Cu dragoste și cu durere despre învățământul românesc

Orice început de an școlar stârnește emoții, amintiri, dar și griji pentru fiecare dintre cei implicați în învățământ, atât elevi, părinți, cât și profesori. Programele școlare încărcate, criza manualelor, ­remunerarea slabă a cadrelor didactice sunt doar câteva din problemele pe care le ridică educația la noi. România e totuși țara paradoxurilor. Și asta pentru că, deși între statele europene ocupăm ultimul loc privind cheltuielile pentru educație, învățământul de la noi produce absolvenți care au performanțe oriunde s-ar duce. Despre provocările de astăzi ale elevilor și despre rolul profesorului în școala românească ne-a vorbit Ionela Nea­goe, directoarea adjunctă a Colegiului Național „Gheor­ghe Lazăr" din Capitală.

„A educa tinerimea înseamnă a avea grijă ca sufletul ei să fie ferit de ispitele lumii şi ca sămânţa virtuţii pusă în el să crească", spunea Jan Amos Comenius în Didactica magna. Cum reușește școala românească prin profesorii ei să realizeze acest deziderat?

Frumoase sunt cuvintele ilustrului pedagog ceh. Dacă reușește școala românească să realizeze ce și-a propus, nu știu, dar Colegiul Național „Gheorghe Lazăr" din Capitală încearcă. Nevoie de valori există, și aceasta din ce în ce mai mult. Pentru că până la urmă poți învăța oriunde, cunoștințele, in­for­mațiile ți le poți lua de pretutindeni. Nu știu nici măcar dacă ai nevoie de un profesor. Esențială este în schimb dorința de a cu­noaște. Valorile nu le poți lua de oriunde. Valorile se cultivă, ele se construiesc în copii. Cred că la asta se referea Comenius în lucrarea sa.

În liceul acesta, noi încercăm să cultivăm niște valori, le spunem noi valori de lăzărist. Nu reușim acest lucru ușor, de la sine, fiindcă aceste valori trebui mai întâi să fie asumate de profesori, pentru ca mai apoi să fie transmise elevilor. Nu poți transmite ceea ce nu ți-ai asumat. Implicit, aceste valori trebuie să și le asume și părinții copiilor. Noi le transmitem copiilor, ori de câte ori se termină o gene­rație, la ultimul careu, următorul mesaj: „Fiți cei mai buni acolo unde vă duceți! Fiți profesioniști, pentru că de voi depinde viitorul nostru!"

Profesionalismul fără valori, cum sunt cinstea, dreptatea, corectitudinea, iubirea, empatia, înseamnă nimic. Înseamnă că am creat niște mici roboței care se duc și se întorc de la muncă fără suflet, care nu vor face nimic pentru viața lor și nici pentru ceilalți.
Noi încercăm să insuflăm aceste valori, dar ne lovim de multe în demersul nostru. Noi creștem copiii frumos, dar, odată ieșiți în societate, ceea ce învață ei aici nu regăsesc dincolo de porțile școlii.

O școală bună, cum cred că este aceasta unde lucrez, este una în care profesorului îi pasă de elev, iar elevul simte asta. Cine pune suflet în educația unui copil, atunci când îl va vedea trist, nu va trece nepăsător pe lângă el, ci îl va întreba: „Ce s-a întâmplat?". Această atitudine poate părea banală, dar este foarte importantă. A fi om este mult mai important decât a transmite un bagaj de cunoștințe.

Psihologia adolescenților s-a schimbat radical

Cum întâmpină profesorii acest nou an școlar? Care sunt așteptările lor vizavi de părinți, de elevii pe care ei îi pregătesc, precum și de Ministerul Învățămân­tului?

