„Cultivarea identităţii naţionale, condiţia de a fi europeni“

O personalitate ţâşnită parcă din cea mai sănătoasă fibră românească. Un om cald, un cercetător autentic, şcolit de discipolii lui Dimitrie Gusti. Pe scurt, acesta este portretul prof. univ. Septimiu Chelcea, o figură emblematică a cercetării sociologice şi psihosociologice, cel în dialog cu care am încercat să conturăm un tablou în oglindă al sociologiei româneşti a ultimului veac.

Aţi făcut primele cercetări de teren sub îndrumarea unor discipoli ai lui Dimitrie Gusti: Vasile V. Caramelea, Traian Herseni, Henri H. Stahl. Ce aţi preluat din modul lor de a face cercetare?

În 1966, după ce N. Ceauşescu denunţase cultul personalităţii lui Dej şi greşelile făcute de acesta, între care şi interzicerea sociologiei, considerată ştiinţă burgheză, îmi pregăteam lucrarea de licenţă la Facultatea de Filozofie (Secţia Psihologie) a Universităţii din Bucureşti. „Se dăduse drumul“ cercetării sociologice concrete, de teren. Vasile V. Caramelea, care a primit ultimul titlu de doctor în sociologie acordat de profesorul Dimitrie Gusti, iniţiase, în cadrul Secţiei de Antropologie Culturală a Institutului de Antropologie al academiei, un studiu interdisciplinar cu o temă de antropologie socială şi culturală. M-a cooptat în echipa de cercetare, urmând să studiez aspectele psihologice ale procesului de trecere a ţăranilor de la munca agricolă la cea industrială. Cooptarea mea nu a fost chiar întâmplătoare. Ca tânăr cercetător, acesta participase împreună cu tatăl meu, Ion Chelcea, etnograf cu mai multă experienţă, la campania de cercetări monografice de la Făgăraş, condusă direct de către Traian Herseni. Domnul Caramelea, pentru că a fost într-adevăr un domn, îmi spunea că a învăţat cercetare de teren de la tatăl meu, care i-ar fi dat şi o pereche de bocanci cu care să bată terenul. S-ar putea spune că am ajuns să fac psihosociologie concretă datorită unor bocanci…

Prima mea ieşire pe teren a fost la Berevoieşti, judeţul Argeş. În acea comună se născuse şi copilărise Caramelea, care, mai târziu, şi-a transformat casa în staţie-pilot de cercetări antropologice, unde mai multe serii de studenţi şi-au început ucenicia. Cred că şi acest fapt face parte din spiritul şi valorile cultivate în vechea şcoală de sociologie, ca şi practica de a studia satul natal.

Tot bocancii v-au purtat spre Traian Herseni?

Şi da, şi nu. Tatăl meu avea mare încredere în ştiinţa de carte a lui Traian Herseni. În ceea ce mă priveşte, am terminat facultatea primul pe ţară. În 1967, repartiţia la locul de muncă se făcea centralizat. Am avut dreptul să aleg primul din lista locurilor disponibile. Ajuns în Secţia de Psihologie socială la Institutul de Psihologie al academiei, am primit de la Traian Herseni, şeful secţiei, sfatul de a uita tot ce am învăţat la facultate şi de a mă apuca de carte. Era o critică evidentă la adresa învăţământului ideologizat. Apoi, m-a întrebat, cu blândeţe, ce vreau să fac. I-am răspuns pe nerăsuflate: „Să scriu despre psihologia poporului român. Două volume. În primul volum voi aduna şi voi prezenta ce au scris alţii despre psihologia românilor, iar în al doilea voi comunica rezultatele propriilor investigaţii de teren“. „Foarte bine, foarte bine. Dar până să scrii despre psihologia poporului, hai mai întâi să cercetăm psihologia boldeştenilor!“ (El coordona o cercetare de psihologie socială în comuna Boldeşti, judeţul Prahova, cu tema „Industrializare şi urbanizare“.) Fără să le spun toată povestea, i-am îndemnat şi eu pe studenţii mei ca, atunci când îşi aleg o temă pentru lucrarea de diplomă, să nu încerce să cuprindă prea mult, pentru că riscă să nu strângă prea bine. Tentaţia de a aborda probleme complexe, vaste este boala cercetătorului debutant. La Boldeşti (astăzi oraşul Boldeşti-Scăieni) am rămas câteva luni, cu scurte intermitenţe. Traian Herseni mă îndemna să mă îmbib de atmosfera boldeşteană dacă vreau să cunosc psihologia localnicilor. Da, în fugă nu se pot face decât sondaje. Cercetarea concretă a transformării ruralului, dar şi a altor procese sociale presupune observaţia participativă. Cred că mai ales acest lucru l-am deprins din modul de a cerceta al discipolilor lui Gusti.

