Cum, când şi de ce a apărut monahismul?

„Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun.“ „La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special.“ În epoca bizantină, „monahii puteau chiar să răstoarne un împărat, dacă se abătea de la dreapta credinţă“. „Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta, îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire.“ Despre cum s-a născut, cum a evoluat şi cum a influenţat monahismul lumea creştină, aflaţi din interviul cu academicianul Emilian Popescu.

Când a apărut monahismul?

Există mai multe opinii, unele ale unor învăţaţi laici, altele ale învăţaţilor creştini. Unii învăţaţi laici socot că originile monahismului ar sta chiar în epoca romană, în epoca principatului, când persoane foarte sărace se retrăgeau la marginea comunităţilor şi chiar mai departe, ca să scape de obligaţiile fiscale impuse de stat. Acest fenomen s-a petrecut mai ales în Egipt, unde clima, fructele şi peştele din preajma Nilului asigurau condiţiile minime de trai. Această retragere din societate era numită „anahoresis“, de aici anahoret, cuvânt a cărui semnificaţie iniţială, aşadar, nu a fost de natură religioasă, ci de natură socială. Se mai spune că, la un moment dat, aceşti anahoreţi retraşi din motive sociale au intrat în legătură cu diferite curente filosofice, care le-au dat nişte idealuri de viaţă, pe care ei le-au cultivat. Mai sunt şi păreri care pun originile monahismului în legătură cu aşa-zişii „terapeuţi“, asceţi iudei, greci şi egipteni, care trăiau pe lângă templele lui Isis din Egipt şi aveau idealul purificării de patimi.

Despre monahismul motivat creştin, de când putem vorbi?

Există o altă tradiţie în legătură cu originile creştine ale monahismului, aceea a Sfântului Ioan Casian. Sfântul Ioan Casian crede că în timpul creştinismului primar, în epoca apostolică, în special, oamenii influenţaţi de învăţătura Mântuitorului, de chemarea Lui spre desăvârşire, s-au retras oarecum din societate mai către margine şi au format grupuri destul de mari, pentru a duce o viaţă în comun. Aceasta este opinia Sfântului Ioan Casian, sprijinită şi de informaţii din Faptele Apostolilor. Învăţaţii creştini socot că şi numai învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos, modul Lui de viaţă şi după aceea învăţătura Sfântului Apostol Pavel erau suficiente pentru a inspira monahismul, fără a mai fi nevoie de alte surse de inspiraţie.

Monahismul, reacţie la secularizarea Bisericii?

Primele comunităţi bisericeşti au fost, evident, strict legate de spaţiul urban. În ce moment monahismul, dezvoltat în afara cetăţii, ca o altă formă de manifestare a duhului creştin, a devenit interesant pentru Biserică?

La începuturile sale, monahismul era reprezentat în special de persoane şi grupări independente, care răspundeau unui zel special, prezent la o persoană, la două sau la mai multe. Deci nu intrase ca o instituţie sub autoritatea Bisericii. Trebuie să ţinem cont, totuşi, că la începuturile sale Biserica avea o organizare modestă, mai bine pusă la punct în oraşe. Monahismul eremitic - de la „eremos“, pustiu, retras - s-a dezvoltat în zone pustii, în Egipt, în sudul Palestinei, în Siria, şi după aceea, mai târziu, şi în Asia Mică. În acest context deci apare şi numele celui mai celebru monah creştin, care a întemeiat viaţa eremitică, Sfântul Antonie cel Mare, ce s-a născut pe la anul 250 şi a trăit până în 356. Sfântul Antonie, un eremit, aşadar, a lăsat mulţi ucenici, între care Sfântul Atanasie cel Mare, episcopul Alexandriei. Faptul că episcopul Alexandriei este ucenic al unui eremit, trăitor în pustie, este dovada cea mai limpede despre cât de strânse erau legăturile dintre monahism şi ierarhie, încă de la începuturile secolului al IV-lea.

Există o opinie, conform căreia monahismul ar fi fost şi o reacţie la o tendinţă de secularizare în Biserică, ce se făcea simţită la sfârşitul secolului al III-lea, dar mai ales după 313, când încetează persecuţia asupra creştinilor. Cât adevăr este în această teorie?

Nu poate să fie vorba de o secularizare în Biserică la sfârşitul secolului al III-lea, pentru că Biserica era în plină perioadă de persecuţii; persecuţiile generale ale Bisericii au început la mijlocul secolului al III-lea. Primul care a dezlănţuit persecuţiile a fost împăratul Deciu, în jurul anului 250. Apoi a urmat Valerian, Galerius, Aurelian ş.a.m.d.

Dar după încheierea acestei perioade?

