„Creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii“

Ajunşi aproape de sfârşitul Postului Mare, cu inimile pline de aşteptare faţă de rememorarea liturgică a celor mai profunde evenimente ale istoriei credinţei noastre, gândul ne poartă şi spre bucuria marelui praznic. În acelaşi timp, fiecare dintre noi îşi face o autoevaluare a propriei stări duhovniceşti şi se întreabă ce îi lipseşte, unde are de lucrat cu sine pentru a fi cu adevărat creştin trăitor. Înalt Preasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, ne oferă câteva răspunsuri concludente la întrebări privitoare la condiţia creştinului în societatea contemporană.

Înalt Preasfinţite Părinte Mitropolit, ce dă măsură vieţii omului?

Credinţa adevărată în Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Fără una din aceste stări, omul este o pasăre cu o singură aripă. Se rostogleşte în gol şi nu poate să zboare.

Cum poate face misiune creştinul în lumea de astăzi, care crede tot mai puţin în Hristos? Ce importanţă are exemplul personal în această lucrare?

Fiind credincios jurământului de la botez (lepădat de puterile întunericului şi unit cu Hristos), creştinul este o mărturie vie în mijlocul lumii. Prin însăşi prezenţa sa discretă şi grăitoare, cel ce crede în Hristos constituie aluat care dospeşte frământătura. Corespondenţa dintre ceea ce crede pe de o parte şi felul său de viaţă, pe de altă parte, constituie cea mai puternică armă misionară.

Care este remediul împotriva formalismului în mărturisirea credinţei?

Formalismul este marea problemă a multor români care-şi zic ortodocşi, dar nu au o legătură reală cu Biserica. Sfântul Paisie de la Neamţ, pe linia Sfântului Efrem Sirul şi a Sfântului Simeon Noul Teolog, spune că nu există viaţă creştină adevărată fără "străpungerea inimii". Acolo unde este străpungerea inimii, nu mai este loc pentru rutină, pentru formalism. "Inima înfrântă şi smerită" este singura pe care Dumnezeu n-o urgiseşte, este singura pe care Dumnezeu o primeşte ca dar din partea omului. Remediul împotriva formalismului? Dificil de răspuns. Probabil trecerea prin experienţe-limită, prin suferinţă adâncă, prin stări apropiate de deznădejde creează premisa ca omul, ajutat de harul lui Dumnezeu, să sfărâme carapacea formalismului religios.

Mai poate deveni credinţa un modus vivendi pentru omul contemporan?

A trăi creştineşte este o imposibilitate pentru omul obişnuit. A trăi creştineşte înseamnă a avea pecetea lui Hristos, care, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog înseamnă: lauda în necazuri, bucuria în scârbe, rugăciunea şi iubirea pentru vrăjmaşi şi a-ţi da sufletul pentru viaţa aproapelui. Geniile sfinţeniei, sfinţii, împlinesc mult din acest ideal evanghelic. În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii obişnuiţi, este necesară o cât mai adâncă luptă pentru a experimenta, cu ajutorul lui Dumnezeu, o fărâmitură, o picătură din acest ideal.

Cum înţelege creştinul libertatea în condiţiile în care Biserica recomandă postul, rugăciunea, lucruri care, în aparenţă, reprezintă o seamă de îngrădiri pentru unii?

Este nespus de greu să mărturiseşti celor din jur că tocmai îngrădirile amintite sunt izvoare autentice de libertate. Aceasta pentru că ideea de libertate este văzută într-o modalitate totalmente ruptă de conceptul de om ca rob al lui Dumnezeu. A-L cunoaşte pe Dumnezeu ca Stăpân, a domina propriile patimi, a lupta pentru a te elibera de dorinţa de a-i stăpâni pe ceilalţi constituie izvoare inepuizabile de libertate.

Postul este timpul iertării, al sfinţirii. Cum lucrează iertarea în inima creştinului?

