În primele secole, ura păgânilor faţă de creştini s-a transformat în persecuţie. Uneori, doar numele de creştin conducea automat la persecuţie. Creştinii nu mai erau socotiţi membri ai familiei şi ai societăţii. Este lămuritor în acest sens interviul pe care ni l-a acordat pr. prof. dr. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, despre contextul social, moral şi religios al apariţiei persecuţiilor.
Pentru a vorbi despre apariţia persecuţiilor asupra creştinilor trebuie să înţelegem toate dimensiunile existenţei umane, întreaga cultură şi mentalitate din lumea antică. Care este contextul în care au apărut persecuţiile?
Un aspect fundamental, pe care îl putem considera ca acoperind toate sferele activităţii umane, este interferenţa dintre dimensiunea religioasă a vieţii, religiozitate, şi toate aspectele vieţii creştine. Omul antic nu era un om care trăia în afară de religie. Viaţa lui socială, culturală sau economică nu era ruptă de religie, ci exista un sistem, un panteon, adică o mulţime de zei, care guverna întreaga viaţă. Însă nu numai existenţa zeilor era fundamentală pentru el, ci şi popularea întregii lumi de spirite, care aduce cu ea demonicul, foarte mult prezent în lume.
În ce consta mai exact interferenţa activităţii religioase cu toate sectoarele vieţii?
Zeii ţineau armonia şi gestionau întreaga viaţă publică a unei cetăţi şi viaţa persoanelor individuale. De aceea nu se cunoştea în Antichitatea creştină, spre exemplu, noţiunea de libertate religioasă aşa cum o definim astăzi. Sunt cu totul alte categorii de gândire şi alte valori pe care trebuie să le prezentăm pentru a înţelege cum s-au născut persecuţiile.
Creştinismul vine cu o viziune foarte complicată pentru ceilalţi sau pentru viaţa de zi cu zi, şi anume cu monoteismul exclusivist. Adică un Dumnezeu care nu mai acceptă să fie cinstiţi alţi zei alături de el. Şi aceasta este o problemă din start, într-o societate politeistă.
Şi diaspora iudaică din Roma, Alexandria sau Antiohia menţinea idealul monoteist în lumea păgână. Însă iudeii nu au fost persecutaţi pentru că nu au avut o viziune universalistă asupra credinţei şi nu au fost misionari puternici precum creştinii.
Creştinismul vine însă cu o nouă viziune universalistă şi monoteistă exclusivistă, pentru a se răspândi într-o lume care nu era învăţată cu o astfel de imagine. Ne putem imagina foarte uşor că toată această realitate duce evident la nişte probleme insurmontabile pentru un creştin într-o astfel de societate, pe care încercăm să o înţelegem în momentul de faţă.
Să presupunem că ne aflăm într-o cetate din acele vremuri. Cât de mult se schimba viaţa unui cetăţean dacă devenea creştin?
Eu mă converteam, auzeam de Hristos în urma vestirii Evangheliei în oraşul meu şi aş fi vrut să devin adeptul acestui Mare Împărat al Cerului, Iisus Hristos. Convertirea era un act de un dramatism extraordinar de mare. De ce? Pentru că eu trebuia să mă rup cu totul de societate. Era un sistem de valori la care statul sau cetatea ta te obliga. Nu mai puteam să merg la piaţă, la teatru, la spectacole. Eram deodată expulzat din familia mea. De ce? Pentru că e o ruptură cu întreaga tradiţie. Întreaga ordine a unei cetăţi era garantată de zei. A nu cinsti zeii însemna a le aduce ofensă, şi asta a fost o cauză fundamentală a persecuţiilor. Deci noi putem înţelege la nivel social cum se întâmplau lucrurile, dar să vedeţi cât de mare e drama la nivel personal. Dacă tu renunţai la religia străbunilor tăi, care era şi religia cetăţii, principiul societăţii romane era următorul: „Igni et aqua interdicere“, adică îţi era interzis dreptul la foc şi apă. Or, acestea erau lucrurile elementare ale vieţii, fără ele nu puteai să trăieşti. Erai exclus imediat din cetate, din familie, îţi pierdeai toate drepturile. De aceea putem spune aşa, monoteismul exclusivist creştin, adică cinstirea singură a lui Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu sau a Dumnezeului Treime avea, de fapt, dincolo de perspectiva teoretică pe care o enunţ eu acum, foarte multe consecinţe practice. Adică nu era atât de important că teoretic spuneam că eu cred numai într-un Dumnezeu şi voi credeţi în mulţi zei, ci faptul că eu cred într-un singur Dumnezeu care-I exclude pe toţi ceilalţi zei mă face pe mine ca în viaţa mea să fiu atent la toate elementele ce mă pot duce la închinarea şi la ceilalţi zei, care erau interzise.
