Despre ce înseamnă cariera în România de astăzi, care sunt trăsăturile carieriştilor şi de ce îşi doresc tot mai mult contemporanii noştri împlinirea profesională, de multe ori, în detrimentul familiei, sunt câteva dintre întrebările la care profesorul sociolog Ilie Bădescu, directorul Institutului de Sociologie al Academiei Române, a găsit răspuns. Pentru sociologul Ilie Bădescu, "împlinirea profesională este, întâi de toate, lucrare sufletească, nu pur şi simplu instruire", drept pentru care "printr-o carieră ne putem fixa o destinaţie precum succesul, prin vocaţie însă putem avea un destin".
Ce mai înseamnă cariera în România zilelor noastre, animată de oameni care îşi doresc succesul cu orice preţ, fie că îl merită sau nu?
Cariera nu înseamnă nimic, dacă nu este parte a unei vocaţii. Cariere sunt multe, fiecare are o carieră, dar nu toţi şi-au ales cariera la lumina şi prin lămurirea unei vocaţii. Aceştia sunt cei ce vor succesul cu orice preţ. Omul de vocaţie caută performanţa, nu succesul, iar performanţa este rodul unei teribile asceze, în lume fiind, a unei extraordinare răbdări, a unei puteri de amânare a atâtor şi atâtor satisfacţii imediate etc. Omul este fiinţa capabilă de amânări, spune Mihai Ralea. Iar Nae Ionescu merge chiar mai adânc intuind aşa de relevant ce anume defineşte omul: ratarea. "Omul se poate rata, raţa nu", spune marele filosof creştin. Acel matematician rus care a rezolvat o ecuaţie pe care comunitatea matematicienilor lumii o socotea irezolvabilă a găsit soluţia fiindcă era mişcat de o forţă lăuntrică vecină cu asceza părinţilor pustiei şi cu trăirea mistică. Aceasta este forţa vocaţiei. El nu căuta succes, dovadă că milionul de dolari oferit ca recompensă de aceeaşi comunitate nu i-a spus nimic; el nici măcar n-a zărit banii aceia, cum nu i-ar zări părinţii pustiei. Aceasta este diferenţa dintre o carieră de succes şi o vocaţie. Printr-o carieră ne putem fixa o destinaţie precum succesul, prin vocaţie însă putem avea un destin. Caracterul este destinul omului, spuneau grecii. Vocaţia este destinul popoarelor, spune C. Rădulescu Motru. Omul cu succes este un om cu destinaţii, dar nu are un destin. Omul de vocaţie are însă un destin, nu o simplă destinaţie. Când carierele se rup de vocaţie este semn de mare primejdie pentru o societate. Vocaţia are în ea o putere teandrică: puterea omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu adresată fiecăruia dintre noi prin darurile pe care Dumnezeu le sădeşte în fiecare fiinţă. Darurile şi talentele noastre sau, cu un termen ceva mai neutru, capacităţile noastre sunt chemarea cu care ne strigă Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Darurile sunt talanţii pe care Dumnezeu ne cere să-i înmulţim. Oamenii de vocaţie răspund chemării divine, omul de carieră nu pare a fi conştient de strigarea divină din dreptul numelui său şi ia lucrurile ceva mai uşor, căldicel. De aceea sunt atâtea cariere care aduc bani fără să aducă vreun spor pentru cel în cauză, pentru familia lui, pentru neamul lui.
"Va fi puternic profesionistul care are o familie bine închegată"
Care sunt etapele pe care un tânăr ar trebui să le parcurgă în vederea împlinirii profesionale?