Henri H. Stahl a reprezentat soluţia de continuitate a Şcolii lui Dimitrie Gusti?

Am crezut şi cred şi acum că şcoala sociologică de la Bucureşti ar trebui să poarte numele „Şcoala Gusti-Stahl“. Profesorul Gusti, un mare teoretician, fondator de instituţii culturale, om politic, nu a fost şi un mare cercetător de teren. Henri H. Stahl a fost! Şi asta, pentru că îşi iubea „obiectul“ de studiu. Avea darul de a intra în vorbă cu oamenii din comunităţile cercetate. Reuşea ca nimeni altul să-i facă să povestească despre viaţa lor, despre credinţe, să rostească vorbe cu tâlc. A condus echipele de monografişti pe teren. Se cufunda în mediul social pe care îl cerceta. Preţuia „terenul“ - acest cuvânt magic pentru cercetătorul vieţii sociale, fie el sociolog, antropolog, etnograf sau psihosociolog -, dar nu a rămas nici o clipă „cotrobăitor prin fapte“.

Sociologia, decădere şi reabilitare în comunism

Ce s-a întâmplat cu şcoala sociologică de la Bucureşti în perioada comunistă, cu sociologia, în general?

Cred că perioada comunistă (intervalul 1947-1989) nu trebuie analizată în bloc. Au existat etape destul de diferenţiate în ceea ce priveşte soarta sociologiei: din 1947 până în 1965 a fost considerată ştiinţă burgheză, reacţionară. Sociologii din Şcoala lui Dimitrie Gusti care nu au murit în închisoare, precum Mircea Vulcănescu sau Anton Golopenţia, au supravieţuit adaptându-se regimului. Inteligenţa este, de fapt, o manifestare a adaptării. Traian Herseni îmi spunea că sociologii trebuie să fie atât de bine pregătiţi în analiza vieţii sociale, încât orice regim politic să aibă nevoie de ei. Au fost şi sociologi care s-au confundat cu regimul comunist. Mă refer la cei cu vederi de stânga, gen Miron Constantinescu sau Vlădescu Răcoasa, care au ocupat poziţii înalte în ierarhia comunistă. Dar cei mai mulţi au supravieţuit profesional migrând spre etnografie, muzeografie, folcloristică, statistică. A fost etapa cea mai grea pentru sociologie şi pentru sociologi.

În etapa 1966-1971 a fost relansată sociologia, fireşte pe baze marxiste. Nu a fost un drum presărat cu flori. Continuu, sociologia a trebuit să se justifice faţă de socialismul ştiinţific, faţă de filozofia marxistă, care se prezentau ca singura bază de pe care se putea cunoaşte realitatea. Miron Constantinescu, membru în Comitetul executiv al C.C. al P.C.R., la un moment dat ministru al învăţământului, cu toate păcatele lui politice, a sprijinit cercetarea sociologică de teren şi i-a rechemat în universitate sau în institutele de cercetare pe unii dintre membrii vechii şcoli de sociologie. Henri H. Stahl este un exemplu. Pe alţi sociologi, precum Traian Herseni, i-a ţinut departe de lumea universitară. Lui Dimitrie Gusti, scos din casa sa şi obligat să locuiască într-un garaj, i s-a confiscat şi biblioteca, nu numai catedra universitară.

Metoda monografiilor sociale a fost reevaluată: în locul unităţilor sociale s-au făcut studii asupra proceselor sociale: colectivizarea agriculturii, industrializarea, urbanizarea, formarea conştiinţei sociale, utilizarea timpului liber, problemele tineretului.

Perioada de după 1965 a fost marcată de un dezgheţ ideologic. Sunt şi anii studenţiei mele. În bibliotecile universitare - la sala de aşa-zise „Cărţi rare“, unde bibliotecarul „sub acoperire“ înregistra într-un catalog special cine şi ce studia - se puteau citi cărţi aflate anterior la index, existau abonamente la revistele de specialitate din Occident. Deschiderea ideologică a permis profesorilor-vizitatori din Universităţile din Vest să ţină prelegeri de sociologie, să participe la cercetările de teren alături de sociologii români. S-au acordat burse de studiu în Occident. Eu însumi, ca tânăr asistent universitar, am beneficiat de o astfel de oportunitate. În 1970 am efectuat un stagiu de specializare la Universitatea din Köln (R.F.G.).

