„Copilul trebuie pupat doar prin somn“, „Bătaia e ruptă din rai“, „Unde dă tata creşte“ şi alte asemenea vorbe de duh populare, izvorâte din viziunea oamenilor asupra principiilor şi metodelor de educare a copiilor, ne sunt cunoscute tuturor. Ele vorbesc despre cultură şi civilizaţie, timp istoric şi spaţiu şi, nu în ultimul rând, când se trece de nişte limite, despre patologie, bestialitate, acte penale.
Aproape oricine îţi va spune că, în copilărie, o bătăiţă părintească, o urecheală sau o admonestare aspră l-a adus pe linia de plutire, l-a corectat, i-a băgat minţile în cap. Psihologii avertizează însă că violenţa asupra copilului – oricât de îndreptăţită ar fi, din punctul de vedere al maturului educator - are anumite efecte negative asupra dezvoltării ulterioare a omului, a relaţiei sale cu lumea. Vom încerca să intrăm puţin în acest domeniu fascinant al educaţiei, cu ajutorul unui psiholog de orientare psihanalitică, specializat în lucrul cu copiii: Cristina Călărăşanu.
Propun să scoatem din discuţie genul de violenţă care ţine de patologic şi penal şi să ne referim doar la pedepsele fizice în limitele tolerate de tradiţia populară, gen „o urecheală“, o palmă sau chiar câteva curele la fund. Trebuie evitat orice tip de violenţă, de orice intensitate? Sau putem considera şi accepta un rol pedagogic al pedepsei de ordin violent?
Vorba aceea cum că „violenţa naşte violenţă“ este foarte adevărată. O să încerc să explic puţin cum ajunge violenţa să devină un mod de funcţionare a legăturilor familiale şi, implicit, un mod de comunicare care înlocuieşte cuvintele. Atunci când copilul este mic, el este caracterizat de impulsivitate şi îşi trăieşte dorinţele ca pe nişte nevoi imperioase. Nu are capacitatea de a se abţine sau de a amâna şi va intra în tot felul de situaţii şi va face tot felul de năzbâtii, fără să ţină cont de consecinţe. Acest lucru se întâmplă nu pentru că copilul este obraznic şi needucat, ci pentru că stabilirea limitelor şi interiorizarea acestora sunt un proces care durează. Aceste limite se stabilesc folosind cuvintele, adică ajutând copilul să înţeleagă ceea ce i se întâmplă şi să poată conţine cantitatea mare de afect cu ajutorul acestor cuvinte (pentru că afectul este cel care produce impulsivitatea). Părintele care alege să folosească violenţa, adică să lovească copilul, alege să însoţească copilul în impulsivitatea lui şi să nu îi ofere nici un reper cu privire la cum se poate opri sau abţine. De exemplu, dacă un copil este gata să tragă o farfurie din dulap şi părintele îl vede şi, enervat din cale afară, îi trage o palmă peste ceafă, copilul va fi într-o primă fază siderat. Confuzia pe care o va resimţi nu îi va permite să înţeleagă cu ce a greşit, cum putea proceda altfel şi, mai ales, că putem vorbi despre ceea ce ni se întâmplă, şi nu doar „să facem“. Mai târziu, va alege şi el „să facă“, în loc să comunice despre ceea ce are de gând să facă. Cuvintele sunt mediatorul oricărei legături.
Iubirea are de multe ori pentru părinţi, în raport cu copilul, o anumită accepţie, accentul căzând covârşitor pe „a avea grijă de copil“, „a-i oferi copilului de toate“, dar este posibil ca pentru copil aceasta să nu însemne acelaşi lucru. Care sunt nevoile reale de ordin afectiv ale copilului, ce şi cum trebuie să facă părintele, ce să evite pentru ca evoluţia afectivă şi relaţională a copilului cu lumea să fie una pozitivă?
Fiecare familie îşi cunoaşte cel mai bine modul de funcţionare. Aşadar, nu putem pretinde că ştim noi mai bine ce i-ar fi de folos unui copil sau unei familii pentru a evolua pozitiv. Dar ştim că sunt momente de mare dificultate care produc suferinţă şi confuzie în interiorul unei familii şi atunci pot apărea efecte perturbatoare în evoluţia copilului. O astfel de situaţie se referă la a păstra totul secret faţă de copil, în condiţiile în care a păstra tăcerea înseamnă doar a crea copilului multă confuzie, pentru că el simte că se întâmplă ceva în familia lui. O altă situaţie este de a nu lua copilul în serios şi de a-l trata doar ca pe cineva care este mic şi nu ştie nimic. Copiii au nevoie să poată să se exprime, să aibă opinii şi păreri, să fie încurajaţi să comunice şi să participe la viaţa familială. Ceea ce are cu adevărat nevoie un copil este să se simtă în siguranţă. Iar această siguranţă provine din încredere, din protecţie, din iubirea pe care familia i-o oferă necondiţionat. Ceea ce nu înseamnă că nu există reguli şi limite, ci dimpotrivă. Copilul are nevoie de interdicţii pentru a se simţi în siguranţă, de un NU ferm, dar transmis într-un fel iubitor.
