Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Copiii purtători ai cununii muceniciei

Copiii purtători ai cununii muceniciei

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Raluca Brodner - 31 Ian, 2010

„Câţi dintre copiii de astăzi ar fi capabili să-L mărturisească pe Hristos până la moarte? De fapt, câţi dintre noi am putea face lucrul acesta?“, acestea sunt câteva dintre întrebările punctate de pr. asist. drd. Silviu Tudose, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti, în interviul de mai jos. Aceleaşi întrebări ne-ar putea fi, în tăcere, teme de reflecţie şi nouă, oamenilor mai mari sau mai mici ai zilelor de astăzi. Iar exemplele mucenicilor-copii, care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor, ne pot fi pilde de folos în acest sens.

Părinte, definiţi, în sens larg, termenul martir

În sens larg, termenul desemnează pe oricine a avut sau are de îndurat suferinţe, chinuri îngrozitoare pentru convingerile sale, la care nu vrea să renunţe. Denumirea a apărut şi este folosită cel mai des pentru cei care suferă pentru credinţa lor, care sunt martori sau mărturisitori ai credinţei lor.

Biserica a cunoscut, din păcate, încă de timpuriu, această experienţă a martiriului. Personal, când mă gândesc la martiri, îmi vin în minte mai întâi pruncii ucişi în Bethleem de Irod. Chiar dacă n-au putut mărturisi într-un mod conştient credinţa în Mântuitorul Hristos, care tocmai Se născuse, au murit pentru El. De asemenea, tot martir îl socotesc şi pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sigur că, începând cu Sfântul Ştefan, care a fost omorât cu pietre de conaţionali, a început să apară mulţimea mărturisitorilor lui Hristos, care au suferit moartea pentru credinţa lor. Îndeosebi, în primele trei veacuri, calendarele s-au umplut de sfinţi martiri sau mucenici. N-aş dori să greşesc, însă cred că sfinţii martiri sau mucenici sunt cei mai numeroşi în istoria Bisericii.

Din păcate, martirajul nu a dispărut după primele trei veacuri, existând, într-o formă sau alta, până în zilele noastre.

Credinţa copiilor, susţinută de iubirea părinţilor

La propunerea Patriarhiei Române şi a UNICEF România, ziua de 16 august a fost proclamată Ziua Copiilor Martiri, în memoria celor patru fii ai domnitorului Constantin Brâncoveanu, care au fost decapitaţi odată cu tatăl lor, în anul 1714. Pornind de la acest aspect, vorbiţi-ne puţin despre aceşti fii ai domnitorului.

Prea multe amănunte despre ei nu cunoaştem. Mai multe ştim despre familia în care s-au născut, aceea a Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu şi a Doamnei Maria. Aceştia au avut împreună unsprezece copii, şapte fete şi patru băieţi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Ştim din viaţa lor că „băieţii grăiau în biserică întru cinstirea sfinţilor lor patroni şi ocrotitori cuvântări care uimeau şi bucurau pe mulţi“. Aşadar, au fost crescuţi în frica lui Dumnezeu, apropiaţi de Biserică, motiv pentru care, în momentul când au ajuns pe eşafodul sultanului, au fost capabili să aleagă mai bine să moară împreună cu tatăl lor, decât să renunţe la credinţa creştină. Chiar dacă erau doar nişte copii, au avut tăria să asculte de îndemnul sfântului voievod, care le-a spus: „Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru“. Matei, cel mai mic dintre ei, speriat de ceea ce vedea şi urma să i se întâmpla, a avut o ezitare, însă îndemnul tatălui său a fost convingător şi a primit şi el cununa muceniciei, alături de ceilalţi trei fraţi.

Aceşti sfinţi brâncoveni ne arată încă o dată că atunci când întâlnim o credinţă puternică la un copil, ea este în mare măsură inspirată şi susţinută de iubirea părinţilor.

Modele pentru creşterea şi educarea propriilor copii

Continuaţi cu alte exemple de copii, tineri, canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română, adăugând şi o scurtă prezentare a vieţii lor.

Poate cel mai cunoscut exemplu este cel al Sfintei Muceniţe Filofteea, ale cărei moaşte se află la Curtea de Argeş. A trăit în veacul al XIII-lea, în oraşul Târnovo, care era atunci capitala aşa-numitului Imperiu româno-bulgar, condus de fraţii Petru şi Asan. Se pare că mama ei era româncă de neam, foarte evlavioasă, care i-a insuflat şi fiicei sale dragostea faţă de Dumnezeu şi de oameni. Numai că, aşa cum se întâmplă uneori, au apărut şi necazurile în familia lor. Mama ei a murit, iar tatăl s-a recăsătorit cu o femeie complet diferită de mama Filofteei. Necredincioasă fiind, mama vitregă nu a fost de acord cu viaţa evlavioasă a fiicei, influenţându-l şi pe tată să se poarte la fel. Cu toate că era persecutată de părinţi, copila nu a încetat să ducă o viaţă evlavioasă, făcând foarte des fapte de milostenie. Când nu avea decât 12 ani, o astfel de faptă de milostenie i-a adus sfârşitul. Ducând mâncare tatălui său, la câmp, mare parte din ea o împărţea pe drum săracilor. Odată, tatăl ei a urmărit-o şi, furios că fata lui împarte săracilor mâncarea, a aruncat în ea cu o secure, care i-a provocat o rană mortală. Astfel, mărturisind şi făptuind îndemnul Mântuitorului, Care Se identifică cu cei goi, săraci sau flămânzi, Filofteea a suferit o moarte mucenicească, încă din pruncie.

