Cât de apropiată ori de distantă trebuie să fie relaţia dintre duhovnic şi penitent?

Pr. prof. dr. Constantin Coman, şeful catedrei de Noul Testament, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti:

Personal nu folosesc calificativul „penitent“, deşi pare a denumi corect pe cel ce vine la duhovnic pentru a-şi mărturisi păcatele. Mi se pare a nu exprima fidel starea de lucruri specifică spiritualităţii noastre ortodoxe şi mai ales relaţia dintre duhovnic şi cel ce se spovedeşte.

Poate că ar trebui să facem, dintru început, precizarea că în preotul duhovnic se întâlnesc două lucrări. Prima este aceea de preot slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii, prin care, în temeiul hirotesiei de duhovnic, primeşte mărturisirea păcatelor credinciosului şi îi dă acestuia iertare de păcate, în numele lui Dumnezeu. A doua lucrare este aceea de călăuzitor duhovnicesc, de părinte duhovnicesc.

În Tradiţia ortodoxă cele două lucrări sunt strâns legate, de aceea relaţia dintre duhovnic şi „penitent“ este acoperită, în cele mai multe cazuri, de relaţia dintre părintele duhovnicesc şi fiul sau ucenicul duhovnicesc. De altfel, în rugăciunea de dezlegare, preotul dă iertarea credinciosului aşa cum dă tatăl unui fiu, asumându-şi calitatea de părinte duhovnicesc, ca expresie a paternităţii dumnezeieşti: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos… să te ierte pe tine fiule…“

Preotul este chemat să-şi asume rolul de părinte, dar nu epuizează în sine această calitate, ci o extinde la Însuşi Dumnezeu, raportându-se la „penitent“ nu numai ca la propriul fiu, ci şi ca la un fiu al lui Dumnezeu. La rândul lui, fiul duhovnicesc se raportează la părintele duhovnicesc, fără ca să epuizeze în acesta paternitatea, ci urcându-o la Dumnezeu.

Aşadar, relaţia dintre un duhovnic şi un „penitent“ trebuie să fie atât de apropiată şi atât de distantă cât este relaţia dintre un tată şi un fiu. Din partea tatălui ar trebui să existe o raportare plină de bunătate, răbdare, îngăduinţă, înţelegere şi dragoste, dar şi de responsabilitate şi autoritate părintească. Din partea fiului, de asemenea, o raportare plină de încredere, dar şi de respect, supunere şi ascultare. Factorii care determină oarecare fluctuaţie a distanţei sau apropierii dintre cei doi sunt cei care în mod natural determină aceste lucruri în relaţia dintre tată şi fiu: măsura capacităţii tatălui de a „naşte“, îndruma, proteja, creşte duhovniceşte pe fiul său şi măsura capacităţii fiului de a se încrede, de a se supune, de a asculta şi de a fi recunoscător faţă de tatăl.