„Credința a fost temelia educației mele”

O știre cu adevărat extraordinară a trecut abia băgată în seamă, așa cum se mai întâmplă, din păcate: Claude Delangle, profesor de saxofon și unul dintre cei mai buni instrumentiști din lume, a fost hirotonit preot la parohia francofonă ortodoxă Louveciennes din Franţa. Cel mai căutat profesor de saxofon, pe toate meridianele, slujea din 2005 ca diacon, iar din 2017 ca arhidiacon, în parohia păstorită de părintele protoiereu Marc-Antoine Costa de Beauregard. La propunerea acestuia și a Consiliului parohial, Delangle a fost hirotonit preot de către Mitropolitul Iosif al Europei Occidentale și Meridionale.

Ca saxofonist, actualul preot a obținut numeroase premii ale Conservatorului Național Superior de Muzică din Paris, fiind profesor încă din 1988 aici, unde există cea mai prestigioasă școală de saxofon din lume. Lucrează cu elevi de pe toate continentele și oferă o largă paletă de activități interdisciplinare alături de compozitori renumiți. În ciuda unui program despre care e ușor să ne imaginăm cât de încărcat este, în cele două vocații ale sale, părintele Claude Delangle a avut amabilitatea să răspundă întrebărilor Ziarului Lumina.

Ce a fost la început, religia sau muzica? Ați primit educație din familie pentru aceste două vocații?

Botezat la 5 august 1957, la două luni după naștere, în Biserica Catolică din Limonest, din suburbiile Lyonului, credința a fost temelia educației mele. Bunica maternă m-a învățat elementele esențiale ale rugăciunii - Tatăl nostru și Crezul - în timpul șederii mele frecvente în Jura. Bunicii materni au fost foarte activi (gospodărie, cor și diverse servicii) în parohia lor din Mesnay, un sat situat în inima frumoaselor podgorii din Arbois, unde bunicul meu cultiva o vie, grădina lui și livezi, pe lângă slujba sa la fabrica de carton. Își îmbrăcau hainele cele mai bune pentru Liturghia de duminică. Îi însoțeam și la repetițiile corului, unde străbunicul meu Marc fusese cantor din 1878 până în 1928 - am moștenit Crucea reprezentându-l pe Sfântul Claude de Besançon resuscitând un copil, pe care o primise în semn de recunoaștere pentru 50 de ani de serviciu. Pe de altă parte, cu părinții mei, negustori care lucrau și duminica, mergeam la Liturghie exclusiv în vacanța de vară. Când călătoream, nu uitam să intrăm într-o biserică să spunem Tatăl nostru și să avem un moment de meditație. În ciuda acestei participări reduse la viața Bisericii, credința a fost un fundament al vieții noastre de familie. Eram și simțeam că suntem creștini. Tatăl meu a crescut la o școală catolică din Sallanches, în Haute-Savoie. Ne citea adesea celor două surori ale mele și mie scrisoarea pe care bunicul meu patern i-o scrisese soției înainte de a muri la 41 de ani, în 24 august 1944, o perioadă violentă de la sfârșitul războiului, scrisoare în care îi recomanda să-și crească cei șapte copii în mod creștin, adăugând sub semnătură: „Îmi iert dușmanii”. De îndată ce am fost suficient de mare, în jurul vârstei de 8 ani, tatăl meu m-a înscris printre băieții de cor de la Biserica Saint-Pothin, situată vizavi de casa noastră din Arondismentul 6 din Lyon. Mi-a plăcut foarte mult preotul Jean Pernet, responsabil cu pregătirea noastră, care mi-a spus odată: „Vei fi preot!” Nu îndrăznisem să-i spun că acest lucru este incompatibil cu dorința mea profundă de a întemeia o familie... Începuturile educației mele muzicale au fost puțin mai târziu, la sfârșitul claselor elementare. Un muzician de la școala primară locală i-a sfătuit pe părinții mei să mă înscrie la Conservatorul din Arondismentul Vieux Lyon, la cursurile de muzică cu program flexibil, unde urma să o cunosc pe Odile, care avea să-mi devină soție.

Muzica religioasă nu prea este asociată cu saxofonul. Cum ați ales instrumentul?

