Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie”

„Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie”

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Pr. Ciprian Bâra - 06 Feb, 2010

Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, adică, mai explicit, grija pe care o poartă cei vii de a-i avea în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul, grijă ce se regăseşte în diferite rituri şi ceremonii, dar mai ales se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia, în cadrul Sfintei Liturghii. În interviul ce urmează, părintele Silviu Tudose, asistent în cadrul Catedrei de Teologie Practică de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, ne vorbeşte despre cele mai importante rânduieli pentru cei adormiţi şi despre diferite probleme pastorale legate de acestea.

Astăzi sunt Moşii de iarnă. De ce a rânduit Biserica una dintre cele mai importante zile de pomenire a morţilor în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi?

Ziua de sâmbătă a fiecărei săptămâni, cu excepţia celor în care rânduiala tipiconală nu prevede acest lucru, este consacrată pomenirii morţilor. Aşa cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul”, aşa cum mărturisim într-un tropar al Sfintei Liturghii.

Există în cursul anului bisericesc şi două - în unele zone trei - sâmbete în care cei adormiţi sunt comemoraţi în mod solemn, într-un mod general şi anonim. Prima dintre ele este cea despre care m-aţi întrebat, Sâmbăta Moşilor de iarnă, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi sau a lăsatului sec de carne, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”. A fost rânduită comemorarea în această sâmbătă, pentru că în ziua următoare este prăznuită Cea de-a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.

A doua zi de pomenire generală a morţilor este Sâmbăta Moşilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. A fost rânduită pentru ca şi cei adormiţi să se bucure în ziua următoare împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt.

Şi, aşa cum spuneam, în unele zone ale ţării, este prăznuită şi Sâmbăta Moşilor de toamnă, chiar dacă nu este consemnată ca atare în cărţile de slujbă. Data este legată fie de sărbătoarea Sfântului Dimitrie-Izvorâtorul de mir, fie de prima sâmbătă a lunii noiembrie.

De ce sunt numite aceste sâmbete „ale Moşilor”?

În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale Moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam („din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută).

Mai sunt şi alte zile de pomenire generală a morţilor?

Alături de sâmbetele morţilor, mai există şi alte câteva zile de pomenire generală a morţilor, care nu au aceeaşi însemnătate, dar care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi.

Mai întâi, în perioada Postului Mare, se fac pomeniri generale ale morţilor în sâmbetele a doua, a treia şi a patra. În practică, în Postul Mare există şi rânduiala sărindarelor, adică a pomelnicelor pe care credincioşii le aduc la biserică, pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. „Dezlegarea” sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Duminicii Floriilor. Obiceiul de a se face ultimul parastas al sărindarelor în Joia Mare este total greşit, deoarece, conform rânduielii tipiconale, după Sâmbăta lui Lazăr, până în Duminica Tomii, nu se fac parastase. Totodată, făcându-se aşa, Joia Mare se transformă într-o sâmbătă a morţilor, semnificaţia deosebită a zilei fiind umbrită de pomenirile care se fac.

Ziua Înălţării Domnului este considerată o zi a pomenirii eroilor, adică a tuturor celorcare şi-au dat viaţa pentru „apărarea patriei şi a credinţei strămoşeşti, pentru întregirea neamului, pentru libertatea şi demnitatea noastră”. Sunt pomeniţi acum, pentru ca şi sufletele lor să se înalţe la Dumnezeu, în slava Sa.

În Biserica Ortodoxă, pomeniri ale morţilor se fac şi în zilele hramurilor bisericilor, la care sunt amintiţi în mod deosebit ctitorii lăcaşurilor de cult şi toţi membrii comunităţii respective trecuţi la Domnul. Se realizează, astfel, comuniunea tuturor membrilor comunităţii din toate timpurile.

Comuniunea cu cei adormiţi

În sfârşit, o pomenire generală a morţilor, de influenţă slavă, este şi cea care se cheamă Paştele blajinilor, săvârşită luni sau marţi după Duminica Sfântului Apostol Toma. Existenţa acestei rânduieli, pe care Biserica nu a acceptat-o în mod oficial, îngăduind-o numai, este datorată faptului că din Sâmbăta lui Lazăr şi până în Duminica Tomii nu se fac parastase. Asta nu înseamnă că în toată această perioadă cei adormiţi nu sunt pomeniţi la sfintele slujbe. Grija celor vii se manifestă faţă de ei prin pomenirile la Liturghie, aprinderea lumânărilor şi a tămâii la morminte. Am întâlnit un obicei deosebit de frumos, în anumite locuri, care se practică în noaptea de Paşti. După Sfânta Liturghie, cu lumânările aprinse, cei vii merg la mormintele celor dragi şi le spun Hristos a înviat! E tulburător să constaţi cât de mult simţim comuniunea cu cei adormiţi în Domnul, cu care putem comunica, chiar dacă fizic nu ne vedem unii cu alţii. Duhovniceşte, în rugăciune, această comuniunea este posibilă şi deosebit de mângâietoare.

