Relația copiilor cu noile media constituie, de mai bine de un deceniu, subiect inepuizabil în dezbaterea publică. În ultimii ani, abordarea e una care pune mai degrabă accent pe riscuri și frici și aproape că ignoră oportunitățile pe care spațiul online și dispozitivele tehnice le pot aduce în procesul de instruire. Despre echilibrul cu care trebuie privită această relație și despre importanța înțelegerii corecte a noilor tehnologii am discutat cu cercetătoarea Anca Velicu, de la Institutul de Sociologie al Academiei Române, pe care o puteți auzi și în podcastul de educație media „Amprenta Digitală”, proiect al Mediawise Society.
Aș porni discuția noastră de la încercarea de a defini sintagma nativ digital, atât de frecvent utilizată în ultima perioadă.
Sunt o foarte mare oponentă a acestei sintagme. Sintagma a apărut în 2001și a prins foarte bine mai ales în spațiul mediatic. Pentru că era un mod foarte ușor de a distinge între o generație care a crescut cu calculatorul în casă și imgranții digitali, cei mai în vârstă, care nu au făcut parte din această generație.
Sintagma s-a referit nu atât la a identifica o generație, ci la faptul că acești tineri ar fi trebuit să aibă în sine, by default, prin însuși faptul de a fi fost expuși la tehnologie, niște competențe digitale pe care generațiile anterioare nu le au sau s-ar strădui mult să le aibă. Or, această prezumție este greșită, pentru că nu toți copiii din acea generație au avut acces la tehnologie și la sprijin în folosirea tehnologiei, astfel încât să devină competenți.
Să zicem că acum lucrurile s-au egalizat - s-a democratizat accesul la internet, prin tehnologie mobilă, prin calculatoare. Toți folosesc internetul, dar cu ce rezultat? Cu ce riscuri? Cu ce ce beneficii? Sunt lucruri foarte diferite într-o generație. Și aici avem mai vechile probleme de diferențiere socială, de status economico-social, care continuă să joace un rol foarte important. Să zicem că, economic vorbind, cel puțin în țară la noi, accesul la internet este relativ ieftin și, după pandemie, când și acelora care nu aveau acces școala le-a oferit posibilitatea să se conecteze, cam toți au acum acces. Dar a deschide un smartphone sau un calculator și a naviga pe Facebook nu înseamnă a avea aceleași beneficii ca atunci când creezi o pagină de internet, te documentezi sau creezi conținut în comunitatea Wikipedia, faci programare, ca să mergem spre utilizările înalte, sau pur și simplu ești creator de conținut de tip influencer.
„Nu este cel mai fericit lucru să limitezi accesul unui adolescent, dar pe un copil de 7 ani s-ar putea să vrei să-l limitezi”
În spațiul public, dezbaterile despre raportul tehnologii digitale/copii se îndreaptă, inevitabil, spre o incriminare a internetului și a dispozitivelor utilizate. Întotdeauna ele fac rău copilului, au impact negativ asupra lui - cam astea sunt narativele. Cum găsim echilibrul într-o astfel de discuție?
Să pornim de la nivelul de bază - familia. Copilul utilizează internetul în familie. Mulți dintre părinți, nu toți, au anumite neliniști sau, din contră, un optimism legat de tehnologie. Să mă explic puțin. Aproape orice părinte își dorește ca propriul copil să ajungă mai sus decât este el; e normal. Există acum această ideologie a tehnologiei care va crea locuri de muncă bine plătite, care îi va ajuta pe tineri, va ajuta societatea, iar părinții își pun speranțele în asta. Pe de altă parte, sunt și frici, pentru că există nostalgia după copilăria aceea inocentă, cu copilul liber, care se joacă afară și care este acuma cumva contrară cu imaginea copilului în fața calculatorului sau butonând la telefon.
Există situaţii concrete în care, de exemplu, o mamă singură, să fie nevoită să apeleze la tehnologie ca la un babysitter, deși este incriminată de societate pentru un astfel de comportament. Dar e o chestie pe care trebuie s-o înțelegem. La fel ca modelul pe care părinții îl dau. Dacă părinții sunt toată ziua pe telefon, dar, în același timp, așteaptă ca propriul copil să nu facă lucrul acesta, este bineînțeles o problemă. Și sigur se va ajunge la conflict.
