Oraşul Sibiu are o moştenire culturală extraordinară. Se vorbeşte astăzi mult despre manifestările culturale din acest oraş, însă mai puţin despre patrimoniul existent. Între cele mai importante instituţii de cultură ce au sediul în oraşul de la poalele munţilor Cindrelului se află şi Muzeul Naţional Brukenthal - primul muzeu deschis publicului din România. Acesta are şi o faimoasă bibliotecă ce adăposteşte cărţi de o valoare inestimabilă. Despre comorile nepreţuite pe care le adăposteşte palatul fostului guvernator transilvan, baronul Samuel von Brukenthal, ne-a vorbit domnul profesor Constantin Ittu, directorul bibliotecii muzeului.
Domnule profesor, lucraţi cu cărţile într-un oraş în care a apărut în anul 1544 prima carte tipărită în limba română, un Catehism, din păcate astăzi pierdut. Vorbiţi-ne vă rugăm despre importanţa tipăriturilor sibiene în decursul istoriei.
Când vorbim despre tipărituri sibiene în decursul istoriei, trebuie să încercăm să cunoaştem locul şi contextul în care au apărut aceste tipărituri. Locul îl reprezintă, generos vorbind, lumea tipografilor şi a tipografiilor din Sibiul secolului al XVI-lea. Documentele de arhivă ne arată că într-un act de partaj din 12 iunie 1590, la ceva timp după moartea unui cunoscut, pe atunci, tipograf din Sibiu, pe numele său Johannes Gübesch, pe prima poziţie din listă se afla o tipografie, evaluată la 165 de florini, împreună cu o cantitate apreciabilă de material tipărit. Pornind de la această informaţie şi mergând înapoi, pe firul evenimentelor, aflăm că prima tipăritură care a ieşit de sub teascurile unei tipografii sibiene a fost un calendar al sărbătorilor mobile calculat pe 50 (recte 51) de ani, începând cu 1525. Pentru începuturile tipografiei sibiene este important textul care însoţeşte calendarul, deoarece aflăm data elaborării sale, 5 ianuarie 1525. Astfel, data primei atestări a tipografiei sibiene este stabilită fără dubiu.
Un al doilea aspect important este cel al contextului. Secolul al XVI-lea a fost şi cel al Reformei religioase, nu numai în Europa, ci şi în Ardeal, or Reforma preconiza introducerea limbilor naţionale în Biserică şi, prin aceasta, în cărţi - în cărţile de slujbă -, iar lumea românească ardelenească, rămasă profund ataşată valorilor Ortodoxiei, va beneficia cultural, nu religios, de aceste inovaţii. Având instrumentul la dispoziţie, având o tipografie încă din 1525, Sibiul valorilor luterane va fi locul potrivit pentru apariţia primelor cărţi româneşti în limba română. În acest context a apărut Catehismul luteran (românesc) în Sibiul anului 1544. Ex voluntate Dominorum dati sunt Magistri Philippo pictori, pro impressione Catehismi valachici bibale, florenos duos („Din voia Domnului, magistrului Philip Pictorul i s-au dat ca răsplată pentru tipărirea catehismului românesc, doi florini“) - găsim în Socotelile consulare, pe 16 iulie 1544, adică în registrele de evidenţă a banilor gestionaţi de primarul (consulul) Sibiului, de fapt, până în acest moment, singura şi, prin aceasta, valoroasa dovadă a tipăririi primei cărţi în limba română. Este, credem, important de menţionat faptul că Philipus Pictor sau Filip Moldoveanul - Moldoveanin în slavonă în original - este atestat în Sibiul săsesc între 1520 şi 1554 ca tălmaci şi „scriitor“ la Magistratul oraşului - organul de conducere colectivă al urbei -, el găzduind soliile, de obicei boiereşti, din Ţara Românească şi fiind trimis el însuşi peste munţi ca sol.
Indiscutabil, Catehismul luteran de la 1544 a fost publicat sub impulsul Reformei luterane şi al studenţilor saşi care s-au întors din Germania, adepţi ai schimbărilor cauzate de Reformă. Pe bună dreptate, se poate afirma că spiritul Reformei s-a resimţit nu doar în Catehismul luteran, asupra căruia putem face supoziţii, din moment ce n-a mai rămas nici urmă din el, ci şi în celelalte două realizări tipografice ale lui Filip Moldoveanul - Tetraevanghelul slavon, Sibiu, 1546, şi Evangheliarul slavo-român, Sibiu, 1551-1553 -, dar în mod vădit în Evangheliarul slavo-român. Tipăriturile româneşti din Sibiul secolului al XVI-lea au marcat punctul de cotitură în istoria literaturii române vechi, făcând trecerea de la textele în limba slavonă, neînţeleasă de enoriaşi, la literatura religioasă română vie, a limbii vorbite.