Din multitudinea de lucruri pe care le facem pentru pomenirea celor adormiţi, care este cel mai important?

Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.

Chiar dacă aţi amintit în răspunsul anterior despre ele, v-aş ruga să precizaţi pentru cititorii noştri care sunt zilele şi perioadele din cursul anului când nu se fac parastase pentru cei adormiţi.

În primul rând, duminica este o zi când, după rânduială, nu se fac parastase, fiind ziua Învierii Domnului, când orice altă preocupare trebuie să nu umbrească bucuria Învierii (a existat o mare dispută generată de această problemă, la Sfântul Munte Athos, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, numită „cearta colivelor”). Este şi motivul pentru care din Duminica Floriilor până în Duminica Tomii nu se săvârşesc slujbe de pomenire a morţilor. În practică, însă, duminica se săvârşesc uneori parastase, îndeosebi când coincide cu zilele hramurilor de biserici sau zilele de prăznuire a unor sfinţi mai importanţi.

De asemenea, pe lângă zilele pe care le-am menţionat deja, după rânduiala tipiconală a Bisericii noastre, nu se fac parastase în perioada dintre Naşterea Domnului şi Bobotează (25 decembrie - 6 ianuarie), în zilele praznicelor împărăteşti şi din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi până în Sâmbăta Sfântului Teodor (prima din Postul Sfintelor Paşti).

Cum se procedează în cazul sinucigaşilor

Sinucigaşii pot fi înmormântaţi creştineşte şi pomeniţi după aceea?

Sinuciderea a fost şi este considerată unul dintre cele mai mari păcate. Cel care săvârşeşte acest păcat se aseamănă lui Iuda Iscarioteanul, care a păcătuit mai grav luându-şi singur viaţa decât atunci când L-a vândut pe Mântuitorul. A deznădăjduit şi nu a avut încredere în puterea pocăinţei, în urma căreia ar fi putut să fie iertat de Domnul.

Dacă un creştin se sinucide cu bună ştiinţă, aflându-se în deplinătatea facultăţilor mintale, nu beneficiază de slujba înmormântării, fiind îngropat la marginea cimitirului, cântându-se trisaghionul „Sfinte Dumnezeule”. Se înţelege că aceştia nu beneficiază de nici un fel de asistenţă religioasă (parastase şi pomeniri).

Există o excepţie, pentru sinucigaşii „ieşiţi din minţi”, bazată pe Canonul 14 al Sfântului Timotei al Alexandriei. Textul canonului este foarte clar şi arată, în primul rând, datoria preoţilor de a cerceta în ce condiţii s-a întâmplat sinuciderea respectivă. Dacă se ajunge la concluzia că cel care şi-a luat viaţa singur a fost ieşit din minţi, se va respecta canonul, dar şi o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luată în 1949, care spune că slujba înmormântării sinucigaşilor ieşiţi din minţi să fie făcută numai de către un singur preot şi nu în lăcaşul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul să poarte numai epitrahil, săvârşind slujba după ritual redus. De asemenea, să nu se tragă clopotele şi să nu se ţină cuvântări.

În ceea ce priveşte ritualul redus de care vorbeşte hotărârea sinodală, există mai multe interpretări, constatându-se o lipsă de uniformitate liturgică în această privinţă.

Conform tradiţiei liturgice, ar trebui ca rânduiala să conţină în primul rând slujba sfinţirii apei, la casa sinucigaşului, cu ectenia morţilor, la care să fie pomeniţi cei din neamul mortului, fără a se pomeni numele acestuia. Apoi preotul stropeşte cu apă sfinţită locul unde persoana s-a sinucis, dacă acest loc se află în apropiere. După aceea, cortegiul funerar merge direct la cimitir, preotul mergând în urma sicriului, stropind cu apă sfinţită, fără opriri. La cimitir se rostesc ectenia morţilor, Apostolul şi Evanghelia morţilor, precum şi a doua rugăciune de dezlegare şi Veşnică pomenire, tot fără a se pomeni numele sinucigaşului, ci doar rudele răposate ale acestuia.

Ţin să precizez că rânduia-la aceasta poate fi săvârşită numai în cazul în care sinucigaşii, în decursul vieţii, au fost buni creştini, iar în privinţa tragicului lor sfârşit nu există certitudine cu privire la deplinătatea facultăţilor mintale.

Dar în privinţa pruncilor morţi nebotezaţi, ce ne puteţi spune?

Cazul copiilor morţi nebotezaţi este unul aparte, mai ales că există părerea că, dacă au fost născuţi din părinţi botezaţi creştini, pot fi consideraţi catehumeni şi pot beneficia de slujba înmormântării şi de pomenirile ulterioare. Principial, orice slujbă religioasă se săvârşeşte numai membrilor Bisericii, care sunt botezaţi. Copiii morţi nebotezaţi sau născuţi morţi (inclusiv cei avortaţi) nu sunt membri ai Bisericii, prin urmare ei nu beneficiază nici de înmormântare, nici de pomeniri.