Deci, avem niște speranțe și niște frici, avem un context legate de practicile din viața de zi cu zi, avem și școala care se raportează și ea dual la tehnologie, adică, pe de o parte îl pune pe copil să facă anumite teme pe internet, pe de altă parte spune că internetul este rău. În acest cadru, fiecare părinte manageriază lucrurile. Și fie la vârste foarte mici se pun foarte multe restricții, fie părinții aleg să aibă încredere în copil și încearcă să-l educe cu privire la o folosire responsabilă a tehnologiei, fie se apelează la tehnologii de mediere (restricție a conținutului, a timpului). Toate acestea sunt valide; nu înseamnă că ceva este rău. Problema este să găsești instrumentele valide în anumite contexte. De exemplu, nu este cel mai fericit lucru să limitezi accesul unui adolescent, dar pe un copil de 7 ani s-ar putea să vrei să-l limitezi, să-l faci să înțeleagă, explicându-i că este spre binele lui, că nu este pregătit să vadă anumite conținuturi pe care un prieten binevoitor sau un mesaj de tip spam poate să i le arate pe ecran.
Un factor foarte important care întreține acest „foc” este media, mai ales social media. Când părinții au aceste frici se duc pe internet și văd sfaturi care sunt contradictorii, altele care par că li s-ar potrivi. Intervin diferite situații în care nu știu ce să aleagă. Dacă nu-i dau deloc acces copilului la un dispozitiv, o să vină acasă și o să le spună - și astea sunt auzite în interviurile cu părinții - că toți copiii din clasă au numai el nu are respectiva tehnologie. Nu este nici așa de dorit, pentru că nu vrei să-l crești pe copil frustrat. Pe de altă parte, dacă apreciezi că el va înțelege și va gestiona situația, este în regulă.
Deci, nu există o rețetă, așa cum nu există nici o rețetă a felului în care hrănești copilul. Sunt niște principii cu care te joci de fiecare dată.
Din experiența d-voastră de cercetător, cum percep copiii relația cu această lume infinită care este spațiul online, cum se raportează ei la lumea asta?
E o întrebare foarte interesantă Aș începe prin a spune că există un curent foarte vehement acum și sunt promotoarea acestuia, legat de drepturile digitale ale copilului. Potrivit acestui curent, copilul ar trebui să aibă un cuvânt de spus în această ceartă a noastră, a adulților, despre cât este sau nu de bună tehnologia pentru el. Dar nici nu trebuie să cădem în extrema cealaltă și să credem că el va ști by default lucrurile acelea. Copiii sunt destul de raționali. Și găsesc strategii de a negocia, de a convinge sau de a încălca regulile pe care le impun părinții, dar sunt conștienți, uneori, și de legitimitatea demersului părinților. Alteori îl contestă. Un exemplu pe care îl dau mereu este cel al unui băiețel de opt ani, mediat distinct de tata și mama. În timp ce tatăl era foarte cunoscător în ale digitalului și lucra în media, avea o abordare activă, tot timpul îi explica, discutau, mama nu voia decât să-i pună limite, pentru că i se părea că stă prea mult pe internet. Copilul chiar stătea foarte mult, dar îl folosea foarte benefic. Și băiețelul îmi spune așa: „Ea ar trebui să stea mai puțin, nu eu. Pentru că ea joacă un joc idiot, cu biluțe și nu face decât același și același lucru ore întregi”. Deci, vedeți, de data aceasta copilul realizează foarte bine tipuri diferite de utilizare a media și poate să înțeleagă când o anumită regulă este bună sau nu.
Există însă și varianta cealaltă și am găsit-o în studiile mai vechi. Înainte să mă ocup cu cercetările legate de internet, am studiat mult violența la televizor și am avut un studiu în cadrul căruia îi întrebam pe copii ce înseamnă violența. Am fost destul de surprinsă să văd cât de mult preluau din discursul adulților. Zece ani mai târziu am regăsit același discurs și la copiii pe care îi întreb diverse lucruri legate de folosirea internetului. Îi întreb de ce stau atât de mult pe internet și fetițele mai ales preiau din limbajul adulților - își dau ochii peste cap și zic: „Da, dar mă doare capul și mă dor ochii”. Apoi îmi spun că le place să stea pe internet.
Atunci când am cercetări calitative, încerc să merg dincolo de acest discurs și obțin mai mult de la ei. Și acest mai mult înseamnă, pe de o parte, că cei care folosesc foarte stereotip și foarte îngust internetul nu găsesc satisfacție. Uneori, adolescenții sunt conștienți de chestia asta, chiar dacă nu pot să iasă din buclă. Pe de altă parte, unii sunt exuberanți, creează conținut și înțeleg că internetul le oferă o platformă pe care să se exprime, să aibă opinii, să intre în lumea adulților.
Mihnea Măruță vorbește în volumul său lansat anul trecut despre identitatea virtuală pe care ne-o dă apartenența la rețelele de socializare. Dacă și cât de timpuriu se creează, în cazul copiilor, o identitate virtuală?