Așteptările părinților sunt legate de mediul în care intră copiii lor. Mă refer la elevii clasei a IX-a. Dacă ar fi să mă refer la Colegiul „Gheorghe Lazăr", pot spune că dispunem de mijloace moderne pentru învățare, de un spațiu luminos, care te îmbie la studiu, primitor e cuvântul care ar defini liceul nostru. De asemenea, profesorii care vor intra în curând la clasă au un standard ridicat de pregătire. În ultima vreme avem de-a face cu schimbarea profilului psihologic al copilului. La noi în liceu vin elevi cu performanțe școlare deosebite. Părinții vor ca ei să învețe carte, să facă ceva în viața lor. Problema este alta. Noi nu mai știm să ajungem la sufletele lor pentru că schimbările legate de vârsta adolescenților s-au produs atât de radical, încât ne-au surprins total. Sunt extrem de sensibili, îi deranjează aproape orice. Au nevoie de afecțiune, nevoia de a ști că în fața ta stă un om care te poate asculta. Poți să-i oferi copilului orice, dar, dacă nu-i acorzi hrană pentru stima de sine, n-ai făcut nimic cu el.

Pe vremea când eram eu elevă, dacă primeam o notă mică, acest lucru mă ambiționa și mai mult. Trebuia să demonstrez că știu și că pot. Mă ridicam de jos foarte ușor. Cândva nota mică era un instrument folosit de profesor pentru a face copilul să fie mai determinat. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Dacă dai o notă mică, el se va simți umilit, nedreptățit, mai ales dacă nu înțelege de ce a primit acea notă. Aici, în acest mediu organi­zațional, am încercat să facem asta, să lucrăm cu profesorii.

De multe ori copilul poate să zâmbească înaintea ta ca profesor, dar nu știi ce probleme are acasă, și ele vin de la relațiile cu părinții. Sunt vremuri destul de grele la care trebuie să învățăm să ne adaptăm din mers.

Acum, legat de părinți: mulți cred că dacă își aduc copilul la o școală bună, consideră că este suficient. Sigur, ei fac sacrificii enorme ca să le ofere condiții bune de viață, dar în momentul în care i-au lăsat la școală, au senzația că toate problemele odraslelor lor trebuie să fie rezolvate de aceasta. Profesorul, și mai ales dirigintele, ar fi bine să fie și medic, și psiholog, și profesor, și părinte. El să le facă pe toate. Avem nevoie ca părinții să se trezească și să vină în întâmpinarea școlii, în sensul că trebuie să devină interesați de educația copilului în aceeași măsură cu cadrele didactice. Nu este suficient să fii nemulțumit de un anumit profesor că nu predă bine cursul. Trebuie să avem în vedere și copilul, să-l evaluăm obiectiv, să observăm nevoile lui, să fim aproape de el, de sufletul lui.

Tableta sau cartea?

Sunteți directoarea adjunctă a unui liceu de marcă din Capitală. Mai există interes în rândul elevului de la noi pentru citit, pentru studiu, pentru cunoaș­tere, în condițiile în care tehnologia acaparează tot mai mult din timpul nostru?

Sunt profesoară, dar în primul rând sunt mamă, cu copii care merg la școală. Din perspectiva asta nu știu dacă este atât de rea prezența tehnologiei în viața lor. Dacă ne referim strict la școală, copiii pe care îi pregătim citesc. Preferințele lor în materie de lectură sunt diferite, că e proză de consum, că e SF. S-a demonstrat științific că matematica și lectura sunt două instrumente care dezvoltă gândirea. La colegiu, anul acesta vrem să lansăm un site de lectură. Nu cred că s-au pierdut gustul de lectură și nevoia de a fi în contact fizic cu cartea. Băiatul meu are 11 ani. Am avut recent cu el o discuție despre tabletă, și el mi-a spus că a învățat limba engleză fără nici o oră de pregătire, urmărind pe YouTube documentare pe diverse subiecte. Acestea nu erau subtitrate, încât copilul meu a fost forțat cumva să descifreze această limbă. În cadrul discuției avute cu el i-am spus: „Mai lasă tableta! Ia și cartea!, pentru că internetul și tableta te vor face dependent, dacă nu ești deja". Mi-a demonstrat că tableta și internetul ajută copiilor, mai ales celor cu anumite probleme, autism, ADHD. Adevărul cred că este undeva pe la mijloc. Într-o lume fără internet, fără mijloace de comu­nicație, nu se mai poate trăi. Accesul rapid la informație este benefic pentru copil. Numai că acesta trebuie să fie cenzurat, în sensul că tu ca părinte trebuie să știi pe ce site-uri intră copilul tău, ce poate lua bun și de unde. Interzicerea nu este o soluție, dar nici abuzul nu oferă avantaje. A ști să pui limite bune copilului tău înseamnă maturitate în gândire.