În dorinţa de a-şi pregăti copilul pentru viaţă, unii părinţi se transformă în pedagogi intransigenţi, ţinând copilul „în şuturi“, în permanente învăţături, sfaturi şi admonestări, cerându-i mereu mai mult şi mai bine, practic arătând că niciodată nu sunt pe deplin mulţumiţi de copil aşa cum este el, pentru ce este şi pentru că este. Dacă a luat un examen sau o notă bună, bucuria ţine doar câteva secunde, pentru ca să se pună imediat pe tapet următoarele provocări, şi tot aşa. Cum poate proceda un părinte pentru ca, pe de o parte, să conştientizeze copilul importanţa anumitor conduite, acţiuni, rezultate, să-i spună ceea ce crede el că l-ar pregăti pentru viaţă, dar totodată să nu-i creeze copilului sentimentul că nu este bun şi că lumea e un loc periculos?
Este mereu dificil ca un copil să poată să se ridice la înălţimea aşteptărilor unor părinţi. Aceştia l-au aşteptat cu multe năzuinţe încă dinainte de a se naşte şi l-au investit cu un ideal la care este greu să renunţe. Dar, pentru ca un copil să reuşească, este nevoie ca el să fie lăsat să se cunoască aşa cum este el şi să reuşească prin ceea ce este el. Asta înseamnă uneori şi greşeli, şi eşecuri, şi alegeri diferite de dorinţele părinţilor. Înseamnă uneori imperfecţiune, stângăcie, derută, neplăcere. Este un drum lung până când copilul începe să-şi creioneze propria dorinţă, iar părinţii au rolul de a-l acompania pe acest drum. Sunt foarte mulţi părinţi care pun presiune pe copil încă din clasele mici. Această presiune nu face decât să fisureze stima de sine a copilului, să-i scadă dorinţa de a descoperi ce înseamnă cunoaşterea şi învăţarea şi să îl determine să urască tot ceea ce vine de la alţii.
Unde este de preferat să cadă accentul în cursul educării copilului: pe competiţia cu sine, să fie el mai bun azi decât ieri, sau în competiţia cu ceilalţi?
Ceilalţi constituie un reper foarte puţin benefic când vine vorba despre încercarea de a afla ce poate un copil şi care sunt resursele sale. O comparaţie frecventă îl pune pe copil într-o cursă interminabilă de a-i depăşi şi de a-i ţine la distanţă şi îl îndepărtează de propriile lui dificultăţi. Sau, în alte cazuri, îl pune pe copil într-o situaţie de inferioritate, de unde nu va mai reuşi să iasă mult timp şi va accepta pur şi simplu că el este „prost“. Copilul are nevoie să se poată sprijini pe ceilalţi sau să poată cere ajutor, dar dacă ceilalţi se transformă în inamici care îl ameninţă permanent prin performanţele lor, atunci şcoala devine un calvar. Dacă îl putem învăţa ceva pe copil care să îl ajute să reuşească, aceasta este să se cunoască foarte bine pe sine însuşi, să afle mereu ce simte, ce poate, ce îl pune în dificultate, ce îi place şi ce nu îi place etc.
Unii părinţi consideră că motivarea copilului prin utilizarea recompenselor băneşti are beneficii educative, dându-i copilului şi o viziune pragmatică asupra existenţei, îl responsabilizează. Există şi punctul de vedere că premierea bănească ar tinde să-i creeze o viziune mercantilă asupra vieţii, să-l condiţioneze pe copil să asocieze bucuria cu banii. Vă rog să comentaţi aceste chestiuni.
Recompensa diferă foarte mult în funcţie de semnificaţia oferită de fiecare familie în parte. Dacă într-o familie există de exemplu tradiţia ca un copil să primească o anumită sumă de bani cu ocazia zilei de naştere sau cu alte ocazii, nu este nimic în neregulă. Dacă eforturile copilului sunt răsplătite constant cu bani, atunci este important să aflăm cum s-a ajuns la această „înţelegere“. Unii părinţi consideră că îşi vor stimula copilul oferindu-i un premiu pentru fiecare notă bună. Este bine ca părinţii să încerce să nu creeze o legătură directă între învăţare şi premiere, pentru că vor construi copilului un model prin care două lucruri sunt mereu legate unul de altul. Or, învăţarea este un proces autentic doar dacă are o motivaţie interioară, adică dacă copilul descoperă beneficii, interese, reuşite pentru el însuşi, şi nu prin intervenţii din exterior. (Interviu realizat de Dan Cârlea)
Carte de vizită
Cristina Călărăşanu este licenţiată a Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei a Universităţii din Bucuresti, fiind psiholog şi pedagog. Este specializată în terapie psihanalitică de grup şi familie, formare căpătată în cadrul „Apsylien“, din Lyon, Franţa.
Este membru fondator şi secretar al Asociaţiei Române de Psihanaliză a Legăturilor de Grup şi Familie; în prezent lucrează cu familii şi grupuri terapeutice pentru copii, are o colaborare strânsă cu Asociaţia „Angels Down Friends“, unde coordonează grupul de suport pentru părinţi care au copii cu Sindrom Down, scrie articole pentru părinţi şi colaborează săptămânal în cadrul rubricii „În mintea copiilor“, la Radio România Cultural.
