Criza duhovnicească în oglinda economiei

Pentru a face milostenie nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Siguranţa vieţii noastre nu depinde de sumele din conturi, de pe card sau de sub saltea. Suferinţa globală a economiilor naţionale vine dintr-o degradare continuă intelectuală, morală şi spirituală a omului. Omul a urmărit traiul bun, plăcerea, agonisirea de putere economică şi financiară. Un interviu cu prof. univ. dr. Alexandru Taşnadi, de la Academia de Studii Economice din Bucureşti.

Domnule profesor Alexandru Taşnadi, Economia se bazează pe "a aduna", iar Biserica pe "a da". În calitate de economist creştin, vedeţi vreo legătură între ele?

Văd chiar o strânsă legătură între ele, mai ales că şi în Economie, şi în Biserică, elementul comun este OMUL. Şi Biserica desfăşoară activităţi economice. Se cultivă pământ, se îngrijesc păduri şi păşuni, se cresc animale, se produc bunuri naturale ecologice, de la miere la sucuri din fructe, se tipăresc cărţi sau se confecţionează lumânări ori veşminte. Toate acestea sunt bunuri economice, bunuri materiale, numite bunuri bisericeşti. Îmi face plăcere să achiziţionez de la pangarele bisericilor icoane sau cărţi duhovniceşti. Sunt un creştin consumator. Prin urmare, sub aspect material sau financiar, Economia şi Biserica interferează puternic. Fiecare realizează zilnic operaţiuni de "a da" şi de "a aduna". Se adună bani, haine, alimente, cărţi prin harul creştinesc al milosteniei. O corporaţie, un om de afaceri, o primărie, o firmă pot susţine pe "a da" sprijinind dotarea unui centru social gestionat de Biserică, oferind un teren pentru construcţia acestui centru, ajutând financiar pictarea unei biserici sau exploatarea unui teren agricol. Desigur, rolul Economiei este de "a aduna" în vederea realizării producţiei. Însă şi Biserica adună pentru ţelurile ei nobile şi pentru ajutorarea celor mai trişti decât noi. "A da", pentru creştini, are la bază motivaţia milosteniei materiale, trupeşti; milostenia sufletească poate fi realizată de către oameni apropiaţi de Dumnezeu.

Economistul poate fi un bun creştin? De ce?

Desigur, cu condiţia fundamentală să-L iubească pe Dumnezeu şi tot ceea ce ţine de El. Eşti un bun creştin când simţi Bucuria cea adevărată, a lucrării Duhului Sfânt în viaţa ta. Uneori mă simt neputincios. Atunci zic în sinea mea: "Doamne, ajută neputinţei mele!" Alteori, soţia, Ileana, îmi aminteşte de autocontrol. Sunt de acord, însă acelaşi sfat îmi dau şi psihologii. Deja sunt conştient şi trăiesc semnificaţia cuvintelor Mântuitorului Hristos: "fără Mine nu puteţi face nimic". Şi atunci, relaţia unilaterală eu şi sinele devine conştient bilaterală. Tânărul bogat din învăţăturile Evangheliei a îndeplinit poruncile (cum ar spune şi matematicianul din mine – condiţia necesară, dar nu şi suficientă pentru a dobândi viaţa veşnică). În mod similar, un economist-creştin nu este cel care păcătuieşte cel mai puţin. Aici accentul se pune unilateral, pe atitudinea omului, pe acţiunea lui. A fi un bun creştin implică cu mult mai mult. Într-o recentă carte, "Trepte spre lumină", publicam un eseu cu titlul "Conştientizarea păcatului". Într-adevăr, când l-ai conştientizat, te simţi şi te vezi din ce în ce mai necurat, mai nevrednic. Când m-am văzut cum sunt, m-a apucat jalea şi am început să plâng pentru starea în care eram. Mă întristau neputinţele mele şi am început să mă rog pentru a le birui. Îmi doream lumina, curăţia, iubirea lui Dumnezeu. Plângând în rugăciune, spre exemplu, citind acatistul de mulţumire, simţeam o uşurare. Simţeam că autocompătimirea dispare ca un fum. Simţeam un semn că Iisus mă iubeşte şi începe să lucreze în neputinţele mele.