Spre exemplu, eu puteam să fiu vânzător de tămâie. Tămâia era un element fundamental al cultului adus zeilor. Dacă eu vindeam tămâie la piaţă, creştin fiind, şi ea era cumpărată şi adusă la zei, eu deveneam părtaş la idolatrie. Această părtăşie trebuia exclusă. De aceea avem tratate, cum ar fi „Tradiţia apostolică“ (sec. III), scriere a lui Ipolit, care prevede foarte clar în momentul în care te-ai convertit la creştinism ce meserii poţi să le mai ţii şi ce meserii nu. Consecinţele practice merg atât de departe, că se putea întreba un creştin dacă dorea să îşi cumpere o haină, oare nu-i făcută ea din pielea unui animal jertfit idolilor? Pantofii la fel. Răspunde o altă scriere din sec. III, „Didascalia siriană“, în care autorul, un episcop din zona Siriei, îi îndeamnă pe creştinii de acolo să nu meargă cu judecata atât de nebunească, pentru că atunci nu mai puteai trăi efectiv, nu mai puteai nici să mănânci, nici să cumperi nimic.
Deci era foarte greu pentru un creştin să trăiască în acea societate. Pasul până la persecuţie era foarte mic. Cum au apărut persecuţiile împotriva acestor creştini, cetăţeni ai cetăţii?
Într-o cetate cu 50.000 de locuitori există, spre exemplu, 1.000 de creştini. Acei o mie de creştini nu vor mai cinsti zeii cetăţii. Care e consecinţa? Zeii se vor răzbuna, în viziunea păgânilor. Şi această realitate este transmisă de Tertulian în celebra lui lucrare „Apologeticum“, sfârşitul sec. II, când el scrie o apologie în care i se adresează împăratului roman, spunând aşa: „Dacă Tibru inundă câmpiile, sunt vinovaţi creştinii. Dacă vine o molimă, sunt vinovaţi creştinii. Toţi strigaţi, creştinii să fie aruncaţi la fiare“. Or, de fapt, asta e marea problemă. Venea o ciumă într-un oraş sau o boală, o maladie, o pandemie, în momentul acela evident vinovaţi erau creştinii, şi aşa s-au născut persecuţiile.
Pentru că zeii se răzbunau, deoarece creştinii nu se închinau lor, gândeau locuitorii cetăţii...
Tocmai, este o logică foarte simplă. Această logică este urmată neîncetat în aproape toate actele martirice. Este o constantă generală. Apoi intervin şi alte cauze, legate de cultul împăratului. Trebuia să cinsteşti statuia împăratului pentru a arăta fidelitatea faţă de împărat. Ori în momentul în care nu-l cinsteai, erai considerat un trădător al statului. Aduceai o jignire autorităţii imperiale, care la rândul ei se răzbună, persecutând populaţia respectivă ca fiind populaţie infidelă imperiului.
Mai intervin cauzele legate de dimensiunea social-economică. În momentul în care un creştin era descoperit, i se confisca averea. Orâ era de mare folos pentru un vecin necugetat să-l denunţe imediat, considera că poate are noroc şi primeşte şi el ceva din averea lui. Deci putem vorbi şi de răzbunări umane. Sau avem realitatea unui soţ păgân care o descoperă pe soţia lui creştină, cu care nu se împăca foarte bine, şi o denunţă la autorităţile păgâne, sfârşind în martiriu.
Ori putea fi un guvernator mai rău, iar acesta se răzbuna. De multe ori nu erau recunoscute drepturile creştinilor. Autorităţile romane practicau abuzuri. Aşa se face că mai mulţi apologeţi, apărători ai creştinismului, trimit scrisori către împăraţii romani care le sesizează aceste abuzuri ale autorităţilor locale şi le cer un lucru elementar, să fie drepţi în tot ceea ce se întâmplă în imperiu. Adică să se respecte religiile imperiului. Pentru că de multe ori numai numele de creştin conducea automat la persecuţie.
De aceea, orice încercare a noastră de a schematiza totul şi a prezenta în coloane foarte clare cauzele persecuţiilor este foarte relativă şi generalizatoare, e pauşală. Orâ realitatea a fost foarte complicată.