Împlinirea profesională este, întâi de toate, lucrare sufletească, nu pur şi simplu instruire. A te împlini într-o profesie înseamnă a trăi în ea ca într-o a doua casă a sufletului tău. Cel ce nu are grijă de alegerea casei nu va avea nici o garanţie că va locui confortabil şi frumos în casa lui. De aceea, prima fază a împlinirii profesionale s-a petrecut cu mult înainte de a-ţi începe profesiunea, atunci când ai ales-o. De acea alegere depinde copleşitor ceea ce vei fi în profesiunea ta. Mulţi dispreţuiesc clipa acelei alegeri, adică procedează la întâmplare, merg spre o facultate ca să intre, nu ca să izbândească, ca şi cum hârtia aceea galbenă care se numeşte diplomă ar avea vreo valoare în sine. Or, ea nu este mai mult decât moneda inflaţionistă, fără valoare intrinsecă. Ea poate sta în buzunar, dar nu poate garanta succes ori performanţă în profesiune. Prin urmare, profesiunea se zideşte deopotrivă cu străduinţa minţii şi cu forţa sufletului şi nu este deloc dificil să faci distincţie între omul cu titlu şi omul cu capacităţi. A doua etapă pe drumul împlinirii profesionale este etapa marii răbdări. Tânărul nerăbdător să reuşească, să aibă succes grabnic, îşi pregăteşte singur înfrângerea, şi-o grăbeşte. A treia etapă pe drumul împlinirii profesionale este aceea a deprinderii priceperii de a rezolva inconsistenţele de status, adică întâlnirea cu alţi profesionişti, care pretind şi ei, ca şi tine, că sunt buni în domeniul lor. Este etapa smeririi, adică a dezvoltării capacităţii de a descoperi în profesionistul de lângă tine un om de seamă, o valoare, un om de însemnătate şi deci un prilej de exprimare a deferenţei şi respectului fără de care nu se poate constitui speranţa că cei din preajma ta sunt oamenii binefacerii. Etapa aceasta te pregăteşte în faţa primejdiei de a aluneca în păcatul trufiei ori în braţele mortale ale deznădăjduirii care-ţi şopteşte şoapte de moarte, de tipul: "Nu te mai osteni, nu merită, în jurul tău sunt numai nulităţi; eşti singurul capabil etc., etc.", gânduri viclene ale deşertăciunii diavoleşti. A patra etapă este aceea a primului examen creator prin care îţi faci intrarea deplină, matură în societate, adică devii om social deplin şi examenul acesta se referă la sinergia profesiunii tale cu vocaţia ta de soţ/soţie, adică de coautor al unei opere majore a vieţii tale, familia. Este etapa creatoare propriu-zisă, sau etapa bucuriei. Cel ce n-a atins podeul acesta de lumină s-a ratat. Aceasta este deplina împlinire a unui profesionist, oricare ar fi profesiunea lui.
În procesul construirii unei cariere, cât contează profesionalismul şi cât cântăreşte capacitatea individului de a relaţiona cu cei din jur, de a-şi păstra faţa umană?
Orice profesiune şi deci orice mediu profesional se zidesc pe un fundament comunitar. Va fi puternic profesionistul care are o familie puternică, armonioasă, bine închegată. Un sociolog american, Putnam, într-o lucrare a sa, deplânge societatea americană pentru fractura dintre fundamentul comunitar şi mediul profesional. Pentru a desemna importanţa relaţiilor şi deci a vieţii comune în profesiunea ta, el propune un concept, cel de capital social. Este un gen de bogăţie pe care o profesiune o poate ignora desigur, dar cu efecte negative. Când lucrezi, de pildă, într-o bancă, poţi nutri iluzia că banca aceea e totul pentru profesiunea ta şi că restul, comunitatea familiei tale, a bisericii tale, a neamului tău, nu are nici o relevanţă. Vei proceda ca unul cu un capital social scăzut, deci ca unul dintre săracii sufleteşti ai planetei. "Mici de zile, mari de patimi", ne spune marele poet. Aşa sunt cei ce se dezinteresează de substratul comunitar al vieţii în cadrul profesiunii lor.
Printre calităţile omului contemporan, "aranjat" în viaţă, se numără şi o carieră solidă. De când acest apetit necontrolat al românilor pentru profesie, în detrimentul familiei?
