Sebastian Moldovan este licențiat în fizică, are doctoratul în teologie și este conferențiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, unde predă cursuri de teologie morală ortodoxă, teologie socială și bioetică creștină. La început de an universitar, l-am rugat să ne împărtășească gândurile sale despre educație și formare, despre dileme etice și întâlnirea dintre știință și religie. Răspunsurile sale ne oferă un bun exemplu de spirit discret, reflexiv și veghetor.
Domnule conferențiar, cu ce gânduri începeți noul an la Facultatea de Teologie „Andrei Șaguna” a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu?
Mă gândesc la faptul curios că anul școlar începe toamna, care este în primul rând anotimpul culesului, nu atât al semănatului. Nu știu dacă istoric este sau nu o reminiscență creștină, dar proximitatea cu începerea anului bisericesc nu poate fi decât grăitoare pentru noi, teologii. Faptul că, liturgic, ziua începe seara, săptămâna începe - nu doar se încheie - duminica, iar anul începe toamna ne atrage atenția că orice început are ca sursă daruri ale lui Dumnezeu. În roade se află semințele; cu talanți ne stârnește El făptuirea, precum în pilda binecunoscută. În cazul unei facultăți, aceasta înseamnă că intrăm în munca și roadele educatorilor care ne-au precedat. Fiind una de teologie, dacă ne mai vin studenți, în criza demografică și culturală ce se adâncește, înseamnă că ni se face, de Sus, o nouă ofertă pentru a ne strădui să rodim, la rândul nostru, pentru cei care ne vor recolta mai departe osteneala: parohiile, școlile, serviciile sociale, Biserica în ansamblu. Există o similitudine între universul vegetal și cel educațional: în ambele e vorba de cultură, de cicluri interdependente de creștere selectivă... Cum spune Mântuitorul, treizeci, șaizeci, o sută de semințe bune. Întrebarea este dacă avem, educatorii, destulă „răbdare” pentru această rodire. Pentru un bun început, să avem recunoștință față de avansul primit.
Noul Testament, un manual de educație nevalorificat
Puteți anunța noutăți educaționale sau administrative pentru noul an? Există programe editoriale sau de cercetare interdisciplinară în desfășurare?
Desigur. De pildă, ne pregătim să participăm la un program de formare coordonat de Universitatea „Lucian Blaga”, intitulat „Învățarea centrată pe student prin metode de lucru ȋîn echipă”... Însă, dincolo de astfel de noutăți întotdeauna bine-venite în educație, care își propun să ajungă rutină - una benefică, menită să alunge uzura inevitabilă a oricărei metode prea îndelung aplicate -, ceea ce mă intrigă este că furnizori ai unor astfel de programe și modele de bune practici, cum se spune - și, de ce nu, chiar de politici educaționale - nu suntem noi, școlile teologice ortodoxe, cu personalismul nostru comunitar notoriu. Nu cred că ar fi o exagerare sau eroare doctrinară să considerăm Noul Testament ca manualul de educație și bune practici al învățământului teologic și nu ar trebui să fie o surpriză să constatăm cât de interesate sunt celelalte domenii educaționale de succesul nostru. În ceea ce excelează cineva, aceea este ceea ce-l definește, iar Mântuitorul ne-a pus în vedere aceasta. Dacă după două sute de ani de învățământ superior, după o sută de ani de învățământ la scară națională și după treizeci de integrare universitară lucrurile nu stau chiar așa, dacă relevanța noastră pentru restul educației și, prin răsfrângere, pentru cultură nu strălucește, avem motive să ne reevaluăm. Relevanță și Revelație nu sunt întâmplător apropiate.
Ieșirea din adolescență este critică pentru orice tânăr
Cum arată noile generații de studenți? Cu ce dileme morale se confruntă în viața de zi cu zi și cum le-ar putea rezolva?