Controlul ideologic asupra sociologiei s-a accentuat în anii 1972-1989. În prelegerile noastre, în articolele ştiinţifice aveam obligaţia să facem referire la cuvântările lui Ceauşescu. Se verifica periodic acest lucru. Totuşi, circula printre noi gluma: „De ce nu ai citat din ultima cuvântare a tov. Ceauşescu?“ - întreba ameninţător activistul de la Centrul universitar de partid. „Dacă ştiam că este ultima, cu bucurie cităm“. Am avut însă colegi care inundau textul sociologic cu citate din Ceauşescu. S-a compromis „neutralitatea axiologică“, ridicându-se osanale „conducătorului iubit“. O colegă îmi spunea: „Mi-e frică să bag fierul de călcat în priză, să nu-l aud pe colegul X lăudându-l pe Ceauşescu“. Recunosc că în ce am publicat, trei cărţi ca unic autor şi câteva zeci de articole, m-am referit şi eu la spusele Tovarăşului. Risc să fiu catalogat nostalgic, dar citate de tipul „Nici pâine fără muncă, nici muncă fără pâine“ sau „Să ducem România pe cele mai înalte culmi de civilizaţie şi progres“ le-aş folosi şi azi. Făceam apel la astfel de citate pentru a sublinia distanţa dintre realitate şi ideal, sau din oportunism, sau de frică? Nu mi-e foarte clar. Poate din toate câte ceva, dar, apreciez eu, mai mult din dorinţa de a apropia realitatea de ce credeam că ar fi bine să fie. Nu vreau să mă victimizez, dar „mi s-a arătat pisica“ şi mie. Mă urmărea dosarul de la Securitate al tatălui meu, în care, aşa cum am aflat când l-am consultat la CNSAS, concluzia era clară (şi adevărată): „Se cunoaşte că are o atitudine duşmănoasă faţă de democraţia populară“. De altfel, şi eu am fost criticat pentru „tehnicism“ şi „preluarea modelelor nedialectice de cercetare sociologică“. Nu sunt un „disident retroactiv“ - cum îi numea istoricul Florin Constantiniu pe cei care „s-au trezit“ după prăbuşirea comunismului în România că s-au opus răului. Am crezut că sistemul se poate schimba din interior, că socialismul poate avea „chip uman“. Istoria recentă mă obligă să mărturisesc faptul că m-am înşelat. Îmi place să cred că acum, când consider că în România „capitalismul sălbatic“ trebuie şi poate fi înlocuit cu un „capitalism moral“, nu mă înşel a doua oară.

„Viitorul României mi se pare incert“

Sunteţi specializat în psihologie socială. Dacă ar fi să faceţi, cu instrumentele specialistului, o radiografie a societăţii româneşti actuale, cum ar suna?

Ar suna dizarmonic. Din dorinţa de a conştientiza categorii cât mai largi ale populaţiei, cu toată dragostea pentru ţara mea, voi face acum ce n-am avut curajul să fac în timpul dictaturii ceauşiste: voi fi foarte critic. Societatea actuală este polarizată excesiv. De o parte, cei puţini, îmbogăţiţii revoluţiei şi moştenitorii autentici sau falşi ai marilor averi, care au foarte mult, de cealaltă parte, cei mulţi, care au foarte puţin. Nu există o clasă de mijloc puternică. Sărăcia bântuie România. Dezindustrializarea ţării i-a trimis pe muncitori salahori în străinătate. S-au făcut privatizări frauduloase. Industria a fost decretată „un morman de fiare vechi“ şi interlopii au făcut averi fabuloase din vânzarea fierului vechi. Ţăranii, scuzaţi, „fermierii“, cei mai mulţi dintre ei, bătrâni şi neajutoraţi, îşi duc traiul de la o zi la alta. „Căpşunarii“ îşi risipesc viaţa şi sănătatea prin Europa. Copiii rămaşi în grija bunicilor sau pur şi simplu abandonaţi duc dorul părinţilor, cad uşor pradă persoanelor şi grupurilor infracţionale. Analfabetismul este îngrijorător, părăsirea şcolii înaintea încheierii ciclului elementar, de asemenea. Au reapărut bolile sărăciei, altădată eradicate: tuberculoza, scabia. Infectarea cu HIV este cu greu controlată. Sistemul sanitar este suferind. Corupţia clasei politice este o bombă cu ceas, ca şi scăderea ratei natalităţii, îmbătrânirea demografică şi depopularea României. Sigur, există democraţie, libertate de conştiinţă şi de exprimare, libera circulaţie a oamenilor şi ideilor, dar, aşa cum spunea scriitorul şi analistul politic american James Bovard, „democraţia trebuie să însemne mai mult decât doi lupi şi o oaie care votează ce să mănânce la cină“. Fără prosperitate economică, fără locuri de muncă decente, fără accesul larg al tuturor copiilor la învăţământul de toate gradele, de la şcoala primară până la facultate şi doctorat, fără întărirea statului de drept, viitorul României mi se pare incert.

Aţi introdus în câmpul cercetării sociologice româneşti tema sociologiei emoţiilor. Ce presupune acest concept?

