarea celorlalţi?

Este un lucru foarte complicat, deoarece, vrând, nevrând, orgoliul este o chestie care atacă cam pe toţi. Foarte puţini sunt cei care rămân discreţi, chiar şi între oamenii mai înduhovniciţi, cu un anumit tip de orgoliu, adică de plăcerea de a fi onoraţi, de a fi bine văzuţi, ceea ce nu poate fi rău în fond, dacă nu epatezi prea tare. Eu nu am o carieră formidabilă, dar observ că orice lucru care e bine primit şi recepţionat îmi face plăcere, dar mă şi stânjenesc, în acelaşi timp. Mi-ar plăcea să ştiu pe la spate laudele, şi nu în faţă.

Am văzut oameni care au ajuns la o carieră de mare anvergură şi conştienţi de valoarea lor. Aproape oricine este atins de lucrul acesta, adică de plăcerea de a se expune peste minunat, peste extraordinar, şi sigur că îi aduce şi o mulţumire sufletească. În primul rând, e o confirmare a faptului că ceea ce face e bine şi cred că e foarte greu pentru un om să se despartă de mica mândrie. Vezi, domnule, sunt cineva, care a făcut ceva. E un fel de fariseism, cum spunea fariseul: eu postesc, eu nu sunt un oricine, un anonim pierdut, ci sunt cineva. Important e ca omul să-şi înţeleagă locul. Există întotdeauna o ierarhie a darurilor, a talanţilor, precum şi o ierarhie a rodirii, în consecinţă. Şi atunci să nu ai invidia darului celuilalt, care este un păcat foarte grav. Trebuie să ştii că eşti la locul tău şi că ai rodit bine, şi că eşti mulţumit. Să nu te compari nici cu ceilalţi, care sunt mai puţin dăruiţi. Poţi să te compari cu cei de mai sus, e posibil să te tragă mai sus, dar să

nu-i invidiezi. Trebuie să fie mulţumit omul, nu poate să stea îmbufnat.

Cei care au făcut carieră în mod corect mai sunt ei respectaţi sau remarcaţi?

Astăzi, este o zăpăceală totală, după părerea mea, nonvalorile sunt în faţa lumii, pe scenă. Într-un fel, şi situaţia este de aşa natură ca un fotbalist sau diferiţi oameni care apar pe ecran să fie în faţă, dar societatea de astăzi îi scoate în faţă, deşi există oameni minunaţi şi care nu sunt ştiuţi şi care lucrează, asta e clar.

În societatea tradiţională se ştia cine erau fruntaşii satului, ce aşezare avea fiecare, cât era de harnic. Existau criterii de valoare şi puterea de a ne pune în valoare valorile, pe când astăzi, nu, oamenii minunaţi, de obicei, sunt ascunşi, ca sarea pământului. A spus Hristos că oamenii minunaţi, Apostolii şi toţi cei care urmează lor sunt ca sarea pământului. Ei sunt pe undeva, dau gust lumii, dar în faţă ne sunt scoase numai aceste nonvalori, ni se propun şi ni se vorbeşte despre ele, iar omenirea pierde un timp imens pe prostii, pe fleacuri, pe destrămare, în loc să fie constructivă, aşezată, să aibă bucurie, pentru că acestea sunt nişte plăceri stupide total. Astăzi, oamenii nu se văd după valoarea lor, aceasta în toate domeniile. Desigur, într-o anumită breaslă sau domeniu, oamenii ştiu care sunt adevăratele valori. Noi, în Biserică, ştim care sunt marii duhovnici, muzicienii între ei, de asemenea. Trebuie să fii în interior şi să fii atent, adică atunci poţi vedea exact lucrurile cum se aşază. De multe ori, chiar şi noi evidenţiem aiurea, scoatem în faţă anumite lucruri şi lăsăm altele mai în umbră, pentru că nu sunt aşa de spectaculoase. Dar, totuşi, pe noi ne fereşte Biserica, având pe Hristos în mijlocul ei, şi chiar dacă te clatini, Biserica îţi dă întotdeauna reperul. Dacă ai reperul, poţi să-ţi găseşti direcţia, iar dacă nu-l ai şi crezi că eşti pe un drum bun şi ai un reper prost, ca şi o busolă proastă, te duci în prăpastie. Dacă ştii că ai steaua cea de sus călăuzitoare bună, te duci după ea. (Costion Nicolescu)

Este moral să fii carierist?

