Criza economică din aceşti ani dezvăluie nu numai greşeli în zona economică, ci pune multe semne de întrebare asupra ideologiilor politice care domină lumea contemporană. Există un capitalism prezent în multe state care consumă mai mult decât produc, precum există ideologii ale statului excesiv social, care susţin statutul de asistat pe scară largă sau care induc oamenilor o stare generală de pasivitate. Tânărul cărturar Mihail Neamţu face o critică a acestor idei şi propune câteva soluţii. "Reforma morală a societăţii presupune o mult mai hotărâtă recunoaştere a valorilor tradiţiei iudeo-creştine, a comunităţilor locale, a Bisericii în ansamblu", spune domnia sa.
Stimate domnule Mihail Neamţu, în ce fel vedeţi confluenţa dintre ideile despre societate ale Ortodoxiei şi tezele liberalismului din spatele economiei capitaliste? Până unde merge capitalismul când vorbim despre cultură, viaţă socială, familie?
Spre deosebire de romano-catolicism, creştinismul răsăritean n-a avut răgazul istoric de-a produce o foarte bogată reflecţie asupra condiţiei sociale a omului modern. Ortodoxia s-a confruntat cu faţa hidoasă a totalitarismului roşu. În plus, modernitatea a sosit mai târziu la graniţa geografică a Ortodoxiei. Biserica noastră practică (şi bine face) discursul sub specie aeternitatis, fiind atrasă în chip marianic de promisiunea veşniciei şi mai puţin interesată de complicaţiile istoriei terestre. Această trăsătură a fost observată chiar de Alfred Müller-Armack - important sociolog al religiilor şi doctrinar al ordoliberalismului german. Contemplativitatea şi "instinctul eschatologic" al Ortodoxiei furnizează garanţiile unei stabilităţi ferme pe terenul eticii, al esteticii liturgice şi al teologiei dogmatice, dar produc şi confuzii pe terenul disputelor ideologice din agora cetăţii.
Totuşi, e important ca şi creştinii ortodocşi să răspundă unor provocări precum piaţa liberă, proprietatea individuală, solidaritatea intracomunitară, politicile fiscale ale statului. Sunt unul dintre cei care cred că piaţa este o realitate naturală, nu o invenţie a unui timp istoric. Liberalismul, aplicat schimburilor economice, conduce la mult mai multă liberate şi prosperitate decât dirijismul atotştiutor al birocraţiei statale. Pe de altă parte, criterii aplicate ordinii materiale nu pot corespunde vieţii spirituale: nu totul este de cumpărat sau negociat în chestiuni care privesc sufletul nepieritor al omului. Capitalismul trebuie conectat la etică printr-un exerciţiu zilnic de înfrânare sau autolimitare, pentru a-şi atinge cu adevărat scopul. Totuşi marea criză economică se datorează iresponsabilităţii statelor care au consumat mai mult decât au produs.
Statul social a încurajat trândăvia
Şi România este un stat social. Care sunt limitele lui, în condiţiile în care, la noi, ideile liberale nu au mare tradiţie şi ne pot destabiliza?
Pentru mine capitalismul reflectă ordinea firii: cu toţii tranzacţionăm ceva, în fiecare minut al vieţii. Acum, comerţul nostru se numeşte schimb de idei. Premisa de la care plecăm este că din această tranzacţie majoritatea a câştigat (eu, dumneavoastră, cititorii). Socialismul, în schimb, pleacă de la imperativul rectificării nedreptăţilor produse de schimburile naturale între cetăţeni. De la protecţionism se ajunge însă uşor la asistenţialism. Capitalismul încurajează oamenii autonomi, de sine stătători, cu iniţiativă şi putere de muncă, capabili să-şi protejeze şi să-şi înmulţească proprietatea privată. Statul social încurajează pasivitatea.