„A venit momentul să ne trăim și noi viața!"

Ce priorități și ce strategii ar trebui să aibă un elev la început de an școlar pentru reușita formării lui școlare?

Sunt cuvinte pretențioase „prioritățile" și „strategiile". Ca prioritate zero pentru un proaspăt licean sunt preocupările adoles­cenței. A prioritiza înseamnă cam mult pentru ei. Putem totuși să separăm niște lucruri. Dacă vorbim despre clasele a XI-a și a XII-a, putem spune că acum se produce o responsabilizare, și prioritară devine formarea pentru viitor, pentru carieră. Cine nu știe la sfârșitul clasei a XI-a ce vrea să facă mai departe are o problemă. Dacă vorbim de clasele a IX-a și a X-a, lucrurile sunt un pic diferite. Orice elev care vrea să intre la un liceu bun învață pentru admiterea în clasa a IX-a foarte, foarte mult. Odată ajunși în clasa a IX-a, ei se relaxează. Am auzit din partea lor ceea ce n-am auzit la generațiile anterioare: „A venit momentul să ne trăim și noi viața!"

„A-ți trăi viața" înseamnă multe lucruri. Multe tentații, multe de încercat. Școala rămâne pe planul doi. Acestea se întâmplă la elevul de clasa a IX-a, care se dezme­ti­cește de-abia la sfârșitul semestrului al doilea. Desigur, nu se întâmplă așa cu toată lumea, cu toți copiii. Unii vor să demonstreze în continuare că sunt foarte buni și nu sunt atinși de aceste atracții. „A-ți trăi viața" pentru un copil de 14 ani înseamnă a te relaxa. Odată cu clasa a X-a, oamenii își revin, se implică în acțiuni de voluntariat, se interesează de viitorul lor.

Spre ce domenii se îndreaptă astăzi elevii?

Până acum doi ani, vorbesc acum despre elevii noștri, Colegiul „Gheorghe Lazăr" era renumit pentru admiterea la Medicină, Drept, A.S.E., mai puțin Politehnica, deși liceul nostru are profil real. Asta pentru că societatea oferea ca modele de viață avocați, economiști etc. S-au cam schimbat lucrurile. Mulți dintre elevii noștri sunt astăzi orientați spre Politehnica, Automatică, cu rezultate foarte bune. Am rămas în top pentru admiterea la Medicină, dar suntem pe locuri fruntașe și la admiterea la Automatică sau Electronică.

Ultima provocare. Bacalaureatul de la sfârșitul clasei a VIII-a

Cum văd elevul și profesorul astăzi repetatele schimbări din cadrul sistemului de învățământ?

Educația este un lucru fundamental pentru viitorul unei societăți. Ceea ce creștem noi aici în liceu ne va duce în sus ca țară sau, dimpotrivă, ne va dărâma. Sistemul actual nu are interes în dezvoltarea unei educații durabile. Aș vrea să vă dau un exemplu: într-o dimineață, acum câțiva ani în urmă, printr-un ordin de ministru, a fost schimbată Legea educației în câteva puncte, printre care și admiterea la clasa a IX-a. Lumea nu a sesizat respectiva modificare și nu s-a ieșit în stradă pentru ea. Această modificare spune așa: copiii care vor intra anul acesta în clasa a V-a, când vor termina clasa a VIII-a, vor da examen de admitere în clasa a IX-a la următoarele discipline: română, matematică și ştiințe, în categoria ştiințe intrând fizică, biologie, chimie. La acestea se adaugă testele la informatică și o limbă străină. Așadar, copilul la sfârșitul clasei a VIII-a va da primul său bacalaureat din viață.

