Cu Dumnezeu am puterea să înfrunt orice greutate

Săptămâna Luminată ne-a găsit alături de doamna Ozana Barabancea, o personalitate marcantă a muzicii românești, care ne-a împărtășit cele mai profunde gânduri și trăiri legate de credință. Vom fi purtați pe un drum al regăsirii și ne vom bucura împreună de Lumina Ortodoxiei.

Suntem în perioada pascală a anului bisericesc. Spuneți-mi, vă rog, cum arată aceasta pentru o artistă și o persoană de televiziune?

Întâi de toate, vreau să încep prin a spune că mă bucur că sunt creștin-ortodoxă. Apoi, tot acest interval de timp este unul foarte important, care trebuie petrecut în biserică printre picături, între repetiții și spectacole, îmi voi găsi răgazul necesar de a merge și la biserică. Eu simt o bucurie cu har, nu știu dacă cineva s-a mai exprimat așa, dar în biserică simt harul cum se pogoară. Și mai ales la fiecare Sfântă Liturghie simt acest lucru. Este o declarație de iubire și de respect a omului față de Dumnezeu.

Cât de dificil este pentru o artistă și un om de televiziune asemenea dumneavoastră să fie și așa cum îi place lui Dumnezeu, dar totodată să-și păstreze și imaginea?

Nu joc niciodată teatru la modul să apar la televizor și să par altceva în fața camerelor de luat vederi. Cred că lumea a înțeles ce alegere am făcut și mă mândresc cu asta. Eu port la emisiune metanier. Este o alegere pe care am făcut-o cu toată inima și am luat decizia să fiu de folos emisiunii. Unde merg eu și dacă mă duc în orice emisiune, vorbesc despre Hristos, despre Maica Domnului și chiar am și cântece despre acest subiect.

Cum a fost Ozana în copilărie? Ați fost dintotdeauna o persoană credincioasă sau acest lucru a apărut în timp?

M-am născut lângă o biserică. Stăteam într-un bloc și peste drum era biserica. De mică participam la tot ce se petrece într-o biserică: de la nunți și botezuri, până la înmormântări. Eram acolo și din curiozitate, dar bineînțeles că viața m-a dus și pe alte căi, pot spune că sunt „cuvioasa păcătoasă“. Dar acum mi-am dat seama că este bine să ne îndreptăm, fiindcă este vorba despre puterea exemplului. Eu am doi copii de crescut și acești doi copii, pe care i-am crescut singură sau nu singură, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, trebuie să vadă ceva la mine, iar dacă eu le voi da un exemplu negativ, ei vor prelua exemplul negativ. Așa că de mici i-am dus pe la mănăstiri, în pelerinaje, în Israel am fost de două ori. Chiar dacă acum sunt mari și generația lor nu este una aplecată spre credință, am reușit până la 18 ani să o duc cel puțin pe fiica mea la biserică, la spovedit și îm­părtășit, ceea ce mi se pare extraordinar pentru un copil din ziua de astăzi. Pentru că dacă pă­rinții nu dau un exemplu bun copiilor, ei ce repere să aibă? Mai tot ceea ce vedem în jur, nu dau nume sau exemple, dar tot ceea ce este în jur este pentru ispitirea, ca să nu spun smintirea copiilor.

Care a fost momentul sau evenimentul ce v-a determinat să înțelegeți faptul că totuși cel mai bine este în biserică și în credința strămoșească?

Este foarte simplu: păcatul. Păcatul m-a determinat să mă apropii de Dumnezeu. Conștien­tizarea păcatului mi-a aprins un beculeț, am avut o revelație într-o zi și mi-am zis: Stop. Și de atunci trăiesc o luptă în perma­nență. De fapt, nu luptă pentru că este o decizie asumată, dar într-adevăr din ce în ce mai mult m-am aplecat spre Biserică, am citit Viețile Sfinților, am mers în pelerinaje și ascultând ghidul povestindu-ne despre locurile sfinte, înțelegând jertfa pe care au făcut-o adevărații creștini și martiri, mi-am dat seama că sentimentul pe care-l simt este de rușine. Mi-am zis că nu sunt demnă, ar trebui să-I mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru tot ce mi-a dat, dar nu știu dacă merit tot ce mi-a dat. Și atunci am încercat pe cât posibil să fiu și eu mai bună, mai prezentă la biserică, să citesc, să fac mai multe rugăciuni, să fiu acolo, în preajma lui Dumnezeu.

