Academia Română păstrează în biblioteca sa manuscrise care au aparţinut vechilor aşezăminte de cultură adăpostite de mănăstirile moldovene: Neamţ, Slatina, Putna şi Râşca sau muntene: Căldăruşani, Cernica, Bistriţa şi Ghighiu. Conţinutul lor atestă evoluţia şi unitatea limbii române de-a lungul secolelor, precum şi rolul Bisericii Ortodoxe în culturalizarea societăţii medievale şi moderne. Despre caligrafii acestor manuscrise, despre lucrarea copiştilor şi însemnătatea manuscriselor în cultura română, care dobândeşte prin acestea un evident fundament creştin, am stat de vorbă cu academicianul Gabriel Ştrempel, directorul general onorific al Bibliotecii Academiei Române.
Domnule academician, ce a reprezentat tradiţia manuscriselor pentru cultura românească medievală?
Cunoaşteţi foarte bine că, la noi, tiparul, deşi a fost folosit începând cu anul 1508, mă refer la tiparul slavonesc, acesta nu a eliminat totuşi scrierile executate de mână în cultura românească, care se pot întâlni chiar şi în secolul al XIX-lea. Manuscrisul copistului, al grămăticului a trăit paralel cu cartea tipărită. Primul a circulat mai mult decât ceea ce a fost tipărit, era mai la îndemână. Manuscrisele erau copiate în puţine exemplare.
Biblioteca păstrează 4.736 de manuscrise vechi cu conţinut bisericesc
Ca proporţie, manuscrisele cu caracter religios ocupă 80% din totalitatea literaturii departamentului de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române. Erau foarte numeroase raportate la ţările din jur, care erau mult mai sărace decât noi. Grecia, Serbia, Georgia erau în urma noastră în privinţa aceasta. Ţările Române putem spune că erau la zi cu tot ceea ce apărea fie la Kiev, fie la Constantinopol sau Ierusalim. Noi nu am putut totuşi, în materie de cultură, să facem ceea ce am dorit, pentru că a existat stăpânirea turcească care nu a permis un avânt mai puternic. Cu toată opoziţia, în Valahia, dar şi în Moldova s-au copiat o mulţime de manuscrise, în mare parte păstrate în Biblioteca Academiei. 5.920 de volume în manuscris au fost înregistrate de mine în patru cataloage.
Ce conţin aceste manuscrise? Cum sunt ele sistematizate?
Manuscrisele acoperă o paletă foarte largă din sfera diferitelor discipline teologice: biblică, omiletică, liturgică, patristică, morală. Textele biblice au circulat în manuscris din timpuri foarte vechi. Cel mai bine reprezentat este Noul Testament. În literatura noastră manuscrisă avem puţine exemplare cu textul vechitestamentar în întregime. Fragmente din Vechiul Testament sunt însă numeroase. Diversele ediţii ale Psaltirii, carte folosită des în cult, mărturisesc că textele biblice care aveau uzitare liturgică au constituit prioritatea copiştilor. Pe când, Pentateuhul lui Moise, Cărţile Profeţilor sau scrierile cu caracter istoric, Cărţile Regilor sau Paralipomena sunt mai rar întâlnite. Textul integral al Vechiului Testament îl păstrăm într-un singur exemplar în biblioteca noastră. Autorul lui este marele voyageur al veacului al XVII-lea, Nicolae Milescu Spătarul. Acest manuscris este lucrarea la care el a muncit pe când se afla la Constantinopol. Literatura cu caracter aghiografic este, de asemenea, prezentă în lucrările caligrafilor medievali. Un exemplu îl poate constitui romanul Varlaam şi Ioasaf, care nu este un text propriu-zis religios. Apoi avem cronografele, traduse de obicei din limba greacă. Eu am publicat catalogul cronografului Pătraşco Danovici, tradus de acesta la finele veacului al XVII-lea. Ca tip de literatură mixtă istorică, religioasă şi laică, cronograful s-a bucurat de o mare trecere în rândul copiştilor de manuscrise. Cronografele cuprindeau în esenţă fapte din Vechiul Testament, dar erau pomenite şi momente din istoria Bizanţului, cum ar fi căderea Constantinopolului.
În domeniul omiletic, care sunt cele mai vechi predici păstrate în manuscris?