Ca director al Bibliotecii Muzeului Naţional Brukenthal, aveţi în păstrare, dar şi în promovare un mare număr de cărţi semnificative, de rezonanţă şi de importanţă covârşitoare pentru cultura universală. Prezentaţi-ne vă rugăm colecţia Bibliotecii Brukenthal.
Datorită faptului că Biblioteca Brukenthal este o secţie a Muzeului Naţional Brukenthal, vă cer îngăduinţa unei incursiuni în istoria acestei instituţii de cultură. Sub raport strict istoric, Muzeul Brukenthal a fost fondat de baronul Samuel von Brukenthal (1721-1803), guvernator al Transilvaniei între 1777 şi 1787. Colecţiile baroniale, constând iniţial din pinacotecă şi cabinet de stampe, bibliotecă şi colecţie numismatică, s-au structurat, în mare parte, în perioada 1759-1774, perioadă petrecută de Samuel von Brukenthal în capitala Imperiului Habsburgic, în calitate de înalt funcţionar. Se cuvine amintit în context că la Viena existau, pe lângă galeriile de artă imperiale, un număr de cabinete particulare, printre care şi cel al baronului sibian, menţionat în 1773 în calendarul Kurzbök. Autorul calendarului consideră cabinetul colecţionarului ardelean - găzduit în reşedinta acestuia de la Viena, mai precis în Cancelaria Transilvaniei - ca fiind al doilea ca importanţă în lumea colecţiilor particulare, după cea a baronului Von Hagen. O altă menţiune europeană, cunoscută nouă, a Palatului şi Bibliotecii Brukenthal o găsim la germanul Johann Lehmann, în cartea sa Reise von Pressburg nach Hermannstadt in Siebenbürgen („Călătorie de la Bratislava la Sibiu în Transilvania“), carte apărută în 1785.
Dar colecţiile nu au fost îngheţate după trecerea la cele veşnice a fondatorului în 1803. Din contră, acest veritabil institut de cercetare care a fost biblioteca a continuat să se îmbogăţească, deoarece, alături de substanţiale achiziţii, au fost înglobate două biblioteci importante, anume Kapellenbibliothek (Biblioteca Capelei), din Sibiu în 1879, şi Biblioteca Academiei de Drept, tot din Sibiu, în 1885, anul desfiinţării acestei instituţii de învăţământ superior din sudul Transilvaniei. Kapellenbibliothek cuprindea fondurile celor mai multe dintre bibliotecile medievale din Sibiu. Era vorba despre biblioteca oraşului, atestată documentar în anul 1300, bibliotecile ordinelor monastice romano-catolice, desfiinţate în urma Reformei religioase din secolul al XVI-lea - Re-forma luterană în sudul Transilvaniei -, biblioteci care conţineau manuscrise şi tipărituri, la care s-au adăugat fondurile Gimnaziului Evanghelic, fondat în Sibiul anului 1544. De reţinut faptul că toate aceste biblioteci fuseseră reunite de judele regal Albert Huet în Capela Sfântului Iacob, unde au rămas până în 1865, după care, în anul 1879, tot aşa, complete, au ajuns în patrimoniul Bibliotecii Brukenthal.
