„Crucile din Bărăgan marchează drumurile, iar textele ne arată scopul ridicării lor”

Printre cele mai interesante tipuri de monumente din spațiul românesc se numără crucile din piatră, existente încă în Oltenia, Bărăgan și chiar în orașe precum București. Cele nonfunerare, din Bărăgan, fascinează uneori prin mărime, alteori prin frumusețea ornamentației, prin destinația lor, dar mai ales prin poveștile pe care le aduc din lumea din care vin. Dar aceste povești n-ar putea ajunge la noi dacă n-ar exista cercetători dedicați și demersuri recuperatoare. De câțiva ani, Andreea Panait, muzeograf la Muzeul Național al Agriculturii din Slobozia, județul Ialomița, și expert în paleografie chirilică, bate Bărăganul în lung și-n lat, fie vreme bună, fie arșiță, fie vânt, căutând crucile încă păstrate, pe care le-a inclus într-o cercetare doctorală unică, sub coordonarea profesorului Daniel Dumitran, de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia. Despre eforturile sale, despre rosturile inițiale ale acestor cruci și despre importanța lor ca monumente istorice am discutat în acest interviu.

Sunteți doctorand în istorie, cu o temă foarte interesantă și neexplorată - „Scopul crucilor din piatră nonfunerare din Câmpia Bărăganului”. Cum ați ajuns la povestea acestor cruci, care cred că sunt cele mai expresive dintre cele existente pe teritoriul românesc?

Am fost susținută de către domnul profesor Daniel Dumitran, coordonatorul lucrării mele, care a avut o experiență hotărâtoare și pentru mine - s-a ocupat de cimitirele evreiești din Alba Iulia, rămase în paragină, de monumente funerare - și m-a susținut și m-a ghidat și în cercetarea de la Poiana-Ialomița, pe care am publicat-o într-un volum alături de istoricul Filip-Lucian Iorga. Am pornit, de fapt, de la dorința mea de a face un proiect care să cuprindă cimitirele din Ialomița și, încet-încet, am descoperit diferențele dintre crucea funerară și cea nonfunerară. Crucea funerară este a persoanei decedate, iar cea nonfunerară este ridicată de sau împreună cu o persoană. Deci, o persoană decedată are o cruce, un om viu ridică o cruce. 80% dintre textele de pe aceste cruci nonfunerare încep cu formula: „Cu vrerea Tatălui, în numele Sfintei Treimi”. Textele de pe cruci diferă și am avut multe surprize. Am parcurs, cu ajutorul echipei mele, care a fost, de fapt, familia mea, circa 1.600 de kilometri prin Bărăgan, pentru cele 139 de cruci nonfunerare incluse în teza mea de doctorat. Textele sunt destul de dificil de citit. A trebuit să aștept exact lumina potrivită, pentru că, pe piatră fiind un loc foarte îngust, era foarte greu de scris un text foarte stufos, și o anumită literă putea fi scrisă aruncat, deasupra rândului. Se foloseau și anumite subterfugii și chiar niște pre­scurtări care pot însemna cu totul altceva, dacă nu știi să le interpretezi foarte bine.

„Ce e foarte interesant la aceste cruci este diversitatea comanditarilor” 

Sunteți și parte din proiectul „Mesaje săpate în piatră - digitizarea crucilor de piatră din București”, iar rolul dumneavoastră a fost tocmai acela de a descifra textele inscripționate pe cruci. Din ce perioadă datează crucile bucureștene studiate?

Pentru mine a fost o provocare. Alături de managerul de proiect Cezar Petre Buiumaci am luat Bucureștiul la pas și, cu ajutorul poveștilor urbane pe care deja le cunoșteam și cu ceea ce am găsit pe teren, am reușit să ajungem la un numitor comun. Pentru că nu de puține ori poveștile urbane duc mai departe decât ar trebui. Ca să poată fi salvate, în perioada comunistă multe dintre crucile din piatră au ajuns în curțile oamenilor, în curțile bisericilor, la multe muzee. Ne-am ocupat, la fel, de monumente nonfunerare, dar au intrat, inevitabil, în vizorul nostru, și unele funerare. Cea mai veche cruce este de secol XVII (Crucea lui Leon Vodă), iar cea mai nouă este din 2008 (Crucea mineriadelor 1990-1991). Și ce e foarte interesant la aceste cruci este diversitatea comanditarilor. La crucile din București, comanditarul nu mai este omul din comunitate, ci este voievodul, este mitropolitul, mahalagiul cu încă 10-15 oameni în spate, este vătaful de brutari, care ridică crucea și biserica de lângă pentru părinții care-i muriseră. În plus, aici nu mai vorbim numai de meșteri cruceri, ci și de sculptori italieni sau din altă parte, care-și aleg piatra de unde doresc și realizează crucea cu multă finețe, în funcție de dorința voievodului sau a Mitropoliei.