În anii 1960, planul Malraux - ministrul culturii al generalului De Gaulle - asigura o promovare foarte activă a educației artistice. Scopul părinților mei, abonați la operă, a fost să mă facă violonist. Dar nu m-a interesat acest instrument și, din fericire, eram prea mare, după criteriile de evaluare de la acea vreme ca să încep un instrument cu coarde. Am fost așadar orientat spre instrumente de suflat, ceea ce mi se potrivea, pentru că voiam să „suflu”! După ce am încercat mai multe cursuri, am fost cucerit de frumusețea sunetului saxofonului și de forma sa extraordinară.

Având forma fătului, urechea este primul simț activ al ființei umane Ați cântat vreodată muzică religioasă la saxofon?

Nu am cântat muzică religioasă așa cum probabil vă gândiți, adică muzică latină, bizantină sau rusească! Dar repertoriul saxofonului cuprinde lucrări, în special ale compozi­tori­lor-organiști - Messiaen, Escaich sau Désenclos, muzicieni obișnuiți să însoțească slujbe latine - care folosesc modurile gregoriene ca material pentru lucrări instrumentale. De exemplu, „Lutte”, de organistul, improvizatorul și compozitorul Thierry Escaich, se bazează pe glasul 8 gregorian. Totuși, nu este vorba despre muzică religioasă, dar, așa cum a spus compozitorul de muzică liturgică Maxim Kovalevsky, de binecuvântată memorie, „muzica este liturgică sau neliturgică, dar este sacră!” Ea ne conectează cu nevăzutul, cu noi înșine și cu ceilalți. În muzică și, mai fundamental, în sunet, ne scufundăm ca în apa botezului. Având forma fătului, urechea este primul simț activ al ființei umane, a cărei primă manifestare este plânsul natal. Mama lui Mozart a fost cântăreață... ne naștem cu o memorie sonoră!

Religia dominantă în Franța este catolică. Cum ați ajuns la Ortodoxie?

După sora sa mai mică, prima persoană din familie care s-a alăturat Bisericii Sfinților Părinți, tatăl meu a mărturisit credința ortodoxă în noaptea de Paști a anului 1984. Am fost încântați de celebrarea botezului, de frumusețea cântărilor și a veșmintelor liturgice, de aranjament, de strălucirea icoanelor, parfumul de tămâie și viața manifestată prin armonia dintre toate aceste solicitări senzoriale. Aveam 27 de ani, iar soția mea era însărcinată cu al doilea copil. Şocul a fost intens şi am hotărât să cerem botezul în Biserica Părinţilor, după ce am mărturisit noi înşine credinţa ortodoxă la 25 noiembrie 1984, sărbătoarea Sfintei Ecaterina a Alexandriei.

Cum ați fost susținut de Biserica Ortodoxă Română, în special de Mitropolitul Iosif, de parohul Marc Antoine Costa de Beauregard și de Consiliul parohial?

Să fii hirotonit la vârsta de 64 de ani pare o vocație foarte târzie! Am fost cantor timp de 20 de ani în corul parohial condus de soția mea. Când protopopul Marc-Antoine Costa de Beauregard mi-a propus să fiu hirotonit diacon, am fost inițial reticent, nevăzând cum să armonizez această mare responsabilitate cu viața noastră de familie - avem patru copii - și activitatea muzicală. Hirotonirea mea diaconală din mai 2005 a fost însă un moment de mare intensitate interioară. Parohia și în primul rând părintele protopop Marc-Antoine au fost întotdeauna un sprijin decisiv în viața noastră. Prin botezul copiilor noștri, educația lor creștină, sărbătorile Bisericii, participarea la viața sacramentală, pelerinaje, tabere și universități de vară, viața noastră de familie s-a contopit treptat cu cea parohială. Arhiepiscopul Iosif este mereu disponibil și aproape de fiecare. Prin prezența și rugăciunile sale, el este un exemplu de paternitate binevoitoare.

Pe de altă parte, Franța are o tendință puternică spre ateism. Cum vedeți viitorul - nu doar în Franța - din acest punct de vedere?