Cea mai veche predică scrisă în manuscris este o pareneză rostită la moartea unei boieroaice, Sofronia Ciogolea. Predica originală este destul de slab reprezentată la noi. Până la Antim Ivireanul ne confruntăm cu această situaţie. În schimb, găsim Cazanii copiate după cartea tipărită scoasă de mitropolitul Varlaam, din Kiriacodromionul lui Nichifor Teotoke. Aceasta este situaţia manuscriselor româneşti, pentru că, în cazul manuscriselor de factură slavonă, lucrurile stau în mod diferit, există copii după predicile diferiţilor episcopi din lumea Răsăritului. Există şi scrieri care intră la capitolul spiritualitate. Manuscrisul numărul 2.517 din Biblioteca Academiei conţine de exemplu „Mântuirea păcătoşilor“, lucrarea lui Agapie Landos. Pe pagina de titlu aflăm: „Această carte s-a scris fiind poruncită de sfinţiia sa, preasfinţitul stăpân, părintele nostru, chir Ilarion, episcopul Râbnicului, Noului Severin, mie nevrednicului între cei mai mici, Vladul grămăticul, scrisă în zilele blagocestivului domn Ioan Constantin Basarab voevod Brâncoveanu, mitropolit fiind chir Teodosie la leatul de la zidirea lumii 7207, iar de la spăseniia lumii 1699“.
Textele rotacizante, cele mai vechi manuscrise din bibliotecă
De când datează primele manuscrise româneşti?
Primele manuscrise româneşti sunt cunoscutele texte rotacizante, care prezintă fenomenul acesta al rotacismului, al lui „l“ intervocalic care se transformă în „r“. Ele datează de la sfârşitul veacului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea. Este vorba de Psaltirea Şcheiană, Codicele Voroneţean, Psaltirea Hurmuzachi, toate copiate undeva, prin Transilvania. Cercetătorii nu s-au pus încă de acord asupra locului exact al apariţiei lor. Unii spun că ar fi nordul Maramureşului, mănăstirea Peri, alţii vorbesc de zona Hunedoarei. Dar mai există alte lucrări, cum ar fi „Floarea darurilor“, operă a unui scriitor italian care conţine literatură cu caracter moral, tradusă în româneşte la începutul secolului al XV-lea. Ea a apărut în ediţie bilingvă, cu text paralel, româno-slav.
Cine au fost copiştii acestor manuscrise?
Cei care ştiau carte în vremea aceea. Or, carte nu puteau să ştie cu adevărat decât cei care gravitau în jurul mănăstirilor. Era vorba deci, în majoritatea cazurilor, de preoţi şi călugări. În secolele XVI-XVII nu existau şcoli aşa cum vor fi întâlnite mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. La mănăstiri şi pe lângă biserici uneori se învăţa scrisul şi cititul, pentru că era absolut necesar. Nu puteai ţine slujbă în biserică fără să poţi lectura din cărţile de cult. Deci, cei mai învăţaţi erau călugării, apoi preoţii de mir.
Putem spune că, în Ţările Române, Biserica a făcut cultura. Boierii nu învăţau carte, ei se ocupau cu alte treburi, petreceri, călătorii…
De unde au provenit originalele după care au fost copiate manuscrisele?
De obicei, acestea veneau din literatura greacă sau slavă, ultima fiind literatura noastră de împrumut. Cultura românească la început a fost scrisă în idiomul slavonesc. Apoi, multe au fost traduse în română din slavonă. Dar pentru veacurile XVII-XVIII suntem tributari literaturii greceşti. Când este vorba de opere ale Sfinţilor Părinţi, de exegeze ale scrierile sacre sau comentarii, toate au provenienţă grecească. După aceasta a urmat din nou o epocă în care literatura religioasă slavonă s-a impus, sub influenţa Sfântului Paisie Velicicovski. Atunci s-a remarcat un foarte învăţat arhimandrit român Vartolomeu Măzăreanu, ale cărui manuscrise se află în Biblioteca Academiei Române.
Românii erau conectaţi la centrele culturale ale Răsăritului
Cum au ajuns călugării noştri în contact cu operele teologilor greci şi ruşi?