De unde ştiţi că este un "apetit al românilor", fiindcă vă exprimaţi ca şi cum ar fi doar al românilor, un fel de defect etnic. Ştiu ce vreţi să spuneţi în explicitarea formulării dumneavoastră. Din nefericire, există o şcoală a unei stranii autoculpabilizări etno-spirituale româneşti pentru toate relele pământului. Acest model de gândire, cultivat într-o parte a jurnalisticii româneşti, nu este creştinesc. Pentru orice metehne eşti îndreptăţit să te învinovăţeşti individual, nu colectiv, ca şi cum ai fi exponentul neamului. E bine să ne amintim pericopa evanghelică a femeii lapidate adusă de pârâşii ei în faţa Mântuitorului. Răspunsul lui Dumnezeu e cunoscut şi morala acelei întâmplări ne ajută în chestiunea pe care o discutăm aici. "Şi mustraţi fiind de cuget…" Acei evrei au fost renovaţi de îndată ce au îndreptat piatra criticii înspre cugetul lor, deodată smerit, adică spre păcatele lor. Aşadar, un atare "apetit nu este doar la români". El este, de fapt, un fenomen general pentru epoca modernă, iar la omul postmodern păcatul acesta are o şi mai aprigă relevanţă. Un atare apetit pentru profesie în detrimentul familiei dezvăluie un fenomen mai adânc, de pierdere a unităţii sufleteşti şi deci a dimensiunii personaliste la omul modern. Desfăşurarea epocii moderne a adus un moment în care pentru o femeie a devenit catastrofal să nu se realizeze în profesie, nu însă alarmant să nu se realizeze în familie, ca soţie şi ca mamă. Putem spune că din acel moment începe apetitul de care vorbiţi, care atestă un aşa de teribil dezechilibru sufletesc. Lucrul acesta a fost sever arătat în bine cunoscuta dramă ibseniană, "Nora". Nora lui Ibsen este aceea care portretizează această maladie a omului postmodern. Lucrul acesta este încă mai alarmant pentru bărbatul care nici măcar nu se simte chemat spre această mare creaţie a capodoperei socio-spirituale numită familie. Tot Ibsen a diagnosticat primul maladia aceasta pe latura ei masculină, în drama "Stâlpii societăţii". Bietul bărbat care se simte stâlpul societăţii când nu este în stare să fie stâlp al propriei sale familii! Ce frumos spunea doamna preoteasă Galeriu: "Vai de bărbatul care n-a stat la adăpostul unei femei", a singurei femei capabile să ofere un asemenea adăpost: soţia.
Care sunt implicaţiile acestui dezechilibru (profesie vs familie) în plan social, cu referire la femei?
Primul efect este o tragică bifurcaţie dintre rolurile comunitare şi cele profesionale, dintre rolul instrumental, de tipar masculin, şi cel expresiv, de tipar feminin, cum ar spune Parsons. Cele două roluri trebuie să stea sub legea sinergiei, când, în realitate, ele sunt fracturate şi aceasta este una dintre laturile dramatice ale vieţii moderne. Numai oamenii de vocaţie ştiu să rezolve această bifurcaţie, adică să readucă termenii bifurcaţiei la armonie. Pe acelaşi fond apare o a doua bifurcaţie, aceea dintre sexualitate şi eros sau iubire, iluzia că poţi dobândi satisfacţii pe calea unui nomadism sexual, cu sintagma lui Denis de Rougement, în locul unei vieţi aşezate, zidite pe armonia celor doi termeni. Procentul mare de adulterism şi divorţialitate arată ce efect poate avea o atare separaţie. Ideea eronată că o relaţie episodică cu o parteneră din spaţiul profesiei ar fi mai mult decât o relaţie de iubire întregitoare şi unică în exclusivitatea deplinătăţii ei, care este relaţia conjugală, ne arată una dintre rătăcirile celor care, prin separarea celor două componente, îşi mediocrizează sufletul.
Inutilitatea post-factum a succesului
De ce se zbat oamenii pentru carieră?
Zbuciumul acesta este rezultatul unui tip de civilizaţie care mizează enorm pe valorile instrumentale, pe mijloace şi foarte puţin pe valorile sufleteşti, expresive, feminine. Este o civilizaţie marcată totuşi de un tip special de sărăcie şi neputinţe, de sărăcia şi neputinţele sufletului. Aceasta a fost o vreme contracarată de repetatele redescoperiri, resurecţii ale valorilor comunitare. Galbraith, marele economist american, vorbeşte de rolul extraordinar al femeii ca soţie şi stăpână a casei sale în America anilor '70 ai veacului abia apus. Rolul lor a salvat America de la o criză severă atunci. Zbuciumul omului de carieră este desigur şi efectul insuficientului corporatism din societăţile postmoderne, ceea ce lasă profesionistul în voia hazardului şi la discreţia dictatorială a pieţei abstracte a forţei de muncă. Lipsa de sensibilitate a guvernelor nu este compensată prin grija corporaţiei pentru profesionist şi atunci el trebuie să se descurce de unul singur.