Ateismul nu este o tendință nouă. Provocarea misionară a Sfinților noștri Părinți a fost în fiecare epocă să păstreze credința și să o facă roditoare, cu riscul vieții lor, în societăți care erau cel mai adesea ostile. În mod paradoxal, anunțul hirotoniei mele a stârnit reacții pozitive, arătând că în lumea noastră preoția înseamnă ceva. Diversitatea religioasă este o oportunitate extraordinară de a fi martor la adevăr. Încercările cu siguranță nu vor lipsi. Dumnezeu permite asta.

„O viață profesională echilibrată și slujirea preoțească nu ni se par a fi în conflict”

Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre Parohia Louveciennes. Sunt deopotrivă români și francezi?

Înființată în 1977, parohia noastră face parte din Protopopiatul Ortodox Român al Franței, care aparține Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, condusă de Înaltpreasfinţitul Părinte Iosif, asistat de Episcopul-vicar de origine franceză, Preasfinţitul Părinte Marc Nemţeanul. Ierarhii noştri sunt membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, precum și ai Adunării Episcopilor Ortodocși din Franța. Parohia noastră reunește o sută de credincioși și sunt până la o sută cincizeci în timpul marilor sărbători. Toate eparhiile ortodoxe ale Franței includ, alături de credincioșii de origine străină, și ortodocși de origine franceză. Oamenii din diferite eparhii se vizitează adesea unul pe altul, cooperează în mai multe domenii și participă la un Congres ortodox trienal. Limba franceză este folosită din ce în ce mai mult. Francezii convertiți la Ortodoxie compun în principal, împreună cu credincioși de origine română, Parohia Saint-Germain-et-Saint-Cloud (sau Clodoald). Aceasta celebrează toate slujbele Bisericii Ortodoxe în limba franceză, cu adăugiri ocazionale în limba română. Muzica noastră liturgică se bazează pe cele opt tonuri latine, dar folosim frecvent muzică de origine slavă. Ortodocșii occidentali cinstesc sfinții universali, inclusiv sfinții locali ai primului mileniu, precum Sfântul Germain și Sfântul Cloud, Sfântul Martin, Sfânta Geneviève, Sfânta Radegonde, Sfânta Blandina...

Sunteți la intersecția a două lumi - muzicală și religioasă. Cum vede fiecare dintre ele dubla dumneavoastră vocație? Cum comentează colegii de la Conservator, muzicienii, preoții, studenții?

După cum spuneam, anunțul hirotoniei mele a fost primit foarte bine în comunitatea muzicală. Mulți dintre colegii noștri sunt deja familiarizați cu trecutul nostru. Cei care îl descoperă acum ne pun întrebări foarte pertinente. Iar colegii mei preoți arată multă bunăvoință față de mine!

Nu va fi greu să urmați cele două vocații?

Desigur, dar ritmul turneelor ​​s-a uşurat considerabil odată cu pandemia. Voi fi pensionat de la Conservatorul din Paris în iunie 2024. O viață profesională echilibrată - oferind un câmp larg pentru misiunea externă - și slujirea preoțească nu mi se par a fi în conflict deocamdată! Eu și soția mea suntem binecuvântați cu relația prietenoasă și adesea frățească a multor colegi, studenți și absolvenți din multe țări. În acest mediu foarte conectat la rețelele de socializare, anunțul hirotoniei mele a fost imediat răspândit pe scară largă. Simțim o continuitate cu viața noastră muzicală. Viața familială și profesională s-a armonizat de mult cu o prezență susținută în parohie. Sperăm că experiența noastră ne va permite să înțelegem mai bine familiile aflate în dificultate. Slavă Domnului, unitatea noastră conjugală stă la baza activității liturgice și non-liturgice. Suntem obișnuiți să facem totul împreună și ne simțim cu adevărat ca un cuplu preot-preoteasă. Doamne, ajută!

Părintele Dumitru Stăniloae și învățătura lui

Ați fost în România?