Exista un flux, un circuit al cărţilor care ajungea şi prin mănăstirile noastre. Se făceau împrumuturi, aveam legături permanente cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Românii erau conectaţi la toate centrele culturale ale Răsăritului. Să nu uităm că în Valahia şi Moldova au venit, în perioada de după cucerirea Constantinopolului, multe personalităţi bisericeşti, care aduceau cu sine ultimele noutăţi culturale din zonele de unde proveneau. Ceea ce apărea la Kiev sau la sârbi, Ierusalim sau Liov era cunoscut şi la noi.
Care erau centrele unde se copiau aceste manuscrise?
În secolele XVI-XVII, marile mănăstiri moldovene, Neamţ, în primul rând, iar mai apoi Putna, iar în Ţara Românească mănăstirile Tismana, Bistriţa, lăcaşul boierilor craioveşti care s-a bucurat de mare dezvoltare în acea vreme, apoi Dealu, Govora, toate înainte de domnia lui Matei Basarab au constituit oaze de cultură autentică. În obştile acestor lavre trăiau călugări care făceau această muncă de caligrafiere. Ca şi astăzi în mănăstiri, şi atunci lucrurile se împărţeau după minte, după cultură. Nu puteai pune să facă ascultare la grajd sau la grădinărit pe unul care cunoştea greacă şi slavonă. Nu poţi pune un cărturar la vaci, atunci când el poate să-ţi comenteze o carte, să scrie ceva deosebit sau să întreţină corespondenţa.
Daţi exemple de câteva manuscrise rarisime pe care le putem afla în Biblioteca Academiei Române.
Un manuscris preţios este traducerea în limba română a cărţii Scara a Sfântului Ioan Climax, făcută de Varlaam pe când era egumen la Mănăstirea Secu.
Pe lângă manuscrisele româneşti, Biblioteca Academiei Române adăposteşte şi copii slavoneşti. Odată cu Antim Ivireanul, are loc introducerea masivă a limbii române în biserică. A existat o perioadă destul de lungă pentru a se produce acest fenomen.
Textul propriu-zis al troparelor, al ecteniilor s-a păstrat în limba slavonă, iar povăţuirile liturgice au fost traduse în limba română. Acesta a fost primul pas. Treptat s-a operat şi traducerea textului de bază, nu doar a tipicului, cum se făcuse iniţial.
Coresi a făcut o serie de traduceri din slavoneşte şi le-a tipărit. Prin 1561-1562, la Braşov, i-a apărut un Tetraevangheliar în limba română, ceea ce era o mare îndrăzneală pentru acea vreme. Biserica Constantinopolului se opunea traducerii româneşti a textelor cu caracter religios.
De ce oare aceasta?
Concepţia grecilor la acea vreme era următoarea: Există doar câteva limbi sacre: latina, greaca şi slavona. Numai într-una din aceste limbi se poate scrie cuvântul lui Dumnezeu. Or, gestul românilor era un afront indirect la gândirea grecească care conţinea şi destul orgoliu.
Nu prezenta şi un pericol această lucrare de traducere? Se puteau strecura erori dogmatice, ţinând seama că această operă de tălmăcire în limba naţională a scrierilor religioase demarase sub influenţa protestantă care introdusese limba naţională în cult…
Aşa este. Dar Biserica Ortodoxă a fost foarte atentă cu asemenea pericole şi le-a ocolit. Ea a dat dovadă de precauţie faţă de inovaţiile dogmatice ale luteranilor şi nu atât ale lor, cât ale calvinilor. Ungurii calvini erau foarte agresivi. Calvinismul era forma de protestantism cel mai radical posibilă. Să vă dau un exemplu: Simion Ştefan, mitropolitul Ţării Româneşti, a tipărit la Alba Iulia în 1648 Noul Testament de la Bălgrad. Gheorghe Racoczi, principele Transilvaniei, era calvin. Deci puteau apărea nuanţe străine Ortodoxiei în tipăritura de la Alba Iulia. Dar mitropolitul a fost atent, pentru a nu se strecura erori în lucrarea de traducere.
Molitvelnicul lui Antim se foloseşte şi azi în Biserica Ortodoxă
Chiar şi Coresi, de care am pomenit, a tipărit la Braşov, sprijinit de judele acestui oraş, Johannes Benkner, care subvenţiona această lucrare, mai multe cărţi de cult. Cu toate acestea, el a păstrat învăţătura curată, ortodoxă.
