Cum putem trăi cu adevărat bucuria Învierii

Pregătirea pentru Învierea Domnului trebuie făcută în duh de rugăciune şi post, prin eliberarea de egoism şi descoperirea revelaţiei dumnezeieşti prin iubire. Rugăciunea pe care o facem pentru iertarea păcatelor devine hrană spirituală, anulând astfel hrana materială. Spovedania ne ridică din păcat pironindu-ne pe cruce, ca mai apoi să înviem prin Sfânta Euharistie.

Un interviu cu protos. Ioachim Ceauşu, de la Mănăstirea Cernica.

Preacuvioase părinte, în aceste zile, în care credincioşii se apropie mai mult de Biserică, cum ne sfătuiţi să ne pregătim pentru marele praznic al Învierii?

Protos. Ioachim Ceauşu: Mulţi ar putea spune că trebuie o pregătire specială pentru întâmpinarea marelui praznic al Învierii Domnului, dar nu este chiar aşa, deoarece toată viaţa noastră trebuie să fie închinată Domnului. În această perioadă trebuie să ne cercetăm cu mai multă atenţie. Această cercetare nu se poate face la voia întâmplării, ci rezumată la voia noastră proprie în duh de rugăciune şi post, prin eliberarea de egoismul nostru şi descoperirea revelaţiei dumnezeieşti prin iubire.

Cum trebuie să fie postul nostru pentru a ne curăţi de păcate şi patimi?

Bunul Dumnezeu a dat protopărinţilor noştri porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului, pentru ca omul să se înfrâneze, ca prin aceasta să se însănătoşească moral. Făcut după chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), omul primeşte raţiunea, voinţa şi sentimentul (treimea umană), asemănându-se cu Creatorul prin sfinţenie. La sfinţenie se poate ajunge prin practicarea virtuţilor. Atunci când omul mănâncă mai puţin şi mai slab, el poate stăpâni trupul, după care îl afioroseşte lui Dumnezeu prin rugăciune.

Adam nu a făcut ascultare de Bunul Dumnezeu, care l-a creat, şi astfel a încălcat porunca dumnezeiască, amestecând prin aceasta binele cu răul, porunca lui Dumnezeu de a nu mânca şi ispita diavolului de a mânca. Rezultatul neascultării faţă de Dumnezeu a fost intrarea primului păcat în lume care a venit cu pedeapsa  lui Dumnezeu, dar şi a venirii morţii trupeşti (Rom. 7, 13).

Adam şi Eva prin neascultare au adus două păcate, „mândria minţii“ şi „pofta trupului“, şi au pierdut comuniunea harică cu Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne spun că izvorul patimilor este lăcomia pântecelui. Atunci când omul supune pântecele la anumite cazne duhovniceşti, cu mâncare mai puţină, atunci mintea lui ajunge către mintea primului om înainte de căderea din Rai. Rugăciunea pe care o facem pentru iertarea păcatelor devine hrană spirituală, anulând astfel hrana materială, de aceea sfinţii reuşeau să ţină posturi aspre chiar de câte 40 de zile. Postul este folositor atât trupului, cât şi sufletului, aducându-le şi întărindu-le prin harul lui Dumnezeu.

Cum ne ajută Sfânta Taină a Spovedaniei în urcuşul spre Înviere?

Dumnezeu, când a creat omul, l-a creat bun. Datorită faptului că acesta nu a făcut ascultare a pierdut din bunătatea dumnezeiască, aducând în lume păcatul şi consecinţa sa, moartea, care sunt contrare firii omeneşti primordiale. Pentru faptul că omul nu mai concepe păcatul ca fiind ceva contrar legilor dumnezeieşti, acesta perturbă relaţia sa cu Creatorul, dar şi cu semenii. Păcatul devenit eşec, deviere, abatere gravă de la problemele dumnezeieşti, îl face pe om mai vulnerabil în faţa diavolului care nu încetează în nici o clipă să-l sfătuiască greşit. Păcatul îl face pe om să se îndepărteze de Dumnezeu, făcându-şi rău singur, ducându-l către o incapacitate de simţire spirituală. Dumnezeu ne dă mântuirea prin pocăinţă. Pocăinţa se face prin mărturisirea păcatelor înaintea duhovnicului. Mărturisirea trebuie să fie: completă; sinceră şi din bunăvoie; făcută în taină; cu umilinţă şi zdrobire de inimă.

