Biolog ca formare, dar intelectual de o anvergură ce a depășit cu mult frontierele de mentalitate ale epocii în care a trăit, Nicolae Leon (1862-1931) a fost una dintre personalitățile care au marcat medicina românească. A înființat, la Iași, primul laborator de parazitologie din România, contribuind la prevenirea și combaterea unor maladii care devastau comunitățile din acea perioadă. Despre contribuțiile esențiale pe care le-a avut ca profesor, cercetător și publicist am discutat cu Richard Constantinescu, iatroistoriograf, titular al disciplinei Istoria medicinei și coordonator al Centrului Cultural „I.I. Mironescu” al Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Ce au în comun căsătoria şi călugăria?
▲ V-aţi pus vreodată întrebarea dacă între căsătorie şi călugărie există vreo asemănare? ▲ Ce este de fapt căsătoria, dar călugăria? ▲ Iubirea şi sacrificiul pot fi dominante ale celor două ▲ Alegi să mergi la mănăstire ca să-şi fie bine ţie sau mergi acolo ca să salvezi mai multe suflete? ▲ Iată ce ne-au răspuns interlocutorii noştri de astăzi ▲
Pavel Timofte, 68 de ani, fost electrician: Călugăria şi căsătoria sunt două lucruri total diferite, dar amândouă te ajută să te mântuieşti. Călugărul şi călugăriţa urmează pe Iisus, iar familia se dezvoltă, face copii, ajutând la perpetuarea speciei umane. Şi căsătorindu-te Îl iubeşti pe Dumnezeu şi poţi să fii credincios, să te rogi, ca să ajungi la mântuire, dar nu poate fi acelaşi lucru cu călugăria. Un om care merge să se călugărească depune un jurământ şi prin aceasta mărturiseşte că nu vrea să-şi formeze familie, ci vrea să-l urmeze numai şi numai pe Dumnezeu. Bineînţeles că şi în mănăstire se fac anumite sacrificii, nu faci ceea ce vrei tu, faci ascultare. La fel ca şi în viaţa de zi cu zi, când faci sacrificii ca familiei, copiilor tăi să le fie bine. Şi nu faci totul, aşa de capul tău. Cu privire la mântuirea sufletului, eu cred că dacă eşti călugăr te mântuieşti mai uşor, pentru că acolo, dincolo de tentaţiile lumeşti, îţi poţi menţine atenţia trează către cele sfinte, către rugăciune şi poţi avea o viaţă curată, spre deosebire de viaţa în lume, când ai familie, ai copii, când eşti ispitit de atâtea rele, de internet, televizor. E o luptă foarte mare. Călugării sunt oameni aleşi. Eu am un nepot la Muntele Athos şi îmi spune cum trăiesc ei acolo, fără nici un mijloc modern de comunicare, nici măcar telefon. Na, asta e chemarea lui! Pe de altă parte, şi căsătoria are rostul ei. Care vrea să se roage şi este credincios, nu ţine cont că s-a căsătorit sau că este călugăr. El crede în continuare, căci scopul este acelaşi: mântuirea. El merge duminica şi în sărbători la biserică, îşi creşte copiii în credinţă faţă de Dumnezeu, încearcă să nu greşească, face fapte bune, posteşte şi aşa mai departe. „Două căi paralele care duc spre mântuire“ Zânica, 52 de ani, asistent medical: Nu cred că au ceva în comun, însă nu sunt în măsură eu să vorbesc despre asta, ca să nu greşesc. Ştiu că monahii nu se căsătoresc niciodată, nu au familie... Însă nu prea cunosc nimic din viaţa monahală şi nu vreau să vorbesc, ca să nu greşesc. Maria Gheorghiu, 74 de ani, fostă profesoară: Călugăria este o renunţare la tot şi îndreptarea către Dumnezeu. Căsătoria e ceva foarte frumos. E rodul unei dragoste foarte