Perioada de relaxare a început abia în timpul împăratului Constantin cel Mare, după 313. Constantin cel Mare este primul care, prin Edictul de la Mediolanum, restituie creştinilor bunurile confiscate şi transformă Biserica într-o instituţie cu drepturi depline. E greşit spus că ar fi apărut vreo tendinţă de secularizare a Bisericii. Se lupta încă pentru existenţă, pentru că şi după 313 au mai fost persecuţii, în timpul lui Liciniu (308-324), Iulian Apostatul (361-363). Nu e valabilă această ipoteză. Abia după ce s-au terminat persecuţiile, când Biserica a avut un sinod care i-a clarificat pentru prima dată doctrina, în 325, atunci s-a putut organiza, după ce şi-a căpătat oarecare siguranţă de sine.

Se spune că la Sinodul din 325, la care a participat şi împăratul Constantin, erau prezenţi foarte mulţi oameni care trecuseră prin persecuţii; unii aveau un ochi scos, alţii aveau cicatrice în obraz, alţii aveau câte un genunchi anchilozat pentru rănile suferite. Se putea seculariza Biserica în acele vremuri când încă amintirea persecuţiilor era atât de vie?

„Trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului“

Ce a adus nou viziunea monastică asupra modului creştin de a trăi, referindu-ne la acea spiritualitate dezvoltată în pustiul egiptean?

Există o tendinţă firească a omului de curăţire de patimi. Chiar la epicurei, la stoici, se vorbea de katharsis, de purificare, însă avea cu totul alt conţinut, era un conţinut filosofic. Când a luat fiinţă monahismul creştin, atunci esenţială a fost legătura cu Dumnezeu, rugăciunea şi trăirea experienţei contactului cu Dumnezeu.

Fără îndoială, spiritualitatea monahală a fascinat Biserica şi a influenţat-o într-un mod greu de apreciat pe deplin, însă cum a fost, la început, percepută viaţa monahală: ca o formă, printre altele, de a trăi spiritul evanghelic ori ca un superlativ al vieţii creştine?

Era urmarea învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos dusă la străduinţe maxime, pentru că Mântuitorul le-a spus că cine doreşte să vină după El să-şi vândă ce are şi să-şi facă comoară în ceruri. Ca să ajungi la hotărârea de a părăsi lumea, de a vinde tot şi de a pleca într-un loc necunoscut şi de a te lăsa numai în grija lui Dumnezeu însemnează o mare tărie de suflet şi un eroism pe care nu-l putea avea oricine. Deci, este un fel de trăire supremă a învăţăturii Mântuitorului Iisus Hristos, într-un mediu adecvat, departe de societate, pentru că societatea te perturbă în această privinţă.

Monahii în cetate

Vă propun un subiect interesant: legătura dintre monahism şi spaţiul public bizantin. După ce Biserica a obţinut libertate, poveştile despre monahi, învăţătura, statura deosebită a unor oameni sfinţi dintre rândurile monahilor, cu siguranţă au fascinat şi au cucerit spaţiul public bizantin şi societatea devenită creştină, între timp.

În primul rând, trebuie să spun că monahismul răsăritean a reprezentat un ideal măcar vrednic de văzut pentru tinerii de atunci. Erau pelerinaje frecvente din Apus la Locurile Sfinte, cu şedere îndelungată în mănăstiri. Exemple avem chiar de la noi, cu Sfântul Ioan Casian, Sfântul Gherman, care, înainte de a ajunge în Italia, au stat vreme îndelungată alături de părinţii din pustiu.

În acele vremuri, orice om care căuta desăvârşirea trebuia să meargă şi să vadă experienţa monahilor. Monahii căpătaseră un prestigiu foarte mare, aşa cum se bucură astăzi de un prestigiu deosebit universităţi ca Princeton sau Harvard. Mulţi mergeau acolo ca să vadă cum trăiesc monahii, iar vieţuirea acestora au adus-o şi în capitala imperiului.

De pildă, monahismul în capitala Imperiului Bizantin a fost adus de un călugăr din Siria, Isaac, în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Iniţial, el a întemeiat o mănăstire mai modestă, însă a câştigat un demnitar mare bizantin, Dalmat, care a dat bani, şi în anul 383 s-a clădit o mănăstire puternică în Constantinopol. Dar nu a fost numai mănăstirea lui Dalmat, a mai fost şi mănăstirea achimiţilor, acei călugări care se rugau în schimburi, fără oprire, ziua şi noaptea, şi multe altele, după aceea.

În afară de faptul că aveau ca ideal rugăciunea pură şi legătura cu Dumnezeu, aceste mănăstiri din Constantinopol cinsteau şi moaştele de sfinţi, devenind şi mai atractive, din acest punct de vedere. De pildă, capul Sfântului Ioan Botezătorul era adus la Constantinopol într-o mănăstire de acolo, foarte importantă; moaştele Sfinţilor Serghie şi Vah, la fel, tot la Constantinopol, Cosma şi Damian, erau mănăstiri şi lângă ele existau şi aşezăminte de primire a bolnavilor, şi se relatează că oamenii veneau, stăteau o perioadă în aceste aşezăminte, se rugau şi plecau sănătoşi.

