Cristi Iacob este un actor de teatru și film din România. Bine cunoscut publicului de la noi. Dacă ar fi doar atât, nu ar fi definiția completă. Cristi Iacob este un suflet pe care nu ai cum să nu-l iubești. Un suflet de creștin asumat. Sincer, nefardat, direct, dar și cald, discret. Teatrul este un act de credință, spune el: aduni laolaltă un grup de oameni, stingi luminile și toți visează același vis. Responsabilitatea este a creatorului de vise, ca ele să fie sublime și să conțină adevărul.
Cristi Iacob, ești un om fericit?
În măsura în care m-a ajutat Dumnezeu să fac ce mi-am dorit dintotdeauna să fac, da, sunt un om fericit, n-aș putea să nu fiu, ar fi absurd dacă n-aș fi. Scârțâie numai capitolul în care recunoștința mea față de minunile pe care le-am primit, față de darurile cu care am fost copleșit, este slăbănoagă, sporadică și foarte, foarte vagă. Așa că biata mea fericire e incompletă, e infirmă. Din cauza cui? A mea firește, a nepăsătorului, a nerecunoscătorului, a păcătosului de mine. Știți, senzația de „ultimul om”. Și cred că această simțire o au foarte mulți oameni. Știu asta: că nu sunt singurul în această situație, de „ultim om”. Mă gândesc, uite, la călugării pe care am bucuria să-i cunosc. Toți se consideră ultimii păcătoși. „… dintre care cel dintâi sunt eu…” E o bătălie pentru ultimul loc din coada umanității, ceva de spaimă.
Ai dușmani? Adică oameni care să te urască?
Nu știu, nu cred. Sper că nu. Dacă există o persoană care să nutrească astfel de sentimente grave și dăunătoare pentru propriul ei suflet, îi cer iertare acum, oficial, prin intermediul acestui interviu. Și nu este o scuză formală. Dacă într-adevăr este cineva care să mă urască, atunci cu siguranță am avut o vină oarecare, ori a fost un complex de împrejurări mai ciudat, ori poate o neînțelegere. Dar sigur am făcut ceva necugetat sau vreun gest prostesc sau am avut vreo atitudine urâtă, nu știu, dar cu siguranță am o vină în asta. Iertare!
Când ți-a fost cel mai greu să ierți o greșeală cuiva? Care a fost aceasta?
Le-am uitat. Uneori mă mai zgândără această ținere de minte a răului, dar o alung. Nu îmi iese lin de fiecare dată, mă mai împiedic de firea mea tumultuoasă și gregară, dar, slavă Domnului, sunt cam foc de paie: mă aprind repede și mă sting la fel de repede. Sunt răutăcios uneori și vorbește gura fără mine de multe ori. Sigur, ca orice om slab și nedesăvârșit, am gustul amar al unor experiențe mai puțin plăcute, dar… uit.
Care ți se pare cel mai greu lucru de îndeplinit din Evanghelie?
Două sunt lucrurile acestea, doar două: iubește-L pe Dumnezeu și iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți. A rămas, cred, de la fericitul Augustin: „Iubește și fă ce vrei!”. Dar aceste lucruri au fost răstălmăcite și trunchiate în fel și chip. Până și cele mai abjecte pulsiuni umane s-au pitulat în spatele acestui „iubește”. Cred că cel mai greu e să-ți iubești aproapele. Dialogul cu Dumnezeu și iubirea de Dumnezeu sunt chestiuni personale, intime, secrete și impalpabile. Și de nemințit, că la Dumnezeu nu merge cu fofârlica. Iubirea aproapelui însă este cât se poate de concretă și de bazată „pe fapte reale”. Da, cred în iubirea aproapelui, dar nu în tolerarea tuturor faptelor lui. Nu cred într-o iubire oarbă și fără discernământ. Dezinteresată, da, dar prostească nu. Cred în adevăr și în tot ce înseamnă duritatea lui. Dar noi, actorii, artiștii, suntem damnați să spunem adevărul, indiferent de consecințe. Îmi iubesc aproapele, dar sunt obligat să-i pun oglinda în față și când e sublim, dar mai ales când e mizerabil. Iubirea pietistă pur și simplu mă dezgustă.
A fi actor reprezintă un atu pentru a fi mai aproape de Dumnezeu sau e un lucru neutru?
Apropierea de Dumnezeu este, cred, una extrem de personală, de emoționantă, de lipsită de negocieri. Actoria are calitatea de a ne arunca față în față cu omul și cu problemele lui. E o „minciună” frumoasă, legală și remunerată. O minciună atestată și acceptată. De fapt, cea mai inocentă dintre minciuni, fiindcă este STABILIT că e minciună. Minciunile celelalte: politica, mass-media, rețelele de socializare se drapează în straiul adevărului, deși duhnesc a minciună de la zece poște. Minciuna este a demonului, căci Dumnezeu Adevăr este. Am putea să înclinăm balanța actoriei înspre latura tenebrei, a demonului, tatăl minciunii. Dar noi, actorii, sub cupola unei accepții a minciunii suntem singurele persoane care putem spune adevărul fără să fim arestați. Ba chiar să fim iubiți de oameni. Care nu pot spune lucrurilor pe nume din jenă, din pudoare sau din pură frică și care se mai răcoresc și ei, săracii, auzind din gura unor semeni ai lor lucruri spuse pe șleau, fără un oprobriu public. Poate ăsta e cadoul lui Dumnezeu pentru firile mai timide: niște oameni să devină vocile altor oameni, cărora le-a înghețat glasul. Dar revenind la întrebare, fiecare om are parcursul lui personal către Dumnezeu. Noi avem privilegiul să ne aruncăm și în alte parcursuri, în alte destine, în eroi esențiali, în creaturi abjecte, abstracte sau în sublimi, mediocri, idioți, criminali, nehotărâți, genii, nebuni etc. Toți suntem copiii lui Dumnezeu. Noi, actorii, avem cinstea de a fi mai mulți copii ai lui Dumnezeu. E cam trufaș ce am zis, dar îmi asum.