A fi un bun creştin nu înseamnă doar renunţare la viaţa păcătoasă, nu înseamnă doar "autocontrol al sinelui", ci o silă, o scârbire de tot ceea ce a însemnat în viaţa mea gând şi faptă fără de Dumnezeu. Asta nu înseamnă că în continuare nu sunt supus neputinţelor sau ispitelor, ci am ajuns să le urăsc şi să plâng pentru greşelile mele, cu ştiinţă sau fără de ştiinţă.

Ţelul unei economii este de a agonisi, de a strânge bani, avuţie. Nu se contrazice acest lucru cu milostenia?

Fiind vorba despre bani, mă voi referi cu precădere la milostenia trupească. În istoria ştiinţei economice, în evoluţia ei, au fost perioade când avuţia însemna doar bani. Pământul, uneltele, locuinţele, vitele de muncă etc. nu erau considerate avuţie. Cu timpul, s-au schimbat conceptele, teoriile, viziunea. Dar şi acum când cineva spune: "E putred de bogat!", gândurile omului se fixează imediat la bani. Nu intru în amănunte ce ţin de profesia economistului. Dar banii pot deveni rapid doar nişte hârtii şi atât. O hiperinflaţie îi devalorizează rapid. Poţi să-i întorci cu furca, vorba cântecului, dar... omule, nu uita că eşti trecător, muritor.

Reîntorcându-mă la esenţa întrebării, pentru a face milostenie nu am nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Aşa cum se spune la II Corinteni 9, 7: "Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu voie bună". Prin urmare, atunci când dăm cu voie bună nu contează că suntem modeşti, săraci sau extrem de săraci. Dacă lipseşte această bunăvoinţă, nu mai contează că suntem bogaţi. Sunt numeroşi bogaţi nemilostivi. Dar chiar dacă ei fac milostenie, "să dea cum socoteşte inima sa", fără teama că se va împuţina averea. Ba din contră, aşa cum spunea Nicolae Steinhardt, "dăruind vei dobândi". Facem milostenie, dar averea noastră nu se împuţinează, ci din contră, sporeşte.

Ne puteţi explica, în calitate de profesor economist, cum poţi fi în acelaşi timp economicos şi milostiv?

Este dificil să trag o linie între a fi economicos şi a fi milostiv. Un "economicos" poate fi şi un "zgârcit". Un "economicos" este cel care nu risipeşte, cel care face economii. Un "economicos" este un investitor, este un consumator mai eficient pentru că obţine mai multe bunuri, servicii cu acelaşi buget. Ba mai mult, poate fi mereu un bun milostiv. Chiar şi o persoană cu venituri modeste este un bun "economisitor". El se autodisciplinează, nu are o atitudine de "mână spartă". Şi în economie avem o pildă cu referire la "fiul economisitor" şi "fiul risipitor", adică cheltuitor. Întâlnim şi mulţi oameni care trăiesc pe datorie (cheltuie mai mult decât agonisesc sau cheltuie totul până la ultimul bănuţ). Aici e vorba de un imbold interior al omului, imboldul de a "economisi".

Prosperitatea unei familii, organizaţii, comunităţi sau naţiuni depinde de acest mobil al economisirii. Economiile trec în investiţii (directe sau de portofoliu), iar investiţiile determină sporirea avuţiei. Progresul economic al oricărei entităţi sociale se bazează pe "principiul economisirii".

Siguranţa vieţii noastre nu depinde de sumele din conturi, de pe card sau de sub saltea. Gândiţi-vă la milostenia trupească, la cum trece Iisus prin viaţa noastră: gol, flămând, părăsit, bolnav, abandonat.