Presiunea pusă asupra copiilor astăzi este deosebit de mare, ­fiindcă miza de a intra la un liceu bun este, de asemenea, deosebit de importantă.

Se impune așadar o așezare a sistemului.

Eu zic că s-ar impune o reacție din partea societății civile, din partea părinților. Profesorii nu mai au nici o reacție pentru că sunt resemnați. Profesorii nu pot lua atitudine în această dispută ­fiindcă, dacă noi am intra în grevă, cine ar avea de suferit în afară de copii? Noi ne iubim elevii. Cum aș putea să mă duc în fața unor elevi din ultima clasă de liceu și să le spun că intru în grevă, sau să amân începerea anului școlar? O reacție de acest fel nu reprezintă o soluție.

Dacă ați face o comparație cu învățământul din celelalte țări europene, cum ați evalua situația de la noi?

Avem o școală românească bună, de aceea mulți dintre copiii noștri pleacă afară și sunt perfor­manți în orice țară s-ar duce. Școala românească ar trebui să lucreze astăzi la schimbarea metodelor de predare, la a înțelege psihologia copilului, la a-și depăși problemele personale, și aici mă refer la cadrele didactice. Poți să ai neajunsuri în viață, poți să suferi, dar nu trebuie să le aduci pe acestea în sala de clasă. Copiii din fața ta nu au nici o vină pentru toate acestea. Tu singur ți-ai ales meseria de dascăl, cu bună știință.

Instruirea profesorilor, un lucru care trebuie îmbunătățit

Cum ați proceda dacă ați fi pentru o săptămână ministrul învățământului?

Dacă aș deține această funcție, aș schimba în primul rând sarcinile profesorului din școala românească actuală. Noi, ca profesori, suntem obligați să facem activități pe care nu dorim să le facem și nici nu cad în competența noastră. Să vă dau câteva exemple. Avem comisia de asigurare a calității. De ce trebuie să îndeplinească această sarcină niște cadre didactice? Ca ministru, eu aș crea un departament nou, așa cum este cel de contabilitate, care să se ocupe de asigurarea calității, de controlul managerial, de PSI (Prevenire și Stingere Incendii) și Protecția muncii. Eu sunt cadru didactic. M-am pregătit pentru a le preda, în cazul meu, limba și literatura română. Toate comisiile sunt foarte importante în școală pentru că ele semnalează lucrurile care trebuie îndreptate, dar membrii acestor comisii nu trebuie să fie profesorii, ci persoane abilitate în acest sens. Nu putem ca profesori să asigurăm o predare bună a materiei și să întocmim și documentația pentru comisiile de care v-am spus. Timpul necesar pentru elaborarea documentelor respective l-aș putea aloca pregătirii mele profesionale. Am văzut în bursele de studiu pe care le-am avut în străinătate că există coaching (instruire) atât pentru profesori, cât și pentru copii. La noi de ce nu se poate? Aș avea nevoie să-mi pot filma lecțiile, după care să stau să le văd cu un coach (instructor) alături și să văd care sunt punctele forte, ce trebuie să îm­bu­nă­tățesc... În străinătate există cursuri de programare neuro­­ling­vistică, care ne învață nu cum să manipulăm, ci să ne cunoaștem și să ne dăm seama mai bine de omul din fața noastră. Un cadru didactic trebuie să fie un foarte bun psiholog. Dacă aș fi ministru, pentru cei care urmează să fie dascăli aș impune un an practică, iar studentul care vrea să fie profesor, să fie mai întâi ucenic în școală (pentru că meseria asta se învață de la altcineva, de la un mentor, de la un maestru), și să ajute profesorul, să facă teste, să le corecteze, să țină lecții de-a lungul întregului an, să stea de vorbă cu părinții copiilor, să se sfătuiască cu profesorul titular.