Am concertat de mai multe ori la București, cu Orchestra Națională a Radioului, cu Orchestra Timișoara și în recital. Ultima dată la Festivalul de la Oradea. Una dintre călătorii, din 1992, a fost prilejul marii binecuvântări de a-l vizita pe părintele profesor Dumitru Stăniloae și de a primi învățătura lui. Soția mea a păstrat scrisoarea pe care i-am scris-o chiar în seara acelei întâlniri, 15 martie 1992. I-am spus cuvintele părintelui: „Fiul a luat chipul omului pentru ca Tatăl Său să iubească omenirea în El și pentru ca Hristos să-i iubească pe oameni ca pe frații Săi. Și pentru ca noi, oamenii, iubindu-L ca pe frate, să-L iubim și să-L cunoaștem pe Tatăl Său... Sper că Ortodoxia va progresa în Franța și cele două popoare ale noastre vor dobândi fraternitate în Hristos. Fraternitatea culturală și economică este sterilă dacă nu este înrădăcinată în credință. În dragostea de Hristos, omul dezvăluie posibilități imense, o energie imensă. Ortodoxia este păstrătoarea iubirii lui Hristos. Noi, ortodocșii, acordăm mare preț Liturghiei și sacramentelor, pentru că în ele Hristos Se manifestă prin harul Său necreat”. În aceeași călătorie, am putut să mă spovedesc părintelui arhimandrit Sofian Boghiu în fața micii sale chilii care se învecina cu biserica Mănăstirii Antim.

Cum l-ați cunoscut pe părintele Răzvan Ionescu, care a anunțat pe o rețea de socializare hirotonirea dumneavoastră? Mai cunoașteți și alți preoți români?

Am avut bucuria de a-l întâlni pe părintele Răzvan la sosirea lui la Paris, într-o seară de Crăciun, și de a-l primi acasă la noi. A devenit repede un prieten, la fel ca și preoteasa Andreea și copiii lor. Am slujit adesea ca diacon în Parohia „Sfânta Parascheva şi Sfânta Genoveva”, unde este paroh și unde a fost botezat în 2010 Paul, primul nostru nepot! Sunt mulți prietenii noștri de origine română, preoți, diaconi sau mireni, cu care împărtășim dragostea pentru arta liturgică și neliturgică.

Ați creat cea mai prestigioasă școală de saxofon din lume și lucrați cu studenți de pe toate continentele. Cu acest bagaj de cunoștințe, aveți o viziune optimistă asupra direcției în care o ia lumea?

Înființată în 1857 de Adolphe Sax, inventatorul instrumentului, care a avut succesori glorioși, printre care și Marcel Mule (1901-2001), clasa de saxofon a Conservatorului din Paris este istoric și natural prestigioasă, dar nu prea e meritul meu! De la numirea mea în 1988, am încercat să-mi fac meseria cât mai bine și cu entuziasm. Am mare încredere în capacitatea tinerilor de a face parte dintr-o reînnoire, dacă nu a lumii, cel puțin a lumii muzicale. Concertele sunt în creștere în spitale, închisori și școli aflate în dificultate. Asist zilnic la bunăvoința stu­denților de a participa la viața orașului într-un mod plin de compasiune și de a contribui cu generozitate la societatea care a făcut posibilă formarea lor. De altfel, cum poate cineva să fie și creștin, și pesimist? Nevoia de muzică, sunet, armonie, ritm, rit a contemporanilor noștri este imensă. Lumea are nevoie de credință. Ea aspiră să recunoască un Dumnezeu bun și prieten al oamenilor. De asemenea, are nevoie să se minuneze de frumusețea omului și de arta care participă la creație. Mai presus de toate, omul are nevoie de frumusețe liturgică. Liturghia are, prin frumusețea ei, un caracter misionar. Strălu­cește cu o lumină creată, reflectare a luminii necreate și divine. Ea răsună de o muzică umană, ecou al laudelor angelice închinate gloriei inexprimabile a divinității. Ea arată în icoana lor frumusețea oamenilor transfigurați care sunt sfinții. Atitudinea credincioșilor care alcătuiesc adunarea, frumusețea chipurilor lor strălucitoare de bucurie, corectitudinea gesturilor, comuniunea pe care o formează între ei, exprimă `un adevăr impresionant prin care un om încă necredincios poate fi schimbat pe viață” (Protopopul Marc-Antoine Costa de Beauregard, „Mântuirea prin frumusețe”).