În aceste cazuri, e bine ca preoţii să respecte practica tradiţională, binecuvântând groapa, care se află de obicei într-o margine a cimitirului, cântând Sfinte Dumnezeule în timpul coborârii sicriului, pentru a nu lipsi cu totul de asistenţa religioasă familia pruncului.

După aceea, numele acestor copii nu se trec pe pomelnice, ei neputând fi pomeniţi la Sfânta Liturghie. În ceea ce priveşte soarta acestor suflete nevinovate, trebuie să avem nădejde în marea milostivire a lui Dumnezeu. E mai important pentru noi să vedem cum de s-a ajuns la această situaţie, îndeosebi în cazul copiilor avortaţi. Trebuie preîntâmpinate astfel de situaţii, prin conştientizarea responsabilităţii pe care o avem faţă de copii, încă din momentul conceperii în pântecele mamei. Moartea unui copil printr-un avort provocat este o crimă, iar moartea copilului nebotezat din nepurtarea de grijă a părinţilor este, de asemenea, un lucru deosebit de grav. Ambele trebuie să fie preîntâmpinate.

„Biserica creştină nu a cunoscut alt obicei în afara înhumării celor trecuţi la Domnul”

Părinte profesor, v-aş ruga să vă referiţi şi la un alt caz special: al celor incineraţi. Care este rânduiala Bisericii în ceea ce priveşte pomenirea lor?

Chiar dacă în colecţia de canoane a Bisericii Ortodoxe nu există o referire specială la cazurile când trupurile creştinilor morţi sunt incinerate, rânduiala este foarte clară. Ceea ce face ca niciun canon să nu lămurească aceste cazuri este faptul că în epoca de elaborare a canoanelor nu exista această practică sau, dacă a existat, era una cu totul întâmplătoare.

Se înţelege că, aşa cum mărturiseşte Sfânta Scriptură, omul pământ este şi în pământ se va întoarce, sufletul mergând la Dumnezeu. Mântuitorul Însuşi a fost înhumat. De aceea, Biserica creştină, încă din primele ei zile, nu a cunoscut alt obicei în afara înhumării celor trecuţi la Domnul. Chiar şi în epoca persecuţiilor, creştinii îşi puneau viaţa în pericol pentru a recupera rămăşiţele pământeşti ale martirilor şi a le înhuma. De-a lungul timpului, mormintele creştine au fost locuri de cinste, uneori chiar în interiorul lăcaşurilor de cult. Biserica a luptat totdeauna împotriva arderii trupurilor celor adormiţi, deoarece aceasta este o formă de necinstire a trupului, „templu al Duhului Sfânt”. De aceea, în Apus, unde au apărut primele semne ale introducerii acestei practici, unii papi - Bonifaciu al VIII-lea, de exemplu - au şi decretat ca cei care practică incinerarea să fie excluşi din Biserică.

Sub influenţa ideilor Revoluţiei franceze, din 1789, au început să apară din ce în ce mai mult în lumea apuseană astfel de practici, obţinându-se chiar permisiunea statului pentru a se face acest lucru.

Din câte ştiu, pentru prima dată experienţa incinerării sau a cremaţiunii a fost făcută în Italia, la Padova, în 1872, ceea ce a dus la legalizarea acestui obicei pentru cei care doresc, în 1873, iar după aceea la construirea primului crematoriu, la Milano, în 1874. Prima ardere a avut loc aici în 1876. După aceea, obiceiul s-a răspândit în întreaga lume creştină, fiind construite crematorii, chiar dacă Bisericile s-au opus cu vehemenţă.

Din păcate, acest obicei a pătruns şi în ţara noastră. Astfel, la începutul secolului trecut, s-a construit în Bucureşti primul crematoriu uman, denumit foarte sugestiv „Cenuşa”. Sfântul Sinod a luat imediat în discuţie situaţia nou-apărută şi a hotărât, în 1928, ca preoţii să-i prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul în care cineva doreşte să fie incinerat, Biserica îi va refuza orice asistenţă religioasă. De asemenea, s-a hotărât ca, înainte de prohodire, preotul respectiv să aibă grijă să se informeze pe lângă familia mortului la care cimitir se va înmormânta cel decedat, iar celor care totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera să li se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Această hotărâre a fost reluată în discuţie de către Sfântul Sinod, în 1933, întărindu-se cele hotărâte anterior, cu menţiunea că trebuie analizate situaţia incinerărilor forţate, fără voia credinciosului, şi posibilitatea acordării asistenţei religioase în astfel de cazuri.

Cert este că atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de practica incinerării este una de respingere totală, păstrând tradiţia milenară a înhumării. Preoţii care nu se conformează acestei rânduieli sunt pasibili de pedeapsa opririi de la slujire cu trimiterea în judecata Consistoriului eparhial.

 

Citeşte mai multe despre:   mosii de iarna  -   pomenirea mortilor  -   Facultatea de Teologie Bucureşti