Ştim contextul istoric postbelic. După cel de-al Doilea Război Mondial, statul social a apărut pentru a sprijini (în Marea Britanie, Germania federală şi alte ţări) milioanele de familii pline cu orfani, răniţi sau văduve. După 1968, revoluţia culturală (şi sexuală) a spaţiului occidental a început să răstoarne - lent, dar sigur - piramida demografică pe care s-au construit proiecţiile bugetare: în loc de 2-3 copii născuţi în medie de fiecare familie, am ajuns la o medie europeană de 1.2-1.4. Acum Europa trece printr-o contracţie a natalităţii fără precedent, dublată de prelungirea speranţei de viaţă (prin îmbunătăţirea hranei şi sprijinul tehnologiilor medicale). Ca atare, statul social devine nesustenabil. Criza datoriilor suverane în ţări precum Statele Unite, Spania, Italia sau Portugalia spune deja foarte multe. Cazul Eladei contemporane este la fel de tulburător.
Ştiu că aţi lansat recent un proiect care a câştigat mii de aderenţi. Ce ne puteţi spune?
Proiectul "Noua Republică" pe care l-am fondat cu un grup de prieteni şi care a fost primit cu entuziasm de mii de cetăţeni susţine ideea reinventării statului pornind de la oameni şi comunităţi. Statul secular, altminteri, e o abstracţie impersonală care joacă un rol prea mare în vieţile noastre. Mai observăm un lucru: demnitarii, birocraţii şi funcţionarii sunt tentaţi de corupţie, indolenţă şi abuz. Nu condamnăm pe nimeni, dar constatăm (în cifre) o enormă risipă produsă în ultimele decenii prin decizii luate de la centru, fără consultarea cetăţeanului plătitor de taxe. Doar proasta administrare a sistemului de sănătate produce pagube de zeci milioane de euro pe an. Risipa trebuie să înceteze. Pentru asta, nu e suficient să vorbeşti despre o reformă punctuală. Trebuie imaginată o Nouă Republică - o construcţie constituţională care să ne scoată din ecuaţia politică gândită de Gh.-Dej, Nicolae Ceauşescu şi Ion Iliescu.
Drumul către Noua Republică se face în şapte puncte. 1) Reforma constituţională - adică Parlament unicameral, anularea imunităţilor demnitarilor, asumarea răspunderii de magistraţi, reforma electorală (prin limitarea numărului de mandate pentru primarii-baroni etc). 2) Reforma economică trebuie continuată prin stimularea investiţiei şi a spiritului întreprinzător, reducerea de taxe şi acumularea de capital. Numai astfel oamenii pot spera să aibă locuri de muncă. 3) Reforma justiţiei, prin asumarea răspunderii de către magistraţii care dau sentinţe abuzive (contestate ulterior la Curtea Europeană); 4) Reforma morală a societăţii presupune o mult mai hotărâtă recunoaşte a valorilor tradiţiei iudeo-creştine, a comunităţilor locale, a Bisericii în ansamblu. 5) Salvarea demografică a României presupune redescoperirea familiei. 6) Cultura memoriei înseamnă respect pentru înaintaşi. 7) Recuperarea vocii românilor de pretutindeni. Într-un anumit sens, ierarhia acestui punctaj e aleatorie. Trebuie să începem cu toate în acelaşi timp.
O Nouă Republică înseamnă, aşadar, o redimensionare a statului social?
Cu siguranţă. Plecăm de la nevoile cetăţeanului: cu toţii ne simţim frustraţi de atotputernicia kafkiană a aparatului birocratic. Cu toţii ne mirăm de sistemele de asistenţă socială prin care, mai ales la sate, milioane de români au ajuns să nu-şi mai lucreze pământul pentru a primi doar subvenţii sau alocaţii de tot soiul. Statul social a distrus vechile datini. În plus, el subminează solidarităţile naturale din interiorul familiei (relaţia între bunici şi nepoţi, între părinţi şi copii etc.). Falimentul statului social postbelic indică nevoia ieşirii din logici asistenţialiste. Evanghelia condamnă risipa de bani (specialitatea economiei centralizate) şi îngroparea talanţilor. Între Sfinţii Părinţi, Ioan Casian spunea că omul care munceşte e luptat de un singur drac, în timp ce omul care nu munceşte e luptat de o legiune de patimi şi draci. Statul social a încurajat şi la noi trândăvia. Să citim nişte statistici despre poporul nostru: "Românii stau în faţa televizorului, în medie, 376 de minute, adică 6 ore şi 16 minute." Mai ştim apoi că media de vârstă la care se pensionează românii este de 56 de ani şi o lună - avem, aşadar, cei mai tineri pensionari din Uniunea Europeană (fiind urmaţi de Luxemburg). Toate aceste lucruri pun o enormă povară pe umerii antreprenorilor, a plătitorilor de taxe şi impozite. E oare corect? O Nouă Republică va miza pe solidaritate, dar numai plecând de la firul ierbii. Va trebui să asumăm, pour une fois, cultura responsabilităţii. Noi, cei vii, scriem zilnic contractul dintre cei care au fost, cei care sunt şi cei care vor fi. Teologia ne învaţă că există o legătură invizibilă între membrii comunităţii de destin: atât mandatul istoric al eroilor din trecut, cât şi angajamentele faţă de copiii nenăscuţi încă sunt parte a Decalogului cetăţii.
