Credinţa în reîncarnare este o mare amăgire

Răspunsuri oferite de asist. dr. Constantin Iulian Damian, de la Catedra de istoria şi filosofia religiilor din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă "Dumitru Stăniloae" din Iaşi.

Domnule asistent, prin ce se justifică popularitatea atât de mare a credinţei în reîncarnare?

Mai bine de un sfert dintre apuseni - în special tineri - sunt convinşi că moartea înseamnă doar o ieşire a sufletului din trupul vechi şi intrarea lui într-un altul, cu care se va naşte, va trăi şi va muri aici, pe pământ, şi tot aşa, într-o succesiune de vieţi nedeterminate numeric. Această popularitate a credinţei în reîncarnare nu este determinată de capacitatea sa de a oferi un răspuns mai credibil la interogaţiile fundamentale ale vieţii, ci doar unul mai facil şi în consonanţă cu expectanţele omului contemporan. În versiunea sa occidentală, aşa cum este ea popularizată astăzi în special de către New Age, reîncarnarea este epurată de semnificaţia negativă pe care i-o atribuie religiile orientale şi adaptată gusturilor omului apusean şi apetitului său neostoit pentru viaţa de aici, viaţă tot în trup şi derulată după aceleaşi repere materialiste.

Din pricina aceasta se spune despre reîncarnare că este o mare amăgire?

În primul rând pentru faptul că reîncarnarea conduce la amânarea înfăptuirii binelui pentru o viaţă viitoare. Privind mai cuprinzător, credinţa în reîncarnare nu ridică de pe umerii omului responsabilitatea lucrării neobosite pentru mântuire, aici şi acum, în viaţa aceasta, aşa cum susţin promotorii ei, ci, de fapt, deresponsabilizează total: acum poţi trăi cum vrei, neglijând orice normă morală, pentru că oricum ai un număr infinit de şanse, încât spunem că reîncarnarea face casă bună cu laxismul moral în cel mai înalt grad.

Care este locul lui Dumnezeu în viaţa celui care crede în reîncarnare?

Deşi pare că explică inechitatea socială, considerând-o ca determinată de calitatea faptelor săvârşite de fiecare individ în vieţile sale anterioare, reîncarnarea antrenează o nepăsare totală faţă de aproapele, proiectând şi justiţia tot în vieţile viitoare. Credinţa în reîncarnare Îl elimină total pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii omului, căci El nu mai intervine personal pentru salvarea persoanei umane, ci este spectatorul unui proces care ţine de o lege cosmică ce nu are nevoie de intervenţia Sa. În acest context nu-şi mai găsesc loc nici iubirea divină, nici jertfa lui Hristos pe cruce, nici harul lui Dumnezeu, încât atât de clamata responsabilitate pentru propria soartă pe care reîncarnarea ar pune-o în mâinile omului devine, de fapt, o neputinţă totală. Având în vedere acestea, deşi mulţi încearcă pe diverse canale să ne convingă de contrariu, interpretând forţat unele texte scripturistice, doctrina reîncarnării nu este doar necreştină, ci chiar anticreştină, principiile sale contravenind adevărurilor fundamentale ale creştinismului.