Cum s-a schimbat viața dumneavoastră odată cu alegerea făcută?

Cred că Sfânta Euharistie este cel mai frumos lucru pe care L-am putut trăi vreodată și efectele Împărtășaniei s-au văzut lesne de la bun început. Și atunci am zis așa: „De ce să renunț la Hristos prin păcat?“. Desigur, toată ziua păcătuim, dar de ce să renunț la bucuria aceasta a Ortodoxiei căzând iar și iar în păcat? Bucuria aceasta nu mi-o poate lua nimeni, decât dacă eu accept, dacă eu cedez, dacă eu mă întorc la păcatele pe care le făceam înainte. Și atunci, este tot alegerea mea. Vedeți că Dumnezeu este discret, Dumnezeu te lasă să alegi, ți-a lăsat libertatea să-L descoperi și odată descoperit nu-L mai lași, nu-L mai lași să-ți scape și atunci orice faptă aș face, o fac cu binecuvântare, asta e o diferență între mine cea din trecut și mine de acum. Acum orice aș face, înainte cer binecuvântare de la duhovnic: „Părinte, îmi dați binecuvântare să plec, să fac spectacolul ăsta, să cânt cântecele astea“ și tot așa. Dacă facem lucrurile cu binecuvântare sunt pe placul lui Dumnezeu. Tot timpul Îl am ca reper pe Hristos și mă întreb oare ce ar face Hristos în locul meu și nu mai cad în deznădejde cum cădeam înainte. Mă speriam la fiecare lucru neașteptat din viața mea, mă panicam. Acum sunt mai calmă, acum spun tot timpul că nu mă lasă Dumnezeu și nu mă lasă. Îmi dau seama că atât de multe lucruri și bune și de folos ne dă, încât nu ne cere decât să-I mulțumim și să facem ascultare de învățăturile Lui și nu e chiar așa de greu. Dacă ai vicii și împătimiri, e greu, dar trebuie să ne luptăm cu noi înșine, nu cu cei din jur. Până la urmă, lupta cea mai aprigă este cu noi înșine.

Cât de important credeți că este duhovnicul în viața unui creștin, dar mai ales în viața unui artist?

Eu consider că este foarte important. Vorbesc din punctul meu de vedere. Eu mi-am învățat niște lecții, am învățat unde am greșit, am făcut ascultare și am avut și canon, dar am înțeles că atât timp cât există duhovnicul căruia pot să-i spun tot ce am pe suflet, la care pot să găsesc și sfaturi bune, care mă și ceartă, lucrurile sunt pe drumul cel bun și evident aceasta este calea cea dreaptă: să ai un duhovnic, pentru mine duhovnicul nu e om, e mai presus decât omul, căruia să-i spun sau să-i scriu sau să-i împărtășesc faptele mele, trăirile mele, gândurile mele.

Este dificilă ascultarea în totalitate de duhovnic?

La început a fost foarte straniu, când am avut primul canon, m-am supărat, dar mi-am dat seama că greșesc, în fond eu eram cea care greșisem și eu eram cea care trebuia să fac, nu neapărat o penitență, dar trebuia un pic să mă pun pe calea cea bună și apoi am înțeles că nu trebuie să mai fac greșelile acelea și nu le-am mai făcut. Este un progres.

Pelerinajele au fost un mijloc prin care ați cunoscut mai bine credința ortodoxă. Povestiți-ne mai multe despre pelerinajele în care dumneavoastră obișnuiți să mergeți.

Nu cred că există lucru mai frumos decât să mergi în pelerinaje și să vizitezi mănăstiri, să vizitezi locurile pe unde au trăit sfinții și să te întorci cu gândul la esență pentru că, în adâncul nostru, Hristos este în inima noastră și fiecare pelerinaj mă întoarce acolo, la esența mea de creștin-ortodoxă. Am fost și în Israel, și în Franța la diverse morminte celebre și în alte țări, dar nicăieri altundeva nu am găsit sentimentul acesta de autenticitate ortodoxă decât în România.

Ne pierdem oare esența privind comparativ țara noastră cu alte state?