Vă mulţumesc pentru că amintiţi acest lucru. Eu cred că este important nu numai să atragem fonduri europene, ci şi să aducem în ţară idei valoroase, noutăţi din domeniul ştiinţei şi culturii. În 2007 am publicat în revista „Sociologie românească“ un prim studiu despre rolul emoţiilor în viaţa socială. Un an mai târziu, am publicat, în colaborare, cartea „Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor“. A fost prima lucrare de sociologia emoţiilor în literatura de specialitate din România. Simplu spus, sociologia emoţiilor presupune aplicarea teoriilor sociologice pentru explicarea emoţiilor şi utilizarea tehnicilor de cercetare sociologică în studiul emoţiilor.

Fără infatuare, dar şi fără falsă modestie, vă pot spune că în anii 2008-2009 am ţinut primul curs de „Sociologia emoţiilor“ din istoria învăţământului superior din România. Recent, un fost student şi apoi doctorand de-al meu, conf. univ. Gabriel Jderu, a publicat o Introducere în sociologia emoţiilor. Câmpul de cercetare a sociologiei emoţiilor a fost, aşadar, desţelenit. Cu siguranţă, vor urma şi alte cercetări, pentru că, lipsiţi de emoţii, oamenii nu sunt oameni, ci roboţi.

Absenţa emoţiilor morale, o anomalie socială

De ce e necesar să identificăm emoţiile sociale?

Vă voi răspunde prin exemplul unor cercetări concrete pe care le-am făcut în mediul universitar de la noi, împreună cu doctoranzii şi colaboratorii mei. În ancheta sociologică desfăşurată în 2006-2007, în mai multe centre universitare din ţară, am întrebat studenţii cât de grav li se pare că este: 1) a ajuta un coleg/o colegă să promoveze prin fraudă un examen; 2) a copia la un examen de an; 3) a prelua de pe internet informaţii fără a menţiona aceasta; 4) a prelua pasaje din lucrările tipărite fără a indica sursa; 5) a prezenta un referat scris de altcineva ca fiind o elaborare proprie. În opinia celor incluşi în eşantion, cea mai gravă practică de fraudă intelectuală în universităţi o constituie prezentarea unui referat scris de altcineva ca fiind o elaborare proprie, iar cea mai puţin gravă, preluarea informaţiilor de pe internet fără a menţiona acest lucru.

Din ancheta realizată a rezultat că un număr semnificativ de studenţi nu ar resimţi nici ruşine, nici vinovăţie dacă ar comite acte de fraudă intelectuală. Absenţa emoţiilor morale la studenţii incluşi în eşantion mi s-a părut foarte gravă.

Cum apreciaţi psihologia poporului nostru? Vă întreb pentru că aţi pomenit la începutul convorbirii noastre de proiectul celor două volume de „Psihologia românilor“.

Proiect pe care, din păcate, nu l-am realizat. Am făcut, însă, mai multe cercetări sociologice privind imaginea de sine a românilor, despre identitatea naţională şi selful românesc. Fără a intra în detalii metodologice, vă pot spune că românii, ca oricare alt popor, îşi atribuie calităţi şi defecte psihomorale. Dintr-o anchetă psihosociologică din 1992, pe un eşantion reprezentativ naţional, a rezultat că românii îşi atribuie, în ordine, ca prime calităţi: ospitalitate, hărnicie, omenie. Ca prime defecte, îşi autoatribuie: necinste, hoţie, lene.

Cercetările pe care le-am desfăşurat în 1999 în zece facultăţi cu profil de ştiinţe sociale şi de ştiinţe inginereşti au relevat că, pe continuumul Est-Vest, selful românesc se plasează spre Vest. Nu intru în amănunte. Atrag doar atenţia că selful nostru constituie un element favorizant al construirii identităţii europene. În opoziţie cu cei care cred că dobândirea unei identităţi europene presupune anularea identităţii naţionale, eu susţin că tocmai cultivarea acesteia oferă condiţia sine qua non de a fi europeni. În opinia mea, greşesc cei mai puţin şcoliţi, care, fără să-şi dea seama, devalorizează identitatea românească, spun doar că „românul e hoţ“ şi că „numai în România se pot întâmpla astfel de dezastre morale“, fără să amintească de calităţile psihomorale ale neamului nostru şi de lucrurile bune care se întâmplă în România. Îi suspectez de rea-credinţă pe acei „intelectuali publici“ care susţin că „România este altfel“, că românii au un „complex de inferioritate“ şi ne îndeamnă să ne comparăm cu ţările civilizate, ca şi cum România abia acum ar începe să se civilizeze. Adevărul este că suntem un popor cu calităţi şi defecte psihomorale, cu o istorie milenară, creator de cultură şi civilizaţie, asemenea tuturor celorlalte popoare.

Mic parcurs biografic