Spovedania este taina care îl ia pe om din mocirla păcatului, îl ridică prin durerea trupească şi suferinţa sufletească, pironindu-l pe cruce, ca mai apoi să învieze prin mărturisire, prefaţând astfel urmarea lui Hristos prin Înviere.

Care este folosul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului?

Prin post înfrânăm trupul şi sufletul de a mai păcătui, prin Spovedanie ştergem păcatele, iar urmarea este edificatoare, primirea Trupului şi Sângelui Domnului care vine ca mărturie că Hristos sălăşluieşte în noi. În aceste momente prin care omul primeşte postul ca o Taină a Pocăinţei, starea omului este reflectată ca într-o icoană a Judecăţii de Apoi, cu marea realizare că el se acuză acum singur, iar la judecata cealaltă nu va mai fi acuzat. Urmarea acestei acuze proprii este precedată de primirea lui Hristos, noi ne unim cu El, făcându-ne părtaşi ai unei tainice Cine. Aceasta remarcându-se pe o altă icoană ce reprezintă Sfânta Euharistie. Prin Euharistie, Hristos ne îndeamnă să participăm la toate momentele vieţii Sale pământeşti, să fim părtaşi ai fericirii veşnice, făcând ca jertfa sa pe Cruce să devină de fapt iubirea supremă revărsată asupra noastră.

Precum Sfinţilor Apostoli Luca şi Cleopa, pe drumul spre Emaus, li „s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut“ după ce Mântuitorul „a luat pâinea, a binecuvântat şi frângând le-a dat lor“, tot aşa se întâmplă şi cu noi, vedem şi primim Învierea Domnului cu bucurie dacă reuşim să ne pocăim cu adevărat. Vine Hristos în noi, ne vorbeşte, dar trebuie să şi reuşim să-L cunoaştem ca mai apoi să-L primim prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Său.

Cum facem ca grijile lumeşti să nu ne îndepărteze de pregătirea pentru Înviere?

Purtarea de grijă a credincioşilor trebuie să fie una dumnezeiască. În momentul când amestecăm grija dumnezeiască cu cea lumească înseamnă că suntem departe de Înviere. Credinciosul nu se poate limita la o perioadă de pregătire, cum ar fi în cazul de faţă, Postul Mare, ci trebuie ca toată viaţa sa pământească să fie în concordanţă cu dumnezeirea. Atunci când omul doreşte să aibă şi să realizeze mai multe în viaţa pământească, de fapt el se îndepărtează de Dumnezeu. Grija pentru viaţa cea veşnică trebuie să se sălăşluiască în noi. Dumnezeiasca Liturghie trebuie să fie continuată de către creştini în viaţa aceasta pământească, ca astfel toate lucrurile lumeşti comune şi banale să poată fi încadrate într-o Liturghie permanentă şi sfinţită prin harul dumnezeirii. Ca recomandare, să ne aducem aminte de stihirile Sfântului Ioan Damaschinul de la Slujba de înmormântare: „Deşertăciuni sunt toate cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea, căci venind moartea, toate acestea pier...“

Viaţa aceasta pământească trebuie să o trăim cu credinţă, dragoste şi în nădejdea că vom câştiga viaţa cea veşnică, prin mântuirea sufletului.

Cum putem trăi cu adevărat bucuria marelui praznic al Învierii Domnului?

Bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos o putem trăi atunci când suntem împăcaţi unul cu altul, când suntem izbăviţi de întristare, când sufletul nostru tresaltă de bucurie duhovnicească. Trebuie să ne gândim că prin Înviere a venit în lume izbăvirea sufletelor noastre, mântuirea noastră şi că moartea, consecinţa păcatului, a fost biruită de Domnul. Biruinţa aceasta a venit prin Hristos Domnul, arătând astfel că şi creştinul poate să recurgă la această cale de mântuire.