Doamne ferește! Să nu ne-o pierdem! Nu vreau să mă gândesc că am face asta. De aceea nu mai vreau să plec din România. Eu nu mai dau România pentru nimic în lume, de când cu pandemia, mi-am dat seama că România este cea mai valoroasă țară din lume. Nu mai vreau să merg nicăieri, nu mă mai interesează nici să vizitez, așa cum spune și unul dintre cântecele mele: „Ce folos viață fără de Hristos?“, degeaba merg în Thailanda, degeaba merg în Japonia. Știți că lucrează extrem de mult Hristos în noi prin Sfânta Împărtășanie și prin post și rugăciune. Cum spunea și Eminescu: „Eu îmi apăr sărăcia, și nevoile și neamul“. Și mai are o sintagmă, care după părerea mea este esența Ortodoxiei: „Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război“. Le ducem, le ducem greu fiindcă este o umilință pentru creștini, tot ce se întâmplă în lume. Însă nu aș renunța la credința mea pentru că Ortodoxia este cel mai minunat lucru de pe pământ. Oricum ar fi, trebuie să fim mereu pregătiți. Un lucru foarte mare, cel mai mare, Sfânta Împărtășanie reprezintă răsplata și bucuria supremă a oricărui creștin.

Cum considerați că se vor forma generațiile ce vin în contextul în care se încearcă o desacralizare a tot ceea ce este sfânt pentru noi?

Bine ar fi să ne ținem copiii într-o educație sănătoasă și să-i învățăm de mici că Hristos este „Calea, Adevărul și Viața“. Îi învățăm despre morală, despre respect și despre Jertfă. Și dacă noi, părinții, îi ținem aproape, societatea n-o să reușească să îi smintească pe copiii noștri. Am mai spus-o și în trecut, mi-e frică de faptul că societatea vrea să ne fure copiii. Copiii noștri trebuie să fie suprave­gheați, este mai important decât a-i proteja.

Fiind Anul comemorativ al imnografilor și cântă­reților bisericești, cât de importantă considerați că este mărturisirea lui Dumnezeu prin cântec?

Bineînțeles că este importantă. Vocea umană ajunge cel mai repede la sufletul omului, este cel mai sincer instrument. Cum să nu-L slăvim pe Dumnezeu? Este important să-I cântăm Domnului, să o lăudăm pe Maica Domnului, să citim, să pictăm icoane.

Mai prezintă oamenii interes pentru muzica patriotică?

Am avut un concert care s-a numit „Mama - eterna iubire“, dar de fapt poate fi numit chiar și „România, eterna iubire“, unde noi am cântat piese patriotice, despre Eminescu, pentru că eu am piese patriotice și de cinstire a lui Eminescu, iar oamenii au fost atât de fericiți, s-au ridicat în picioare, au aclamat. La un moment dat, într-un alt oraș au venit cu steagul și au desfăcut steagul în sală, a fost un moment emoționant și hrănitor pentru suflet. Pot spune că oamenii din țară sunt mult mai patrioți decât noi, în București. Am văzut și în pelerinaje lucrul acesta. De pildă, anul trecut am mers în Bistrița de Rusalii și la biserică toată lumea, toată suflarea era îmbrăcată în costum național. La fel și la Putna de Sfânta Maria, de la prunci la tineri și bătrâni, toată lumea era îmbrăcată în portul popular. Aia, da, paradă de modă, când vezi lucrătura femeilor din Bistrița-Năsăud, cum să mai alegi alte haine? Nu face nimeni ce făceau femeile românce. Mă doare sufletul că nu se mai cos ii ca înainte. Dar să știți că românii sunt patrioți, românii sunt iubitori de Hristos și sunt oameni buni. Sunt foarte fericită când merg la sărbători prin țară și văd oameni îmbrăcați în costum național.

Cum vedeți dumneavoastră mersul la biserică?

A merge la biserică este ca și cum ai respira, nu poți fără. Eu am un legământ pe care l-am făcut și l-am înțeles dându-mi seama de importanța Liturghiei. Indiferent dacă ai sau nu ai timp, măcar 5 minute tot te duci, aprinzi o lumânare, dai un acatist, te închini și pleci, dacă nu ai timp să stai la toată slujba, dar de preferat este să se stea la toată Sfânta Liturghie.

În final, ce sfat ați avea pentru oamenii care vă urmăresc și mai ales pentru tineri?

Iubiți-vă țara și respectați istoria României. Acesta este sfatul meu. Dacă iubiți România și respectați istoria acestei țări, dacă o cunoașteți, o veți salva și este nevoie de tineri cu forță interioară, cu inițiativă și care să înțeleagă esența românească, iar esența este Ortodoxia.