puternice, a unei înţelegeri între oameni şi este o uniune între două persoane de sex diferit, pentru totdeauna. Am putea găsi iubirea ca fiind atât dominanta căsătoriei, cât şi a călugăriei, însă iubirea în căsătorie parcă e mai relaxantă. Călugării îşi îndreaptă gândurile numai către Dumnezeu, pe când în căsătorie apar fluctuaţii. Desigur, nici în căsătorie nu te privează nimeni de relaţia ta cu Dumnezeu, alături de cea cu familia şi copiii tăi. Însă, cel care se roagă în mănăstire are mai multe şanse către mântuire, după părerea mea, pentru că multe intervin în viaţa privată. În mănăstire te ispiteşte diavolul, dar lupţi şi reuşeşti, pentru că gândeşti numai la cum îţi ţii mintea la Dumnezeu, pe când în viaţa laică, te gândeşti la multe, eşti influenţat de tot ceea ce înseamnă societate şi e greu să fii numai cu Dumnezeu. Nu mi-am pus problema vreodată să găsesc vreo asemănare între ceea ce înseamnă căsătorie şi călugărie, însă eu îi admir în mod deosebit pe călugări şi călugăriţe şi întotdeauna am admirat şi pe preoţii de mir, pentru că ei fac sacrificii, dar pe călugări în mod deosebit, pentru că ei sunt oameni sacrificaţi. Maria Gabriela Bursuc, 39 de ani, inginer: Există asemănări, însă diferă persoana cu care te căsătoreşti. În lume te căsătoreşti cu o persoană de sex opus, iar în mănăstire te „căsătoreşti“ cu Hristos. Deci, în ambele părţi există o persoană iubită. Toţi îl iubim pe Dumnezeu, însă călugării au o iubire specială, o iubire superioară, pentru Dumnezeu, faţă de ceilalţi muritori, ca să zicem aşa. Toţi Îl iubim, însă noi parcă nu ajungem la acea trăire supremă pe care o au călugării. Cred că mulţi laici n-ar face sacrificiile pe care le face un călugăr pentru Hristos. El face sacrificii pentru familie, pentru copii, mai multe decât pentru Hristos şi iată încă o asemănare între căsătorie sau călugărie: sacrificiul! Sacrificiul, care este o şi o formă de iubire. Fiecare iubeşte într-un anume fel şi i se pare că aşa cum iubeşte el este cel mai bine şi cel mai frumos. Până la urmă, căsătoria e ceva, iar călugăria e altceva. Nu se pot compara, însă un lucru este cert. Acestea două sunt căi paralele, care duc spre mântuire. Nu se intersectează, însă sunt căi la fel de sigure spre viaţa veşnică. „Căsătoria nu împiedică iubirea faţă de Dumnezeu“ Andreea Talmaciu, 22 de ani, absolventă de facultate: Căsătoria e împlinirea în lume, iar călugăria împlinirea în viaţa spirituală. Şi cel care se căsătoreşte se poate împlini în plan spiritual, nu-l împiedică nimic, însă călugăria e o viaţă spirituală aparte faţă de cea lumească. Credinţa este cea care le domină pe amândouă şi poate şi iubirea: iubirea faţă de Dumnezeu, în ceea ce priveşte călugăria, şi iubirea faţă de soţ, soţie, copii, în ceea ce priveşte căsătoria. Însă un om căsătorit, îl poate iubi la fel de mult pe Dumnezeu. Căsătoria nu împiedică iubirea faţă de Dumnezeu şi nici nu împuţinează şansele către mântuire, pe de o parte. Pe de altă parte, consider că o persoană care merge la mănăstire să se călugărească se dedică întru totul lui Dumnezeu. În viaţa laică poţi face mai multe greşeli şi poţi ajunge mult mai uşor spre păcat. Şi în mănăstire poţi păcătui, că eşti om doar, însă parcă nu sunt atâtea tentaţii. Bineînţeles că toţi oamenii care cred în Dumnezeu şi care au credinţă