Sunteţi un tânăr implicat în viaţa publică, aşadar. Aveţi cumva nişte modele de acţiune în acest sens - personalităţi care vă inspiră?
Cu toţii avem nevoie de modele. Sunt unul dintre cei marcaţi de întâlnirea cu cea mai veche democraţie modernă: Statele Unite. Ca atare, m-am familiarizat cu istoria republicanilor americani şi am redescoperit câteva portrete vintage care inspiră milioane de cetăţeni. Ronald Reagan m-a impresionat prin viziune, curaj, umor, credinţa în propriile sale valori, dar şi afecţiunea pentru Nancy Reagan sau cei apropiaţi. Stânga îi reproşa faptul că Reagan nu era decât un "actor de mâna a doua", cu porniri belicoase necontrolate (spre groaza celor din Kremlin). Istoria a dovedit că politicile de dreapta ale lui Reagan au scos Statele Unite ale Americii dintr-o gravă criză economică, lovind totodată la picioarele colosului sovietic. Fără triunghiul providenţial Reagan-Ioan Paul al II-lea-Thatcher, popoarele est-europene ar fi putut rămâne câteva decenii sub plasa idelogică a comunismului. În spatele lui Reagan s-au aflat "visători pragmatici" precum William F. Buckley Jr. (inspirat la rândul său de un Whittaker Chambers).
Trecând oceanul spre Marea Britanie, nu poţi ocoli figura istorică a lui Winston Churchill. Mi se pare important să admirăm oamenii care - prin curaj, caracter, viziune şi determinare - au putut salva civilizaţia europeană de la dezastru. Churchill a fost unul dintre ei. Firmele de public relations & consulting nu i-ar fi dat prea multe şanse, astăzi: era butucănos, nu foarte chipeş, avea o dicţie deficitară, dar şi reputaţia unui om instabil (a părăsit şi a revenit apoi în Partidul Conservator). Cu toate acestea, verbul năprasnic, forţa interioară şi persuasiunea, virtutea personală, inteligenţa fulgurantă şi puterea de-a anticipa l-au propulsat pe Churchill la locul potrivit în chiar momentul potrivit: în contextul ascensiunii lui Hitler la putere.
Merită o anumită atenţie şi biografia lui Tony Blair (recent convertit la catolicism) - independent de crezul său laburist. Cine ar putea nega charisma fostului premier britanic, felul în care a ştiut să gereze momente dificile, precum moartea prinţesei Diana, atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sau 7 iulie 2004, dar şi propria lui retragere? La Westminster, Tony Blair a ţinut discursuri memorabile care merită studiate cu atenţie: replică rapidă, cunoaştere temeinică a dosarelor, impecabilă ştiinţă a vorbirii, witz, eleganţă şi decenţă.
Vorbind despre tradiţia europeană, există şi alte personalităţi demne de admirat: Charles de Gaulle, călit într-o carieră admirabilă de militar (dar marcat totuşi de-o neplăcută obsesie antiamericană); Konrad Adenauer, politicianul aflat împreună cu Ludwig Erhardt în spatele faimosului "miracol german". Cât priveşte modelele româneşti, atunci când rosteşti numele unor Iuliu Maniu sau Corneliu Coposu evoci o normă etică. Suferinţa prin care au trecut aceşti oameni pentru crezul lor de-o viaţă impune respectul şi stârneşte emoţia.
Cum lucrează compasiunea, ca sentiment esenţial al omului, cu adevărat, în lumea noastră românească, în actuala conjunctură socială?