Ce detești cel mai mult?
Căldiceala. Toleranța fără creier. Cufundarea ființei umane în noroiul călduț, comod, puturos, dar „tolerant”. Adică vezi că s-a suit scroafa-n copac și se dă privighetoare. Grohăie. Și tu, căldicelule, zici: „Hai, mă, s-a chinuit săraca să ajungă până acolo, biata de ea. Să nu-i rănim efortul, hai să-i zicem, fraților, că ciripește, nu grohăie, oameni buni, nu fiți răi, să fim toleranți!” Ce frumos… Ce creștinește, ce responsabil și ce tolerant! Asta detest. Prostia, orbirea și falsa evlavie, fățărnicia. Și evlavioșii sau evlavioasele care fojgăie pungi fix la Heruvic la Sfânta Liturghie. Răcnesc până și rugăciunile pe care numai preoții trebuie să le spună.
Care e lucrul pe care îl prețuiești cel mai mult?
Sinceritatea, adevărul, privirea limpede, asumarea, cuvântul „iartă-mă”, umorul (mai ales în condiții grele), trezvia, atenția vie, gingășia, boieria, acuitatea gândului, voioșia, inocența, bunul gust, bunul simț, politețea neformală. A, iertați-mă, mi-ați cerut un singur lucru să prețuiesc. Uitasem. Prefer cel mai mult și mai mult unul dintre cele de mai sus. Alegeți dumneavoastră.
De ce îți este cel mai teamă?
Acesta va fi cel mai scurt răspuns. Am primit canon de la părintele duhovnic (Dumnezeu să-l răsplătească înmiit pentru tot ce face în locul nostru, netrebnicii lui fii duhovnicești) să nu mă tem de nimic. Nu mă tem de nimic. Așa să-mi ajute Dumnezeu! Amin.
Cum se înțelege jertfa în zilele noastre? Pentru ce ar merita sacrificiul astăzi?
Cred (iar aceste convingeri s-au format după discuții cu oameni cu mult mai îndreptățiți decât mine să emită lucruri importante), prin urmare înclin să cred că jertfa a devenit de altă natură acum. Acum, în zilele noastre, martiriul, mucenicia au căpătat alte forme, deși dârzenia celor care o simt pe propria lor existență și o fac literalmente este la fel de neînfrântă, la fel ca a primilor mucenici. Acum tortura este la fel de dură, dar mult mai rafinată, cel puțin în partea europeană. Războiul cu răul este în convingeri, în creier, în acceptarea unor toleranțe ridicole, a unor aberații ridicate la rang de firesc sau de libertate. Jertfa este una de rezistență, de neclintire în convingeri. Acum e un bufet suedez de principii, de scuze, de îndreptățiri ale ticăloșiei, orice secătură are un întreg arsenal de legitimități ca să justifice un act inuman. Dar mie îmi place „Ce este da, să fie da, iar ce este nu, să fie nu!”. Aparent brutal, dar singura cale. Și atunci nici măcar jertfa nu se mai numește jertfă, ci bucurie. Așa sunt creștinii, mai „săraci cu duhul”. Merită? Da, merită. Hristos nu se dă după cum bate vântul. Pentru că El îngăduie vântului să bată. Probabil ca să vadă cine rămâne în picioare chiar cu prețul prăbușirii. E o vreme a mărturisirii, oricât de înspăimântătoare pare a fi. „Ce e da…”
Dă-mi cinci motive pentru care să zâmbesc astăzi și de Crăciun.
O să încep cu cele cinci motive ale Crăciunului. Primul este Nașterea Mântuitorului, certitudinea că existența noastră în această formă, pe această lume, nu este degeaba. Întruparea Lui Dumnezeu este cheia de boltă pentru întreaga noastră semnificație. De vreme ce era singurul mijloc prin a ne putea trezi din prostia noastră, spre a evolua dincolo de stomac și de cele ale trupului, Însuși Dumnezeu a venit luând coaja omenească. A acceptat să poarte sărmana noastră alcătuire, atât de bine dăltuită la început și atât de șubrezită între timp. Hristos, cu ambele firi într-una: omul și Dumnezeul. Este fericirea întâlnirii cu Dumnezeu. Cu Pruncul. Cei care au copii recunosc bucuria, emoția primei întâlniri cu copilul lor. Dostoievski spunea că în preajma copiilor sufletul se vindecă. Înmulțiți aceasta cu un infinit și atunci obținem… ce-ar fi să spunem… „cinci motive”, „cinci pâini”. Hristos S-a Născut! Hristos A Înviat! În fiecare zi, la fiecare Sfântă Liturghie, în mii de Biserici. Acesta este Adevărul. Iertați-mă.