Este bine să ai carieră, nu să fii carierist. Or, ca să ai carieră, va trebui să ai o pregătire adecvată pentru ceea ce-ţi propui să faci în calitate de om care se respectă, care îşi respectă munca

sa, dar şi munca celorlalţi. Pentru a avea o carieră este nevoie de muncă, de talent, de pricepere în ceea ce ţi-ai propus să faci. Este nevoie de competenţă şi de un dram de smerenie.

Este permis compromisul pentru a face carieră?

Pentru a avea carieră trebuie să te pregăteşti în mod adecvat, nu să faci compromisuri. "A face carieră" nu este sinonim cu "a avea o carieră". A avea carieră presupune muncă. Prefer să am carieră, decât să fac carieră. A ţine cu orice preţ să faci carieră poate deveni o obsesie, care te poate teroriza pe tine şi chiar pe cei din jur: familie, prieteni, colegi de serviciu, oameni cu care intri în contact.

Cariera înseamnă a parveni?

A avea carieră şi a avansa în respectiva carieră prin perseverare cinstită nu înseamnă parvenire. A vrea cu orice preţ să "faci carieră" presupune uneori şi un dram de tendinţă de parvenitism. "A face carieră" presupune uneori lipsă de cumpătare şi chiar puţin dat din coate. Competenţa în munca pe care o depui poate să-ţi aducă satisfacţii, uneori şi recunoaşterea publică a competenţei tale. Din momentul acesta începe procesul psihologic al succesului real şi poate chiar meritat, procesul în care rişti ca onorurile de care ai avut parte să se transforme în slavă deşartă. Că slava de care te-ai învrednicit poate risca să devină slavă deşartă. Dumnezeu nu smereşte slava, ci slava deşartă.

Care este perspectiva creştină asupra omului de carieră?

Creştinismul are toată consideraţia pentru oamenii cu carieră atâta vreme cât carieră înseamnă muncă cinstită, respect faţă de cel de lângă mine şi competenţă. (pr. prof. Vasile Răducă)

Cum aţi caracteriza dumneavoastră un om de carieră?

În primul rând, dacă m-aş caracteriza, aş spune că un om de carieră se distinge prin multă muncă, perseverenţă şi, nu în ultimul rând, prin spiritul de competiţie, deoarece aceasta am avut de-a lungul carierei mele şi prin asta am reuşit să obţin rezultatele. Munca la galere pe care am parcurs-o de-a lungul carierei mele a fost o muncă groaznică prin care am reuşit să depăşesc limitele fizice şi chiar să-mi ating scopul principal, să-mi pun în valoare talentul, ceea ce am de la Dumnezeu. Prin perseverenţă nu am cedat niciodată, am continuat, indiferent că am pierdut, am insistat şi am reuşit. Mottoul meu preferat de-a lungul carierei mele a fost: Ai izbutit, continuă, nu ai izbutit, continuă! Iar prin spiritul de competiţie nu am gândit decât să fiu întotdeauna cel mai bun, indiferent că eram la Jocurile Olimpice sau jucam un joc de remy, ţelul meu era numai locul întâi. Chiar dacă jucam cu fiica mea cărţi, nu o lăsam niciodată să câştige. De multe ori se enerva, iar soţia îmi spunea să o las şi pe ea să câştige, dar îi răspundeam că nu pot să o las.

Poţi fi modest atunci când eşti un om de succes?

Da. Am învăţat de mic de la părinţi, din familie şi de la alţi oameni mari din jurul meu şi am reuşit să-mi păstrez o limită de a mă exprima şi de a-mi arăta valoarea. De multe ori, am lăsat să treacă de la mine numai ca să fie bine în jurul meu.

Cum priveşte societatea românească oamenii care şi-au împlinit în modul cel mai înalt vocaţia?

Este greu. Îmi e şi jenă să spun lucrurile acestea, dar aşa este. Se pare că nu chiar plăcut, nu vorbesc de mine, dar sunt multe personalităţi care au făcut multe pentru ţara asta şi poate meritau mai mult, dar de multe ori sunt denigrate. Majoritatea personalităţilor după ce mor sunt apreciate la adevărata lor valoare, precum Ştefan Iordache, Ion Dinică sau Adrian Păunescu. Probabil că suntem o naţie mai specială. (Ivan Patzaichin)