Pentru a vorbi despre compasiune, trebuie să vorbim, în mod fundamental, despre sărăcie. Or, aceasta din urmă, nu se lasă a fi citită din unghiul strict al penuriei materiale. Cel sărac este cel căruia îi lipseşte ceva sau, mai exact, cel pentru care lipsa a devenit un mod de viaţă. Săracii pot fi de mai multe feluri. Cei care cerşesc cuminţi banul la intersecţii, cei care se răzbună pe soartă, semeni şi societate prin furt, lene sau alcoolism, cei care au depus votul monahal al sărăciei, cei pe care inteligenţa nu îi ajută prea mult sau cei care suspină neîncetat după cercetarea Duhului.
Iată motive pentru care săracii nu trebuie priviţi ca o masă indistinctă, ci mai degrabă tipologic, plecând de la relieful unic al fiecărei individualităţi. Săracii vor fi întotdeauna cu noi, fără să proiecteze în afară acelaşi tip de sărăcie. Pentru că fiecăruia îi va lipsi ceva personal. Creştin-democraţia doreşte să învingă penuria materială, dar mai ales sărăcia disperării, a resentimentului, a invidiei, a blestemului care retează aripi, care blochează imaginaţia şi care produce un lanţ de falimente sociale. Cum poate fi tratată această dimensiune negativă a sărăciei? Pentru creştin-democraţie, unul dintre leacuri este virtutea compasiunii, cea practicată de Bunul Samaritean. Democraţia creştină admite că unele forme de întrajutorare nu pot fi limitate exclusiv la domeniul filantropiei sau al carităţii private. Există aspecte negative implicate de lupta acerbă pentru resurse şi, în ultimă instanţă, de încleştarea specifică oricărui neo-darwinism social. Deşi virtutea creşte exclusiv pe solul libertăţii, o minimă redistribuire a veniturilor ar putea acoperi - în absenţa corupţiei guvernamentale - golurile create de accidente personale ori de neşansa din viaţa multor oameni.
Plecând de la aceste consideraţii (rezumate în Noul Testament de parabola înmulţirii talantului şi de pilda samariteanului milostiv), creştin-democraţia pledează simultan pentru îmbrăţişarea meritocraţiei şi pentru cultivarea solidarităţii.
Educaţia, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante "bunuri" pentru ieşirea noastră din criză
Cum ar fi posibilă o lărgire a solidarităţii comunitare?
Confruntaţi cu problema sărăciei materiale, nu trebuie să uităm (ca atâţia marxişti) dimensiunea spirituală a relaţiei cu aproapele. Dezvoltarea economică, stimularea investiţiilor şi recompensarea muncii, privatizarea, combaterea severă a corupţiei şi diminuarea birocraţiei, toate acestea ţin de sfera eficienţei economice. Nu este nimic romantic sau sentimental într-o asemenea atitudine. În acelaşi timp, virtutea numită caritas nu se traduce exclusiv în alocarea de bunuri materiale. Educaţia intelectuală sau artistică, virtuţile sufleteşti, bogăţia morală sau tăria de caracter sunt tot atât de importante "bunuri" pentru ieşirea omului din disperare, anomie sau marasm lăuntric.
Sărăcia nu se combate fără principiul speranţei. Solidaritatea socială nu trebuie să pericliteze stabilitatea materială şi spirituală a viitoarelor generaţii. În Rugăciunea Domnească se spune, literal, "şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum şi noi iertăm datornicilor noştri" (în greacă: kai aphes hemin ta opheleimata hemon, hos kai hemeis aphekamen tois opheletais hemon). Românii de astăzi se împrumută (prin intermediul Ministerului Finanţelor) pentru a plăti pensii şi salarii, împovărând cu zeci de miliarde umerii tinerilor de mâine.
Teologic şi moral, vă întreb: ce spune Dumnezeu când, în loc de ştergerea datoriilor, noi ne ocupăm cu creşterea poverilor pentru viitoarele generaţii? Solidaritatea nu este doar punctuală sau ocazională, ci dinamică şi strategică. Nu ne putem permite să fim solidari doar cu cei din prezent, anulând şansele la fericire şi demnitate ale celor nenăscuţi încă. Este una din lecţiile aspre ale Mântuitorului Hristos - nesocotind-o, riscăm nu doar un parcurs istoric decent, ci mai ales Împărăţia cerească.
Interviu realizat de Larisa şi Constantin Iftime