Voit sau inconştient, omul clădeşte toată ziua şi în tot ceasul ziduri între sine şi ceilalţi. Grija de multe, iubirea de stăpânire şi grăirea deşartă sunt materia din care aceste ziduri sunt alcătuite. Perioada postului este un timp mai intens în care creştinul este chemat să conştientizeze existenţa tragică, pentru el şi pentru lume, a acestor ziduri. Cum pot fi dărâmate aceste despărţituri dintre om şi om, dintre om şi Dumnezeu? Ne-o spune Sfântul Efrem Sirul: prin curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste, vederea propriilor păcate şi neosândirea aproapelui. Toate sunt cuprinse în harul iertării care purifică omul de mândrie şi-l îmbracă în veşmântul smereniei. Marea problemă este aceea a recunoaşterii că suntem vinovaţi în relaţia cu ceilalţi. Avem sentimentul că vinovăţia este de partea cealaltă şi că nu prea avem ce ierta. De aceea, stăruinţa în rugăciune în timpul postului, şi nu numai, ar trebui să se axeze pe: "Doamne, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!"

Care este rolul Liturghiei în viaţa credincioşilor, mai cu seamă în perioada Postului?

Unirea cu Hristos prin Trupul şi Sângele Lui. Acesta este rostul Sfintei Liturghii. Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine, Dumnezeiasca Liturghie este lipsită de sensul ei deplin în ceea ce-i priveşte pe credincioşi. În vremea postului mai ales, creştinii sunt chemaţi "cu frică", dar şi "cu dragoste" şi îndrăzneala cea după Dumnezeu, să se apropie mai des de Sfântul Potir.

Cum trebuie să înţeleagă omul contemporan pocăinţa? Cum ne întâlnim cu Hristos în pocăinţă? Care sunt roadele pocăinţei în sufletul omului?

Pocăinţa, spunea Sfântul Ioan de Kronstadt, înseamnă "recunoaşterea că există o minciună în inima ta". Această recunoaştere, care nu este decât adevărata cunoaştere de sine, constituie platforma începutului de refacere a legăturii cu Dumnezeu. Recunoaşterea stării de păcat şi îndepărtarea ispitei de a-l judeca pe celălalt ajută creştinul să reintre în legătură cu Hristos. Odată recunoscută starea de păcat, se naşte în sufletul omului conştiinţa măreţiei lui Dumnezeu, Cel unul singur curat, fără de păcat. Cuprins în minte şi inimă de harul pocăinţei, omul se deschide mai sincer spre celălalt, este mai realist în analiza situaţiilor prin care trece, şi mai ales descoperă calea care duce la Dumnezeu. Cum tot omul este plin de păcat, pocăinţa este calea tuturor spre Dumnezeu.

Puteţi recomanda un program general de viaţă creştină urmat de tinerii zilelor noastre? Ce trebuie să aibă ei în vedere în primul rând?

Să-şi păstreze curăţia trupească sau să şi-o recapete prin abstinenţă. Aceasta este noua provocare a tinerilor de azi. Răspunsul la o asemenea provocare este cu atât mai dificil, cu cât contextul este tot mai neprielnic pentru tineri curaţi, feciorelnici, sau redeveniţi astfel prin renunţarea la păcat. Tinerii de acest fel sunt tot mai rari şi de aceea este necesar ca ei să se caute, să se descopere unii pe alţii, să se integreze în viaţa parohiilor, să întemeieze familii creştine.

Cum poate Biserica scăpa lumea de singurătatea care ne înconjoară, de individualism?

Prin obşti monahale autentice pentru cei ce voiesc această cale; prin familii creştine tot mai numeroase şi prin comunităţi parohiale centrate pe Dumnezeiasca Liturghie. În afara acestora nu există decât singurătate, individualism, nu există decât drama plictiselii cauzatoare, după mărturia lui Dostoievski, a vremurilor antihristice.