Mai sunt şi alţi sfinţi care au primit cununa muceniciei la o vârstă fragedă. Cu siguranţă că, în afară de ei, mulţi alţi copii au murit pentru Hristos, însă Dumnezeu nu a rânduit să îi cunoaştem încă.

Ce avem de învăţat noi, oamenii de rând, de la mucenicii-copii?

Ceea ce învăţăm de la orice sfânt: că iubirea faţă de Dumnezeu nu ar trebui să ne lase să facem nici un compromis.

Dacă ne gândim că sfinţii despre care vorbim au murit foarte devreme, copii sau tineri fiind, ei sunt în primul rând un exemplu de evlavie pentru copii şi tineri, dar şi un ajutor pentru părinţii care au copii. Pot reprezenta modele pentru felul cum ne creştem şi ne educăm copiii. Mă gândesc acum, câţi dintre copiii de astăzi ar fi capabili să-L mărturisească pe Hristos până la moarte? De fapt, câţi dintre noi am putea face lucrul acesta?

Pilda iubirii de Dumnezeu

Este rugăciunea un mod prin care îi putem cinsti?

Este evident că cinstirea acestor sfinţi se împlineşte în primul rând prin rugăciunile pe care le adresăm lor, pentru a ne fi mijlocitori înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, participarea la sfintele slujbe, îndeosebi la dumnezeiasca Liturghie, în ziua lor de prăznuire, este o cinstire deosebită pe care le-o aducem. Însă, dincolo de aceste lucruri, foarte importante, nu trebuie neglijată încercarea de a le urma în credinţă şi de a încerca să-L iubim şi noi pe Dumnezeu aşa cum ei au făcut-o.

Referitor la numele pe care părinţii le aleg pentru copiii lor, cât de important este să le dea un nume de sfânt, de mucenic?

Sfinţii sunt rugători pentru noi şi ocrotitori ai vieţii, fapt pentru care şi copiilor noştri le dăm numele lor. Şi numele sfinţilor care au suferit moartea mucenicească în copilărie ar trebui să fie folosite de creştini. Un nume de sfânt, dat unui copil, creează o legătură spirituală între cei doi, pe care nici un alt lucru pământesc nu o poate crea.

Dumnezeu nu-Şi alege martirii la întâmplare. Care să fie pilda pe care ne-o propune prin martiriul acestora?

Aţi spus că Dumnezeu Îşi alege martirii. Îndrăznesc să spun că, fără consimţământul omului, alegerea lui Dumnezeu rămâne neîmplinită. Dacă un copil a ajuns sau ajunge să sufere o moarte martirică nu înseamnă că numai Dumnezeu a hotărât lucrul acesta.

Existenţa martirilor în rândul copiilor are, bineînţeles, un rost mai greu de sesizat pentru noi, oamenii. Dumnezeu nu îngăduie aceste lucruri, aşa cum spuneaţi, la întâmplare. Un astfel de martiriu se răsfrânge permanent asupra celorlalţi. Poate reprezenta o sămânţă din care să rodească Biserica într-o anumită comunitate sau chiar într-o ţară întreagă. Să ne gândim câtă alinare şi câtă întărire în credinţă aduce Sfânta Filofteea în inimile celor care se roagă ei cu credinţă sau se închină înaintea cinstitelor sale moaşte de la Curtea de Argeş.

Copiii nevinovaţi ai zilelor noastre, care îndură chinuri în urma exploatării prin muncă, şi nu numai, sau cei care cad seceraţi de gloanţe, în războaie, conflicte armate, pot fi consideraţi martiri?

Dacă cineva este sau nu martir nu pot spune eu. Biserica este cea care hotărăşte acest lucru. Constat însă că, din păcate, suferinţa celor care nu sunt altceva decât nişte icoane de bunătate şi nevinovăţie nu încetează nici astăzi. Iar o suferinţă pe care omul o îndură pe nedrept, din partea oricui ar veni şi pentru orice motiv, nu rămâne nerăsplătită înaintea lui Dumnezeu. Şi, dacă Dumnezeu va rândui, îi vom cunoaşte şi îi vom cinsti şi pe copiii zilelor noastre care primesc cununa muceniciei.