Cine și pe ce criterii angajează profesorii

Numai cei care lucrează la catedră cunosc cu adevărat cât de dificil este să reușești a transmite nu doar infor­mație strictă, ci să educi în mod complet. Dacă v-ați putea întoarce înapoi în timp, ați alege aceeași carieră?

E o întrebare la care răspund „da" cu toată inima. Asta mi-am dorit să fac din liceu. Eu iubesc copiii. Eu văd lumina din sufletele și ochii fiecăruia. Eu nu văd că el n-a știut astăzi la română decât de 5. În consecință, nu-i pun acea notă, pentru că eu știu că el are potențial și e capabil să scoată mai mult decât un amărât de 5. Și eu îl ajut, asta este misiunea mea, să se ridice mai mult de 5. Un copil trebuie sprijinit, nu trebuie să i se dea în cap, trebuie susținut și format. În cazul oricărui elev, progresul vine dintr-o singură direcție, din curiozitatea cunoașterii. Dacă acest lucru lipsește copiilor, ei vor privi spre tine ca profesor plictisiți și vor zice în sinea lor: „Ia uite ce vorbește și acela acolo, la catedră. Nu mai tace, nu se mai oprește. Nu mai sună odată de ieșire..." Dacă se întâmplă așa, este dramatic. Modelul pentru a alege cariera didactică l-a constituit sora mea, mai mare cu trei ani decât mine, care intrase la liceul pedagogic, ce înainte de 1990 scotea cadre didactice de excepție. Ducându-mă în vizită la ea, mi-a plăcut ceea ce am văzut. De aici a început totul. Și până astăzi nu m-am schimbat în determinarea mea.

Cum își poate recâștiga această categorie socială a profesorilor prestigiul pe care îl avea acum 30 de ani?

Avem nevoie de schimbări majore în învățământ. Am putea începe chiar cu angajarea profesorilor pentru o școală sau alta. Ar trebui creată o bază de date care să includă toți profesorii, cu perfor­manțele și întregul lor profil profesional, iar directorii de școală să facă un head-hunting (căutare de profesioniști). Această bază de date să fie asemenea unei burse. „Știu că ești bun? Te chem la un interviu și, dacă ești cu adevărat performant, te angajez la ­«Gheorghe Lazăr»." Este trist să avem profesori care au luat note mici la titularizare și uneori au mai puține cu­noștințe chiar decât elevii din fața lor. De ce se întâmplă asta? Răspunsul este simplu: avem drepturi, în țara asta, toți avem drepturi.

Prestigiul la care vă refereați poate fi interpretat în multe feluri. Un profesor bun este iubit de toate generațiile care au trecut prin mâna lui și va fi apreciat nu numai de elevi, ci și de părinții lor, de colegii lui din cancelarie, de toată lumea. Un cadru didactic dedicat, care știe să dăruiască nu numai din cunoașterea lui, ci și din sufletul lui, nu are probleme de recunoaștere a prestigiului. Singurele lui probleme sunt cele de remunerare, pentru că într-adevăr suntem foarte prost plătiți. Pe de altă parte, există și unii care iau acest salariu nemeritat. Nu știu ce ar trebui să se producă pentru ca lucrurile să se schimbe în bine. Cineva trebuie să-și asume o răspundere și să ia niște decizii, începând de la a-și lăsa școala să-și angajeze oamenii și până la a-i plăti diferențiat. Dar asta implică nemulțumiri sociale majore, ieșiri în piață și așa mai departe. Nu știu cum vor evolua lucrurile. Să sperăm în mai bine.