Curând, monahii au devenit foarte influenţi în societate. Ei aveau ca fii duhovniceşti mari personalităţi politice, iar influenţa lor în problemele foarte importante, chiar politice, era foarte mare; dar mai ales în cele bisericeşti.

În timpul împăratului Justinian, monahii erau bine primiţi chiar în palatul imperial. Lui Justinian îi făcea mare plăcere să poarte discuţii cu monahii îmbunătăţiţi. De altfel, el avea convingerea că rugăciunile monahilor şi prezenţa mănăstirilor în imperiu aduc pacea; îi considera pe călugări „îngeri în trup“ şi, din acest motiv, a luat numeroase măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii monahale.

În mănăstiri se desfăşura şi o intensă activitate intelectuală şi culturală. Se copiau manuscrise, se difuzau cărţi. Categoric, monahismul a avut un rol foarte important în societatea bizantină. Monahii puteau chiar să răstoarne un împărat dacă se abătea de la dreapta credinţă.

„Astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri“

Vă propun să facem un arc foarte lung peste timp, până în zilele noastre. Aţi putea face o descriere a lumii monahale de astăzi?

În România sau în lume?

În lumea creştină, în ansamblu.

Monahismul are o extindere diferită în ţara noastră şi în lume. Sunt ţări din Europa sărace în monahi în momentul de faţă, iar acest fapt este un semn al crizei spirituale prin care trece Apusul astăzi. În lumea romano-catolică există mănăstiri mari, cum este de pildă Maria Laach, în Germania, o mănăstire de tradiţie gregoriană, splendidă, dar cu foarte puţini călugări. Clădiri imense, biblioteci, dar sunt foarte puţini monahi. La fel şi în Spania. Se remarcă o criză a monahismului care adapă criza spirituală.

Şi la noi se poate sesiza, în momentul de faţă, o criză a monahismului, cu toate că avem un număr mare de monahi, pentru că afluxul, chemarea la monahism, este mai săracă decât acum zece sau cincisprezece ani.

După Revoluţia din 1989, a fost un aflux foarte mare spre mănăstiri. Mulţi s-au dus fără chemare, s-au dus numai pentru ca să-şi asigure ziua de mâine; mulţi au plecat, iar acum se găsesc tot mai puţini doritori de a merge să se consacre lui Dumnezeu.

Totuşi, ca un fapt îmbucurător, astăzi intră mai mulţi intelectuali în mănăstiri. Eu cunosc chiar dintre absolvenţii mei de la Facultatea de Teologie de la Iaşi băieţi excepţionali care s-au dus la mănăstiri. Mănăstirea Putna, de exemplu, are un număr mare de monahi licenţiaţi în Teologie sau în alte ştiinţe. Am cunoscut în vara anului trecut, la Galaţi, doi călugări, ajutoare apropiate ale Preasfinţitului Casian, unul cu studii de matematică şi fizică, celălalt cu studii de informatică. Dar nu sunt mulţi din aceştia. La Athos am cunoscut tot aşa, şi greci, dar şi occidentali, care au trecut la Ortodoxie şi au intrat în mănăstire.

Este un procent mai mare acum de intelectuali printre monahi, decât acum, să zicem, cincizeci sau o sută de ani.

„Toată gălăgia asta îi va determina pe unii să-şi caute liniştea în mănăstire“

Ce influenţă credeţi că exercită monahismul în lume, astăzi? Vă rog să vă referiţi la spaţiul ortodox, în general, şi la spaţiul românesc, în special.

Spaţiul ortodox are şi el particularităţile lui. În Bulgaria e sărăcie mare şi de preoţi şi de monahi, în Serbia, cu conflictele astea, au fost distruse mănăstiri... În Grecia este mai bine; au mănăstiri foarte bine puse la punct, destul de populate. Intelectualii greci au legături strânse cu mănăstirile; au duhovnici în ele. Există, deci, o legătură strânsă în Grecia între intelectualitate şi monahism. La noi, mai puţini intelectuali merg la biserică sau la mănăstiri...

Sau nu se afişează. Poate că au nişte reţineri pe care le-au dobândit în perioada comunistă de a nu se afişa, de a fi mai discreţi în această privinţă.

Nu ştiu cât se afişează, cât nu se afişează, chestiunea este că, dacă sunt cu adevărat intelectuali şi creştini, n-au de ce se ascunde. Să se arate, să spună că merg să se spovedească şi lucrul acesta poate să devină un model şi pentru alţii. Dar nu sunt mulţi intelectuali cu tragere către duhovnicie. La noi, intelectualitatea este ruptă de Biserică, de mai multă vreme. Eu bănuiesc că acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după Revoluţia de la 1848 şi după reforma lui Cuza.

Care sunt speranţele dumneavoastră legate de viitorul monahismului?

Cred că monahismul se va întări în viitor, pentru că dezgustul de lume creşte acum. Dezmăţul exagerat din societate, toată gălăgia asta îi va determina pe mulţi să-şi caute liniştea în mănăstire. Fără îndoială, monahismul va dăinui.