Care sunt trăsăturile omului de carieră?
Ar trebui să fie profesionalismul în primul rând. Atunci când afirmăm că un om a făcut carieră într-un domeniu spunem, de fapt, că el a reuşit probabil prin capacităţi şi priceperi speciale, prin talentul său să facă mai mult decât alţii. Ideea omului de carieră are în acest caz un sens pozitiv: este omul care a reuşit prin capacităţile lui profesionale şi nu prin apartenenţa la un grup oligarhic, ori prin vreo protecţie specială, ori prin orice altceva decât capacităţile proprii. Omul de carieră este imaginea optimistă asupra puterii profesiunilor, imagine promovată de doctrina neoliberală. În realitate, noţiunea aceasta are şi ceva mitic în ea, fiindcă nutreşte încredere totală în succesul capacităţilor pe piaţa muncii, lăsând într-un con de umbră, obliterând, deci, fapte care deconspiră minciuna acestei idei, ascunzând adică faptul că de foarte multe ori succesul nu este rodul carierei, deci al capacităţilor, ci al unor factori extraprofesionali, cum ar fi, de pildă, faptul că eşti în clientela unui partid ori fiul sau fiica cuiva anume etc.
Care este marea nefericire a omului de succes?
Singurătatea. Adică o anume inutilitate post-factum a succesului. Ce înţeles are de pildă succesul inventatorului facebook-ului faţă cu decizia lui pe deplin liberă ca, în ciuda miliardelor de dolari dobândite prin efectul invenţiei sale, să trăiască după un model ascetic, optând pentru o locuinţă în chirie în locul unui palat pe care ar putea oricând să-l aibă, opţiune chioară a mai tuturor oamenilor de succes de la noi.
"Darul de a fi fost următorul vocaţiei proprii"
Daţi-ne câteva exemple de personalităţi care au făcut carieră.
Un exemplu tocmai vi l-am dat, altul este al celui ce-a creat imperiul Microsoftului. Un doctor care a reuşit să facă meserie este un doctor de carieră faţă cu unul care a trebuit să migreze spre alte domenii pentru a-şi câştiga banii coşului său de pâine zilnică. Sunt atâţia medici plecaţi în ţări occidentale care nu-şi pot urma profesia şi, deci, nu devin profesionişti de carieră, chiar dacă reuşesc până la urmă să-şi facă o carieră.
Vă consideraţi un om de carieră?
Mă consider un om de vocaţie şi pot spune lucrul acesta cu argumentul anilor din urma mea. Altfel ar suna a trufie. Am descoperit însă că viaţa mea a fost binecuvântată de Bunul Dumnezeu cu darul cel mare, darul de a fi fost următorul vocaţiei proprii (a celui ce-şi urmează vocaţia, chemarea) şi tocmai lucrul acesta m-a ajutat să depăşesc toate pragurile de până la cel de acum şi la cel final, marele prag, pe care trebuie să-l trecem cu toţii, primind darul cel mare de la Bunul Dumnezeu, darul celor de-a dreapta Sa. Vocaţia ar putea fi un semn dătător de speranţe în această privinţă, dar numai dacă vei fi sporit în cariera ta dragostea lui Dumnezeu pentru om, anunţată din timp pentru oricine, sub forma darurilor sale, ca pe comoara cea mai de preţ. Însă, de vom fi înmulţit ori ba talanţii, acest lucru îl vom afla numai la marea judecată.
" Când carierele se rup de vocaţie este semn de mare primejdie pentru o societate. Vocaţia are în ea o putere teandrică: puterea omului de a răspunde chemării lui Dumnezeu adresată fiecăruia dintre noi prin darurile pe care Dumnezeu le sădeşte în fiecare fiinţă."