Sistematizând, menţionăm că la ora actuală fondurile sunt structurate în mai multe colecţii, şi anume: manuscrise, incunabule, carte străină rară din arcul cronologic al secolelor XVI-XVIII, carte românească veche, la care se adaugă un fond cartografic de peste 7.000 de hărţi, precum şi carte curentă şi periodice. Desigur, nu ne propunem în acest moment o prezentare în detaliu a colecţiilor, dar credem că este de datoria noastră să punctăm anumite aspecte privind tezaurul existent în acest veritabil castel interior care este Biblioteca Brukenthal. Din colecţia de manuscrise se desprinde - detaşat, îndrăznim a spune - Breviarul Brukenthal. Este vorba despre un strălucit exemplar de manuscris miniat de la sfârşitul secolului al XV-lea şi primul sfert al celui următor realizat în Ţările de Jos. Miniaturile care îl împodobesc au menirea de a completa pioşenia rugii cu plăcerea estetică personalizată. Un titlu de incunabul asupra căruia ne propunem să zăbovim este Biblia Koberger, din 1483, existentă în două exemplare în colecţiile baroniale brukenthaliene. Un exemplar, constând dintr-un singur volum, cuprinde întreaga Sfântă Scriptură, în timp ce al doilea, din două volume, este împărţit, ca text, în felul următor: de la Facere la Psalmi, primul volum, respectiv de la Pildele lui Solomon la Apocalipsă, cel de-al doilea. Ambele Biblii Koberger au ca însemn de proprietate sigiliul ars al Bibliotecii Oraşului şSibiuţ, precum şi ex librisul Bibliotecii Gimnaziului Evanghelic, desigur, tot din Sibiu. Din preaplinul patrimonial al colecţiei de carte străină rară din secolul al XVII-lea, amintim un Novum Testamentum Syriacum, editat în Hamburgul anului 1663, editorul său fiind Aegidius Gutbier (Gutbir). Secolul al XVIII-lea, de asemenea cu bogăţie prezent în colecţiile de carte străină rară, cuprinde un alt exemplar al Bibliei Syriace şde fapt, numai Noul Testamentţ, cu text dublu, în limbile syriacă (siriană veche) şi latină, apărută în Olanda anului 1717. Interesant este faptul că exemplarul existent este un al treilea tiraj al celei de a 13-a ediţii a respectivei cărţi sacre. Nu lipseşte din colecţie nici Biblia scrisă în limba cymrică, cea din Ţara Galilor, editată la Londra în 1717, împreună cu Psaltirea, tot în galeză, apărută la Oxford în acelaşi an.
Iar în ceea ce priveşte cartea bisericească românească?
Sub aspectul unui răspuns precis la întrebare, colecţia de carte bisericească, ea însăşi o componentă a colecţiei de carte românească veche, este reprezentativă. Fie şi la o prezentare sumară, reţinem cele şase exemplare de Acatist (unul dintre acestea apărut la Sibiu, în 1801), apoi, Biblia, desigur, la care se adaugă exemplare de Catavasier, în total şase tipărite în diverse locuri, precum Sibiu, Râmnic, Blaj, Bucureşti, Cazanii, Ceaslov, Chiriacodromion, Evanghelii, Liturghii şLiturghierţ, şi exemplele ar putea continua cu exemplare de Triod, Octoih, Molitvenic, Psaltire. Nu trebuie însă neglijate însemnările de pe cărţile de cult, acestea fiind o sursă foarte preţioasă de informaţii. Să nu uităm că în secolele corespunzătoare epocii cărţii româneşti vechi - o sintagmă din lumea laică - hârtia era un produs scump, iar pe paginile albe de la începutul sau sfârşitul unei cărţi religioase, ba chiar şi pe marginea albă a paginilor încărcate de text, posesorii îşi notau datele de familie, întâmplările din viaţa lor sau a comunităţii. Astfel, pe un Nou Testament de la Bălgrad şAlba Iuliaţ din 1648, parohul Ioan Popa, trăitor, se pare, la începutul secolului al XIX-lea, atrage atenţia asupra importanţei însemnărilor: transcris-am cu litere străbune notiţa făcută pe acestă carte, ca următorii mei cei ce o vor deschide ş...ţ să porte şpoarteţ grijă de aceste notiţe, care, mult puţin, aparţin istoriei. Sincer, pe mine mă impresionează mărturiile privind cumpărarea cărţilor de către săteni. Nicolae Iorga chiar spune că ele arată în rândul întâi nesfârşita râvnă cu care se cumpărau, se păstrau... se treceau din mână în mână, se furau, chiar, cărţile.
Am intrat în mileniu al III-lea. Cum vedeţi şi simţiţi astăzi opera tipografică, cartea, mai bine spus, făcând o analogie cu cea de acum câteva secole?