Lovitura decisivă dată slavonei a fost opera lui Antim Ivireanul. În 1706, el a tipărit la Râmnic cel dintâi Molitvelnic complet, tradus de el din limba greacă. Iar Molitvelnicul lui Antim se foloseşte şi azi în Biserica Ortodoxă. Limba lui Antim este aşa de mlădioasă, greu de egalat. Atunci când limba română câştiga teren în faţa slavonei, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, a existat tendinţa ca greaca să îi ia locul. Hrisant Notaras, patriarhul Ierusalimului, un ierarh foarte cultivat, cu mare influenţă în Răsărit, un stâlp al Ortodoxiei în acea vreme, venit în Ţara Românească dorea acest lucru. Dar Antim Ivireanu s-a opus din nou. Din această cauză, mitropolitul georgian a avut mult de suferit din partea grecilor.
Copiştii făceau şi traduceri după operele teologice?
Uneori da. Cei care erau mai învăţaţi puteau şi traduce din limba greacă sau rusă. E uimitor că aceşti caligrafi s-au aplecat nu doar asupra lucrărilor cu conţinut religios ale părinţilor din Răsărit, ci şi Apus. Există în manuscrise, opere ale fericitului Augustin, ale epsicopului Ambrozie de Milan.
Arhimandritul Vartolomeu Măzăreanu - cea mai importantă figură în materie de manuscrise româneşti
Nominalizaţi câţiva dintre truditorii caligrafi care s-au remarcat prin operele lor.
Există o lucrare numită „Copişti de manuscrise româneşti până la 1800“, întocmită ca teză de doctorat a mea în anul 1959. Am lucrat cinci ani la această carte. Acolo putem găsi caligrafii care au copiat manuscrise. Unii din grămătici s-au ocupat nu doar cu copierea manuscriselor cu caracter religios, ci şi istoric. Este consemnat numele unui preot de mir, Popa Stanciu, slujitor la Biserica „Tuturor Sfinţilor“ din Bucureşti, fosta mănăstire, ctitorie a Sfântului Antim Ivireanul, care a devenit biserică de mir după moartea marelui ierarh de origine georgiană. El ne-a lăsat cea mai veche copie a Didahiilor lui Antim, scrisă din porunca mitropolitului Ţării Româneşti. Tot el a scris mai multe cronici privitoare la Moldova, deşi el era muntean. De asemenea, a copiat Pravila lui Vasile Lupu, apărută la Iaşi în 1645, Tâlcul Evangheliilor scrise de Teofilact al Bulgariei, Minunile Maicii Domnului, Mântuirea păcătoşilor (Ton amartolon sotiria), un Molitvelnic, Tâlcul Apocalipsului Sfântului Ioan Teologul. Şi atenţie, era preot de mir, nu călugăr.
Credincioşii transilvăneni, ajutaţi de călugării copişti moldoveni
Un alt caligraf, Stoian de la Antim, a scris un Teotokarion, cuprinzând colecţia troparelor Născătoarei de Dumnezeu, o Pascalie, Crugul lunilor, Mâna lui Damaschin, cronici moldoveneşti…
Şi în Moldova găsim oameni dedicaţi scrisului. Ioasaf Luca, nepotul lui Ion Neculce, a lăsat o serie de copii după cronicile moldoveneşti, a transcris Floarea Darurilor.
Dar, cea mai importantă figură în materie de manuscrise româneşti a fost arhimandritul Vartolomeu Măzăreanul, trăitor în secolul al XVIII-lea în Mănăstirea Putna. De la el provin, între altele: „Slujba parastasului“, „Cronica Mănăstirii Humor din Moldova“, „Mântuirea păcătoşilor“.
Mai greu aflăm caligrafi în Transilvania. Aici mergeau de obicei călugări moldoveni, care umblau din loc în loc şi copiau pentru nevoile bisericilor din satele pe unde treceau. În Transilvania nu existau mănăstiri, fuseseră distruse în secolul al XVIII-lea de habsburgi. Apoi, ştim prea bine că propaganda catolică şi protestantă a dus la slăbirea Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Românii din Ţara Românească şi Moldova au ajutat întotdeauna pe fraţii lor de peste munţi. Domnitorii Brâncoveanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, toţi au făcut daruri consistente credincioşilor ardeleni.