puternică pot ajunge spre mântuire, nu? Georgeta, 65 de ani, a lucrat în domeniul medical: Călugăria e o stare care te determină să iei de bază credinţa, să te dăruieşti cu tot sufletul pentru viaţa în Hristos, în timp ce căsătoria presupune mai multe obligaţii lumeşti, obligaţii de familie, care te îndepărtează de la credinţă, poate nu de fiecare dată cu voia ta. În căsătorie eşti nevoit să abdici uneori, în durerea sufletească chiar, de la nişte principii ale credinţei. Şi laicii au posibilitatea spre mântuire, dar pentru aceasta trebuie o luptă mult mai mare, iar uneori aproape că poate te şi fereşti de principiile celorlalţi din jurul tău, ca să nu-ţi încalci ceea ce simţi că trăieşti. Şi în mănăstire sunt multe ispite, pentru că şi călugăria depinde de puterea credinţei pe care o are călugărul. Eu parcă m-aş descurca mai uşor într-un astfel de cadru, în mănăstire. Constantin, 61 de ani, fost profesor de ştiinţe exacte: Căsătoria e o celulă care duce la perpetuarea speciei, în timp ce călugăria este o retragere, şi mai mult decât o retragere, e o despărţire de lume. Eu nu sunt de acord cu călugăria. Nu mi-am pus vreodată problema dacă cred sau nu în mântuire, dar dacă ar fi să vorbesc despre asta, cred că orice om care trăieşte în lume, se poate mântui. „În lume e mai greu“ Sorin, 24 de ani, casier: În ziua de azi, ca să te călugăreşti îţi trebuie un mare curaj. Nu ştiu, astăzi ispitele sunt mari şi în mănăstire şi parcă ţi-e frică să te duci. Cei care o fac se duc acolo ca să fie mai aproape de Dumnezeu. Şi cei care rămân în lume pot fi aproape de Dumnezeu, însă e mai greu. Fiecare trebuie să-şi urmeze chemarea, fie să aleagă să-şi iubescă foarte mult familia şi pe Dumnezeu, prin căsătorie, fie să devină călugăr, pentru a-l iubi numai pe Dumnezeu şi pentru a se ruga, tot din dragoste până la urmă, pentru noi. Dna Nechita, 50 de ani, fost CTC-ist: Bunul meu duhovnic de la Mănăstirea Neamţ, părintele Ioachim Spătarul, fratele bunicului meu, spunea că mai multe sacrificii facem noi în căsătorie, decât fac vieţuitorii din mănăstire. Părintele acesta avea darul blândeţii. Era un om înalt, puternic, dar eu nu l-am văzut pe omul acesta cum se supără. Când eram tânără, plângeam când mergeam la mănăstire şi parcă aveam o dorinţă de a rămâne acolo. Voiam să rămân să mă rog. Îmi plăcea, dar părintele îmi spunea: „Du-te, că plânge mama după tine!“, ca să mă încerce. Iar eu, de dorul mamei veneam acasă. Îmi era şi milă de ea, pentru că eu, fiind cea mai mare dintre copii, trebuia s-o ajut... Dar m-am convins că e foarte greu în lume, nu prea poţi să-ţi păstrezi credinţa neştirbită, că foarte mari sunt ispitele. Şi în mănăstire sunt foarte mari ispitele şi nebănuit de multe, dar ai un singur ţel: Dumnezeu! Iar dacă îndeplineşti o anumită ascultare, de exemplu, în mănăstire o faci pentru a nu-l supăra pe Dumnezeu, or în lume faci sacrificii pentru a nu-ţi supăra copiii, soţul. Şi călugăria e foarte grea, pentru că prin jurământ nu vei face nimic din ce vrei tu. Legătura curată pe care o zideşti cu Dumnezeu nu-ţi dă voie să faci nimic de capul tău. Şi asta ajută mai uşor la mântuire. Eu cred că şi un laic şi un monah se mântuieşte, pentru că toţi suntem oameni şi acesta este scopul nostru pe pământ, de la Hristos încoace, însă mai greu te mântuieşti în lume.