Iisus trece adesea pe lângă noi, apare în viaţa noastră, ştim că este El, dar ne prefacem că nu-L cunoaştem. De ce? Pentru că-L asemuim cu cel neisprăvit, zdrenţăros, rău mirositor, risipitor, beţiv, derbedeu, "coate goale" şi... Hristos trece prin viaţa noastră. Câţi dintre noi îl recunoaştem? Nu prea! Preferăm o justificare... vremurile sunt foarte grele, nu se ştie ce aduce ziua de mâine, să iasă din asta cu puterile-i proprii, aşa cum am făcut eu, şi multe altele, plăcute urechilor noastre. Ne stăpâneşte frica de mâine când ne-am putea identifica cu ei?

De ce această frică, dacă Dumnezeu este Apărătorul şi Izbăvitorul nostru?

Economia o putem compara cu un "joc" care-i permite unui bun economist să realizeze diferite tranzacţii pe piaţa valutară, interbancară sau financiară. Prin aceste operaţiuni el obţine un câştig relativ uşor, fără sudoarea minţii. Este moral acest lucru?

Într-adevăr este un "joc" ce se desfăşoară într-o economie nominală, monetară, ce s-a îndepărtat mult de economia reală sau chiar naturală (de autoconsum) pe care o întâlnim adesea şi în Biblie. Câştigurile din speculaţiile de curs, bancare sau bursiere nu prea sunt morale.

Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul crede că a devenit centrul universului şi ego-ul din el îi şopteşte zilnic: "eu, eu, eu", iar clipurile publicitare îi încântă ochii zicându-i, în replică: "pentru că meriţi". De fapt, este caracteristica dominantă a celui ce s-a îndepărtat de viaţa simplă şi doreşte mai mult, mai mult, mai mult... Lucrul acesta l-a surprins foarte bine filosoful Arthur Schopenhauer, care a spus: "rareori ne gândim la ceea ce avem, dar întotdeauna la ceea ce ne lipseşte".

Probabil că economia ar trebui să cerceteze mai mult măsura în care fiinţa umană este influenţată de sentimente, credinţă sau idei preconcepute.

Care este viziunea dumneavoastră despre fenomenele din economia mondială şi implicit din cea românească?

Starea economică a prezentului, simţită de o bună parte din populaţia planetei, cel puţin de lumea creştină, îşi are germenii în sfera spiritualului. Suferinţa globală a economiilor naţionale vine, aşa cum spunea cunoscutul fizician Fritjof Capra, dintr-o degradare continuă intelectuală, morală şi spirituală a omului. Pentru că în dimensiunea sa naturală omul este creaţia lui Dumnezeu înzestrat cu liberul arbitru, iar deciziile politice şi economice pe care le ia afectează viaţa a milioane de semeni ai săi. Problemele grele ale economiei mondiale sau în particular ale economiei naţionale nu au căzut din cer, nu sunt un "dar" al Domnului. Responsabilitatea pentru starea economică, politică, socială, culturală sau a mediului înconjurător aparţine omului. Toate lucrurile folosite de el, toate cunoştinţele, banii sau tehnologia sunt doar "complemente" ale activităţii lui.

Omul a uitat pur şi simplu să trăiască. În loc să caute sensul vieţii întru Dumnezeu, oamenii au urmărit traiul bun, plăcerea, agonisirea de putere economică şi financiară.

Atenţia popoarelor se îndreaptă mai mult spre sacrificii (legate mai ales de venituri), decât spre educarea copiilor în iubire şi armonie sau decât degradarea demnităţii umane. În fapt, pe plan economic se desfăşoară o luptă tacită între elementele unei triade: voinţa de plăcere, voinţa de putere şi voinţa de sens.

Omul nu a fost făcut pentru a fi resursă, factor de producţie, ci pentru Dumnezeu. Nici în economic, nici în politic, nici în social nu regăsim vocaţia omului. Omul să fie mai întâi Om. Un om cu chipul lui Dumnezeu.