Ca să vă răspund la întrebare îmi vine în minte un titlu: Notre Dame de Paris a lui Victor Hugo. Acolo, autorul ni-l înfăţişează pe canonicul Claude Frollo ţinând o carte tipărită deschisă pe masă şi privind spre catedrală, moment în care lasă să-i scape un murmur: ceci tuera cela („aceasta o va ucide pe aceea“), cu alte cuvinte, cartea va ucide catedrala. În opinia sa - el nefiind doar un personaj de roman, ci figura emblematică a unei epoci de răscruce -, cartea tipărită va ucide lumea de până atunci, căci locul manuscriselor, copiate cu grijă şi pietate de călugări, în mănăstiri, departe de toate deşertăciunile lumii, va fi luat de cartea tipărită, lucrată de profesionişti laici, care vor avea drept ţintă a muncii lor banul, nu pietatea. Dar dacă tot zăbovim la epoca primelor tipărituri, cea a incunabulelor, aceste prime tipărituri au apărut în Europa, după toate probabilităţile, în jurul lui 1439, până în jurul anului 1500. Termenul vine din limba latină, de la incunabula/-orum, având sensul de „leagăn“, „scutece“, „punct de plecare“. Având ca reper manuscrisele, primele tipărituri - incunabulele - vor împrumuta multe de la ele. Textul începea de-a dreptul de la prima pagină şi se încheia cu o scurtă indicaţie a titlului, fără a se menţiona numele tipografului. William Caxton, primul tipograf din Anglia, schiţează în cuvinte meşteşugite şocul invenţiei lui Gutenberg - omagiindu-l pe inventator -, aceasta în prefaţa uneia din cărţile sale, apărută la 1475: Pana mea s-a uzat de atâtea transcrieri, mâna mi-a obosit şi tremură, ochii mi-s extenuaţi, tot uitându-mă la hârtia albă. Puterea mea de concentrare nu mai e aceeaşi, gustul de a munci nu mai e atât de proaspăt şi de viu ca înainte, ele slăbesc continuu, căci bătrâneţea se furişează tot mai mult şi trupul mi se şubrezeşte. Iată de ce, cu un suprem efort şi cu cheltuieli mari pentru punga mea, m-am familiarizat cu această muncă şi am învăţat-o pentru a tipări pomenita carte în chipul şi în felul în care o vedeţi aici. Nu e scrisă cu pană şi cerneală, ca cele de până acum.
Desigur, au urmat şi alte „ruperi“ de trecut, eu mărginindu-mă doar la secolul al XVIII-lea transilvan, cel al Iluminismului, când va fi experimentat despotismul luminat, doctrină care, sub o formă sau alta, triumfase, de altfel, în Europa Occidentală, condiţionând opinii şi instituţii.
Vorbind despre mileniul al III-lea, se cuvine să fim atenţi la nou, deoarece noul nu este o modă, ci este o valoare. Astfel, internetul nu poate fi privit drept „duşmanul“ cărţii. Prin digitalizarea bibliotecilor - proces în desfăşurare - cititorul sau consumatorul de informaţie are acces - desigur, virtual - la cărţi existente în biblioteci aflate nu doar în alt oraş, ci şi în altă ţară ori chiar pe alt continent. De reţinut în context că, în conformitate cu observaţiile oamenilor de ştiinţă, utilizatorii de internet nu mai memorează mare parte din informaţii, ci reţin doar locul în care le-au văzut. Aşa se face că ei vor şti unde să caute respectivele date dacă au nevoie, dar nu-şi vor aminti informaţiile în sine. Din acest motiv, neurocercetătorii susţin că, în următorii ani, omenirea va folosi internetul ca pe un hard-disk extern al propriului creier. Altfel exprimat, nimeni nu va mai face efortul de a memora informaţiile pe care le consideră utile, toţi se vor baza pe internet pentru asta. Interesante mi s-au părut comentariile forumiştilor la unele articole pe tema aceasta apărute în reviste de specialitate. Unul dintre ei spune: Plato n-a greşit în totalitate. Tehnologia ne transformă în felul de a gândi şi de a acţiona. Alfabetul ne-a schimbat, tot aşa şi universul tiparului. Preluându-i parcă ideea, o forumistă afirmă următoarele: Plato avea dreptate. Vechii druizi şi alţi barzi au memorat sute de versuri, legi, istorii folosind tehnicile lor ritmice şde memorizareţ... Inutil de spus că majoritatea acelor cunoştinţe acumulate sunt azi pierdute pentru că nu au fost scrise... din cauza faptului că memoria noastră nu reţine istorii, acestea găsindu-se mai degrabă într-o carte aflată într-un raft şde bibliotecăţ ori, mai nou, adânc în ciberspaţiu.
Credeţi că pentru omul de astăzi cartea poate fi un reper spiritual?
Prefer să răspund oarecum indirect. Vorbind despre biblioteci, Umberto Eco afirma că rolul cel mai important al acestora este de a favoriza descoperirea acelor cărţi de a căror existenţă nu ştiai, dar a căror importanţă se dovedeşte până la urmă a fi capitală.