Nu cred că este o astfel de identitate virtuală. Cred că de multe ori rețelele oferă copiilor posibilitatea să-și creeze și să-și recreeze anumite identități, să experimenteze cu identitățile virtuale. Și cu identitățile relale. Pentru că unele dintre aspectele care pot să fie pozitive, dar pot să fie și riscante, pe care platformele de social media le aduc constau în posibilitatea de a-și crea, de a se educa, de a experimenta anumite identități într-un mod relativ sigur.
Adolescența este momentul în care tinerii îşi creează identitatea. Se trece de la identitatea de copil, când ești foarte mult sub sfera de influență a părinților, la identitatea de adolescent și ulterior de tânăr adult, când grupul de prieteni are o foarte mare influență. Deja valorile le iau de acolo și chiar se opun valorilor transmise de părinți. De aceea, este foarte important ca acest grup în care socializează online să fie cât mai benefic cu putință.
În primele studii legate de rețeaua Facebook se spunea că rețeaua de prieteni reflectă destul de mult rețeaua de prieteni din realitate. Deci, practic, tu îți mutai prietenii din realitate pe internet. Pe de altă parte, exista acea extindere, pentru că te puteai împrieteni cu prietenul prietenului. Dacă rețeaua inițială era de bună calitate, erau șanse ca și rețeaua extinsă să fie de bună calitate. Și erau copii care rămâneau oarecum în grupul lor. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat. Se vorbește foarte mult despre faptul că social media nu mai este social. Este foarte mult condusă de algoritmi și algoritmii vor sugera prieteni care sunt foarte activi, dar a căror prietenie s-ar putea să nu fie foarte benefică. Există riscuri reale ca tinerilor să li se sugereze anumite grupuri care să fie foarte active, dar care să aibă drept scop radicalizarea sau ceva ce nu este de dorit. Adică nu se mai pune atât de mult accentul pe compatibilitatea de interese, cât pe potențialul acelor sugestii de a-l face pe tânăr să stea cât mai mult în rețea. Modelul de business al platformelor este să te țină cât mai mult legat, ceea ce noi nu vrem. Ar trebui să fim fiecare un utilizator responsabil și să știm și să stăm exact cât vrem.
Apoi, aproape toată lumea cred că știe că acum există o vârstă minimă de la care ai dreptul să ai un cont pe rețelele de socializare. De multe ori, tinerii, ca să fie acceptaţi, declară o vârstă de peste 18 ani; la fel părinţii care sunt rugaţi de copii să-i ajute să-și facă un astfel de cont. Este o mare greșeală. Cercetătorii, organizațiile nonguvernamentale, legiuitorii fac lobby pe lângă aceste platforme să creeze niște setări de siguranță, by default, sub o anumită vârstă. Deci, nu te mai aruncă afară și, dacă-ți declari vârsta reală, dacă te declari minor, vei avea parte de protecție by default - nu ți se vor sugera anumite persoane, cele care te contactează și pe care nu le cunoști vor fi banate și așa mai departe. Le tot spun părinților, educatorilor că este important să ne educăm copiii, dar este important să ne bazăm și pe reglementările care există. Dar pentru asta trebuie să le cunoaștem.
Din perspectiva imaginii corporale, există niște studii care vorbesc despre efectele asupra imaginii de sine. A și fost acel scandal legat de Instagram, rețea care avea studii care arătau că fetelor, tinerilor, în general, le poate fi foarte puternic influențată negativ imaginea de sine. Există clar o posibilitate de efect negativ aici. Instagramul era considerat mai glamour față de TikTok, care propunea ideea de a te arăta așa cum ești. Se și vorbește de poze instagramabile - trebuie să arăți imaginea ta perfectă. Dar și acolo există foarte multe trenduri de a promova o alternativă sănătoasă, de a-ți iubi corpul.
De aceea, ceea ce promovez eu foarte mult este educația media, adică ideea de a înțelege foarte bine cum funcționează lucrurile și, dacă suntem într-o anumită buclă, să înțelegem că, cel mai probabil, suntem ținuți acolo pentru că algoritmii cred că acolo am face mai mult timp pe ecran. Educația media te ajută să ieși voluntar din buclă, să cauți alte chestiuni; nu neapărat să ieși de pe social media, deși și asta este o posibilitate.
„Includerea educației media în orice disciplină”, o necesitate
Ce rol are școala în relația copilului cu noile tehnologii? Îmi amintesc că în conferința pe care ați susținut-o recent la Academia Română ați subliniat două lucruri la care cred e necesar să medităm, anume că ar trebui ca școala să creeze o cultură etică a folosirii informației și să dezvolte înțelegerea critică a mesajului transmis pe rețele.