Dar sub raport stilistic, al motivelor, al ornamentației, ce simboluri ați întâlnit cel mai frecvent pe crucile încă păstrate în zona Bucu­rești­lor și care este semnifi­cația lor?

Diferă de celelalte. Nu mai există soarele, dar există stema, există emblemele Mitropoliei, există ancadramente florale. Totul este excizat, motivele trebuie să iasă un pic în relief, ceea ce înseamnă mult mai multă muncă și, evident, costuri mai mari.

Prin mesajele pe care le transmit, aceste cruci sunt adevărate documente epigrafice. Ce rol au în întregirea memoriei culturale a unei comunități?

La 1831 a fost trimisă o circulară care se regăsește în cel puțin trei direcții județene ale Arhivelor Naționale prin care se solicita descifrarea anilor de pe cruci, infor­mații utile pentru istoriografie. Astfel de documente sunt crucile. Pentru că nu de puține ori pe cruce se scria anul de domnie și apoi anul de la facerea lumii. Crucile din Bărăgan sunt foarte importante pentru că marchează drumurile, iar textele și motivele ne arată scopul ridicării lor. Scopul se mai schimba. De exemplu, era ridicată ca o cruce de pomenire, dar se și ghidau după această cruce, era un reper. Sunt cruci ridicate pe movile de zeci de metri, folosite ca semne pentru locul în care ciobanii poposeau cu oile, fiind zonă de câmpie.

„Crucea este sufletul omului”

Ce au specific crucile de piatră, altele decât cele funerare, din zona Bărăganului?

Cercetarea mea se axează pe crucile din piatră din Bărăgan; am început de la cele de secol XIX și am ajuns la cele de secol XVII momentan. Am pornit de la textul care este scris în alfabet chirilic și le-am inclus și pe cele din prima jumătate a secolului al XX-lea, când încă se mai comandau cruci sculptate în piatră, dar în limba română, cu alfabet latin. Crucea este sufletul omului. Cine comanda, nu comanda niște studii de istoria artei, ci comanda ceva care să fie pentru sufletul lui. Crucea trebuia să transmită ceva - că este creștinism acolo, că este a lui Hristos, că este comandată de mine, cel care o plătesc, că este închinată unei anumite sărbători care este la sufletul meu și cine va citi acea cruce va înțelege că trebuie să pomenească prin numire, cu glas tare, pomelnicul meu, de vii și de morți. Sunt doar câteva dintre observațiile pe care le-am făcut în urma cercetărilor mele de până acum, care au inclus aproape 800 de cruci, inclusiv din afara spațiului românesc (Bulgaria și Europa Centrală).

M-am axat mai mult pe crucile nonfunerare - crucea de fântână, crucea de drum, crucea de la răscrucea drumurilor, troița. În zona Bărăganului, o zonă care nu era foarte populată, bătută de vânturile de câmpie, sub influența mofturoasei Ialomița, care-și muta cursul cu totul și inunda, aceste cruci arătau drumul. Ele durau, în timp, mai mult decât un copac, decât un semn natural, arătau drumul, însemnau drumul, erau de pomenire. Lângă aceste cruci își așezau stâna provizorie ciobanii care veneau din Transilvania. Unele dintre aceste cruci au biserica sculptată sus și acelea sunt troițe. Dacă întrebi un om din Bărăgan, oricât ar fi de influențat de perioada comunistă, de tragediile care au fost, de ruperea de memorie, îți spune cu precizie care este troița. Troița înseamnă loc îngrădit, cu cruce. Este un loc unde se poate poposi, unde se poate închina. Spre deosebire de aceasta, crucea de drum e cea la care te închini, te liniștești, dar împarte și drumul în distanțe cuprinse între 20 și 40 de kilometri.

Un alt aspect important pe care-l abordez în cercetarea mea de doctorat este că aceste cruci erau ridicate de grupuri de ciobani care mergeau spre balta Ialomiței. Crucile sunt închinate unor sărbători care fac parte din calendarul ciobanului. Fiecare sărbătoare îm­păr­țea timpul de lucru. La Sfântul Dumitru pleca în trans­humanță grupul din Sibiu. La Sfinții Arhangheli plecau cei din Săcele. Fiecare sărbătoare trecută pe aceste cruci, atâtea câte au rămas în picioare, arată, de fapt, drumul respectivului grup de ciobani, pentru că fiecare pleca pe drumul lui.