Și cu bune, și cu rele. Nu putem generaliza. Fiecare generație aduce un material eterogen, cu calitățile, promisiunile și lipsurile sale, cu elanuri și dezorientări. Desigur, există și niște dominante comportamentale colective. În opinia mea, provocările cele mai mari ale generațiilor mai noi sunt două. Disciplina muncii intelectuale, răvășită de accesul facil la o informație tot mai bogată și tot mai puțin digerată, de unde multe cazuri de indigestie și uneori abandon. Vă amintiți cum învățam noi (uneori numai) în sesiune? Tot mai puțini reușesc așa ceva; și dacă nu atunci, când altădată? Poate chiar mai important, există o imaturitate mai accentuată comparativ cu generațiile născute în regimul trecut. Constat destul de frecvent incapacitatea de a duce niște sarcini mai solicitante până la capăt. Cred că are legătură cu creșterea autonomiei și scăderea responsabilizării, tipice pentru viața de student în raport cu cea de elev. Un test de responsabilitate pentru sine doar de două ori pe an, în sesiune, a devenit prea puțin pentru studentul mediu de astăzi. Comunitatea ar putea îndrepta aceste neajunsuri, însă viața în cămin - fie după cea de acasă, fie după un alt cămin - mai degrabă le amplifică. Oricum, ieșirea din adolescență este critică pentru orice student la vârsta aceasta. Pentru facultatea de teologie problema e și mai mare - iar pentru seminar, covârșitoare - pentru că spiritualitatea ortodoxă nu este produsul unei culturi „centrate pe tineri”, ca să folosim limbajul la modă. Deși are darurile ei pentru toate vârstele și primește părintește pe oricine, este o cultură a „lepădării de lume”, puțin prietenoasă pentru cei care abia așteaptă să se afirme mai bine în ea. Nu cred că este deloc arbitrar și anacronic canonul care prevede hirotonia numai după vârsta de 30 de ani, când și mintea s-a mai copt și inima s-a mai potolit. Devansarea studiului teologiei cu un deceniu produce destulă confuzie studenților și epuizare cadrelor didactice. Întrebați de dilemele morale? Cele legate de prietenie și relațiile intime sunt în top. Observați că nu mai există în spațiul parohial nici un cadru consacrat cunoașterii și apropierii între tineri, inclusiv printr-o intimitate decentă, cum era altădată hora satului. Dacă discoteca, pub-ul și chat-ul nu merg prea bine cu programul sfintelor slujbe, ce altceva ar merge? Da, există ASCOR (Asociația Studenților Creștini Ortodocși din România), OTS (Organizația Tinerilor din Sibiu), ASTO (Asociația Studenților Teologi Ortodocși), dar cât de populare sunt printre tinerii botezați, inclusiv printre teologi, și cât de sistematic le promovează magisteriul? Revenind la învățământ, întrebarea este cum ne adecvăm mijloacele educaționale la realitatea acelei materii prețioase și pretențioase totodată despre care vorbeam. Problema majoră a oricărei educații, cu atât mai mult a uneia voit personaliste, sunt educatorii.
Cine îi oferă științei orientarea morală de care nu se poate lipsi?
Aveți specializare și în bioetică, o disciplină de studiu la granița dintre știință și morală. Are știința de astăzi instrumentele necesare pentru a tranșa dilemele morale ridicate de avort, eutanasie, tehnicile de reproducere asistată?
Le poate avea, dar nu sunt ale sale. Cuvântul „graniță” e semnificativ. Dacă, pe de-o parte, știința - și mai corect spus aici, interpretarea, popularizarea și aplicarea ei în viața cotidiană, nu doar metoda științifică în sine - nu își recunoaște limitele inerente și, pe de alta, nu își face granițele permeabile înțelepciunii sau moralei, dacă preferați, dar nu oricăreia, oricum, ci acceptând deschiderea către experiența duhovnicească a Revelației, nu îi rămâne decât să se predea fie unor controverse necontenite între sisteme morale neconcludente, fie inspirațiilor spirituale mai vechi sau mai nou păgâne. În diferite combinații și proporții, ambele variante sunt deja foarte populare. Să luăm un exemplu din neuroetică, un domeniu care investighează atât neurologia judecăților și deciziilor morale, cât și etica cercetării neurologice. Experimentul lui Benjamin Libet, care arată o întârziere de 300 de milisecunde între o activitate mintală și momentul conștienței acelei activități, ne poate îndrepta și spre filosofia determinismului absolut, a „omului neuronal”, și spre doctrinele orientale despre iluzoriu și spre învățătura Părinților neptici despre covârșirea minții omului căzut de către senzorialitate. Este prea puțin probabil că oamenii de știință care îi citesc pe cei din urmă constituie în vreo parte a lumii o majoritate. Așadar, atunci când știința caută orientarea morală de care nu se poate lipsi, cine i-o oferă? Și cu ce putere de credibilitate?