Educația media pledează pentru o decriptare a mesajului prin înțelegerea formatului media ca atare. La noi, media problematice au venit după Revoluție, practic odată cu ProTV. Dar în Occident există studii legate de aceste lucururi de prin anii '70. Acolo, educația media a fost inclusă în școală, în curriculă, în diferite moduri. Inițial, s-a dorit introducerea ei ca materie separată. Apoi s-a considerat că se încarcă inutil programa, pentru că, până la urmă, media este peste tot și se poate discuta despre media la orice materie. Și atunci, în ultima variantă, pe care trebuie s-o adoptăm și noi, se încearcă includerea educației media în orice disciplină. Poți să faci la limba și literatura română și la limbile străine acest lucru folosind articole de ziar, înțelegând cum anume funcționează știrile, cum anume se decupează realitatea, care e rolul editorilor, cum trebuie să fim critici și să căutăm sursele, adică toate lucrurile acestea care țin de educația media de primă generație. Poți să folosești educația media și la orele de istorie, arătând propaganda în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și rolul ei.
Mai nou, avem o mare suprapunere între educația media și educația digitală. Ultima, care la noi a venit sub formă de TIC (disciplina Tehnologia Informației și a Comunicațiilor, n.r.), s-a oprit de multe ori la nivelul de bază, de folosire operațională. În fapt, grila competențelor digitale europene arată că se merge pe definiția mai complexă a educației media, care este utilizare, dar și creare și înțelegere de conținut.
Noi încă nu suntem acolo, dar lucrurile se vor schimba. Există acum un program derulat de Ministerul Educației pentru instruirea unor profesori în spiritul acestei grile a competențelor digitale și, pe undeva, în toată grila asta, este și ideea mai veche a educației media. Pentru că mass-media a devenit digitală și, cumva, avem această suprapunere tehnologică, care face ca problemele să fie, la rândul lor, foarte suprapuse.
Abordarea transversală a media este foarte bună, dar trebuie să avem în vedere faptul că, în România, dar nu numai la noi, profesorii nu sunt pregătiți pentru asta. Adică nu le putem cere acest lucru, dacă nu-i pregătim în mod specific. Și aici intervin ONG-urile. Chiar eu colaborez cu un astfel de ONG - Mediawise Society, care are o grămadă de proiecte pentru a crea resurse de educație media pentru profesori și bibliotecari
Ați mai spus în conferința susținută la Academie un lucru care mi s-a părut, de asemenea, important, anume că sistemul educațional românesc nu știe să folosească tehnologia, că în România se folosește foarte mult WhatsApp-ul în comunicarea școlară, platformă pe care violența este foarte prezentă. Ce alternative viabile ați vedea?
Cam toate școlile, după pandemie, au conturi pe platforme bune, care au canale dedicate ce nu oferă același tip de caracteristici pe care le oferă WhatsApp - faptul că sunt instantanee, faptul că publicurile se amestecă, subiectele se amestecă. Chiar și un canal de Discord e mai bun decât WhatsApp.
În grila europeană a competențelor digitale se vorbește de netichetă. A cunoaște neticheta, a ști cum anume să vorbești pe rețele, în mediul digital este o competență în sine, competență pe care, de multe ori, profesorii nu o au. Spre exemplu, folosirea literelor mari în mesaj înseamnă că strigi, că ești agresiv; unii adulți cred că acesta este un mod de a face mesajul mai vizibil.
Cum vedeți, în general, rolul noilor tehnologii și al canalelor online ca suport pentru educație, pentru învățare?
Au un potențial fantastic. Dar cuvântul cheie este potențial, nu fantastic. Pentru că acest potențial poate să nu se actualizeze niciodată. Deja am trecut, în bună parte, la internetul comercial. S-a depășit acea imagine a internetului liber și trebuie să înțelegem lucrul ăsta.
Resursele educaționale de calitate în general au început să coste. Și asta este una dintre problemele școlii românești - că nu pune la dispoziția profesorilor sau a elevilor fonduri pentru a avea acces la resurse de calitate. În timpul pandemiei, ministerul a dat o listă mare cu resurse educaționale. Dar erau pur și simplu niște link-uri necercetate, nu se vedea dacă ai nevoie de cont sau nu. Mulți profesori din România apelau la resurse educaționale din Republica Moldova tocmai pentru că ei aveau o astfel de platformă curatoriată.
O resursă viabilă, gratis, foarte bună, pe care profesorii noștri nu o promovează suficient, este Wikipedia. Aceasta este o comunitate curatoriată, care se autoreglementează, la care contribuie suficient de multe persoane care pot să identifice foarte repede excesele sau falsurile și să le corecteze în timp aproape real.
Deci, nu doar tehnologiile sunt utile, ci și conținuturile; nu doar conținuturile, ci conținuturile indexate și prietenoase pentru profesori. Și banii pentru acces.