În afară de frumusețea sculpturii crucilor și de deschiderea comanditarului de a plăti o cruce care are torsadă, mai greu de realizat decât o linie simplă, unele cruci au și o înălțime remarcabilă. Cea mai înaltă cruce, spre exemplu, are 2,92 metri, iar singura carieră de piatră era cea de la Buzău, la 132 de kilometri depărtare. Această cruce este susținută în poziție verticală de un soclu a cărui greutate este egală cu cea a crucii, circa 800 de kilograme. Deci, dublăm greutatea crucii și ne imaginăm ce însemna să o punem într-un car tras de două sau trei rânduri de boi, care trebuia să meargă pe vreme bună și uscată din zona Buzăului, unde era sculptată în gros, până la locul de ridicare. Iar acolo, pe loc, erau definitivate toate celelalte detalii.

Care este simbolistica motivelor descoperite pe aceste cruci?

Crucea ca atare este un mijloc de comunicare. Fiecare semn de pe cruce înseamnă ceva, transmite ceva. Însemnele nu sunt dezvăluite total, le cunoșteau doar cei din comunitățile de ciobani care le ridicaseră - „Merg pe aici că este hotarul meu”. Dar crucea se arată tuturor. Călătorul citește. Există în zona Brăilei o cruce pe care scrie: „Oprește-te, călătorule, și citește. Aici este crucea ridicată de…”. Și urmează pomelnicul. Călătorii citeau, îi numeau pe cei scriși acolo. E foarte importantă numirea numelui de botez, numele dat pentru Hristos, cum s-ar zice. Tipul de cruce cel mai des întâlnit este crucea latină, al cărei braț inferior este mai lung decât cel superior și cele laterale. Un alt element important care se regăsește din abundență pe crucile din Bărăgan este soarele. Semnul solar înseamnă Hristos, vine din zona de etnografie și este incizat în diferite forme - geometrizat, cu petale, ca o floare, cu raze un pic arcuite, încadrate în cercuri, semicercuri sau medalioane, întotdeauna în centru sau undeva unde este vizibil. Tu zăreai crucea de departe și vedeai un însemn care îl reprezintă pe Hristos. Un alt element important este bradul. Mult timp s-a spus că bradul este doar funerar. Dar am găsit bradul și pe crucile de drum. În zona Bărăganului există comunități care au venit din Transilvania și s-au așezat timp de două secole aici. Iar bradul este folosit la nuntă. Și, foarte important, acest copac nu crește în zonă. Ca element, există o bucată de piatră pusă deasupra brațului superior al crucii, care cu siguranță nu se numea „capitel”, cum îi spun istoricii de artă, ci se numea așa cum îi spuneau pietrarii - „acoperiș”. Acest element își are originea în construcția troițelor din lemn. Pe această bucată de piatră era trecut anul, se incizau brazii sau alte motive (zigzag-ul, dinții etc.). Cercurile de pe suprafața crucii conțin anumite litere, de regulă „NIKA - Iisus Hristos Învinge”. Altele au inițialele evangheliștilor. Ceea ce crucerii doreau să se cunoască bine, să se vadă bine, era evidențiat în medalioane.

Ce reprezintă acest tip de patrimoniu pentru cercetătoarea Andreea Panait?

Pentru mine sunt obiecte de suflet. Nu de puține ori am scris cruci pentru persoane dragi, care au murit. Consider că aceste obiecte îmi vorbesc. Respect foarte mult ceea ce înseamnă realitatea de pe o anumită cruce; ea transmite foarte mult, chiar mai mult prin prezența ei ca înțelegere religioasă, dar și prin ceea ce a vrut comanditarul să transmită și cum a fost folosită. Mai mult, am urmărit mereu să aflu ce s-a întâmplat cu fiecare dintre crucile studiate și după ridicare, toate tragediile prin care au trecut aceste monumente. La nivel de comunitate am observat că nu sunt obiecte lăsate uitării, ci sunt protejate, sigur în termenii și în limitele pe care oamenii le cunosc. Am întâlnit și cruci căzute la pământ, rupte, cruci pe care le-am tras cu mașina să le pot întoarce și citi, cruci pe care le-am spălat cu peria, cu apă, cruci care au fost văruite în cinci-șase straturi și cruci care erau în mijlocul câmpului (aici vorbesc de cele din cercetarea mea de doctorat), protejate de lama plugului și drumul combinei prin faptul că în jurul lor era foarte multă vegetație. Asta dovedea că oamenii le-au înconjurat cumva, chiar dacă este foarte dificil să faci asta în Bărăgan.

Ceea ce-mi doresc eu prin această cercetare este să învăț, dacă se poate, comunitățile să aibă grijă de ele, prin metode care nu sunt costisitoare și care le pot asigura continuitatea în teritoriu. Pentru că aceste cruci sunt importante acolo unde sunt, nu mutate în altă parte.