Cuvinte pentru tineri

A început de câteva zile anul universitar pentru toate facultățile din România. Studenția este o perioadă în care ne consolidăm drumul pentru care am optat în viață. E momentul în care căutăm modele demne de urmat, e timpul întâlnirilor definitorii. Am descoperit în interviul acordat de profesorul universitar și actorul Adrian Titieni, președinte onorific al UNATC (Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București, exigența respectului față de celălalt, față de sine și am învățat că nu e voie să risipim viața și chemarea noastră, ci să le îndrăgim prin prietenie, iubire și creativitate.

Domnule profesor, ce ar trebui un tânăr să caute, să urmărească pentru a se împlini, la vârsta studen­ției? Modele autentice? Prietenii adevărate?

Probabil din toate câte puțin, dar cred că îmbrăcăm o cămașă a fericitului atunci când descoperim vocația noastră intrinsecă, lucru care ne pune în condiția bucuriei permanente și care ne face să uităm de oboseală, de greutatea zilei, de mediu sau de circum­stanțele nefavorabile.

Cu alte cuvinte, vocația descoperită ne pune în condiția unei vieți coerente în această lume pe care o cunoaștem cu toții.

Fără îndoială că e bine să ai modele autentice, dar aș îndrăzni să spun că și non-modelele sunt bune. De ce? Pentru că știi de ce să te ferești. Astăzi nu suntem într-o situație fericită pe care într-un fel sau altul, paradigmatic, să o punem în fața noastră ca o țintă. Ceea ce s-a întâmplat cu noi până acum, mă refer la societatea românească în ansamblul ei, e delicat să comentez eu aici. Sunt multe variabile pe care le putem identifica, altele pe care nu le putem evalua. Salvarea noastră este în tineri. Dacă eu mă pot revendica dintr-o generație cvasivinovată (profesorul Adrian Titieni este născut în 1963 - n.n.), salvarea noastră este în ei. Și atunci poate că și non-modelele slujesc la ceva bun. Fiindcă modelele, exemplele vehiculate astăzi, nu mai sunt de bun augur, sau nu întotdeauna, cred eu.

Dacă e să mergem pas cu pas într-o abordare rațională, valorile pe care societatea trebuie într-un fel sau altul să le propună și prolifereze sunt puțin altele decât cele ale momentului.

E nevoie ca tinerii să purceadă la o cercetare puternică în ei înșiși, în relație cu lumea, cu societatea în care trăiesc, cu celălalt și să-și reconfigureze scara de valori, pentru că altfel nu facem decât să perpetuăm aceeași societate cu toate disfuncțiile ei.

Ați vorbit și despre prietenii adevărate. Eu știu dacă într-o lume concurențială prieteniile adevărate mai sunt funcționale? Competiția este un conținut al educației pe care noi îl livrăm generațiilor tinere de azi și nu e bine. Fiecare dintre noi este unic și irepetabil. Cred că această unicitate ne pune într-o relație distinctă cu lumea, dar în același timp semnifică faptul că suntem parte integrantă a unui organism complex. Cu cât își cu­noaște fiecare dintre noi rostul, menirea, locul în acest întreg, cu atât e mai bine. Firește, prietenia înseamnă bucurie și dar, pentru că ce poate să fie mai prețios pe această lume decât prietenii? Prieteniile trebuie cultivate, dar cu alte resorturi decât cele de azi, când sunt prieten cu un medic pentru că am nevoie de el, sunt apropiat de un avocat pentru că nu se știe când voi apela și la el. Exemplele date aici le poate găsi fiecare în propria obiș­nuință. E bună prietenia întemeiată pe anumite lucruri, printre care la loc de frunte este acesta: să nu aștepți nimic de la celălalt. Suntem prieteni pentru că există o continuitate de gând, de idei, de trăire și nimic mai mult. Fiindcă altfel ecua­țiile astea prietenești pe care le cultivăm creează drame mari. Investim foarte mult, aștep­tările sunt uriașe, iar rezultatele de multe ori lasă de dorit. Pentru că există o problemă care în psihologie poartă un nume: povara recunoștinței. Fiecare dintre noi trebuie să fie recunoscător în primul rând pentru faptul că deschide ochii în fiecare zi, că toate vin de undeva, pentru gesturile mici pe care le fac cei din jurul nostru, prietenii noștri. Trebuie așadar să fim recunoscători. E greu să trăiești cu gândul că e cumva necesar să fii recunoscător unei persoane apropiate. Și atunci, pentru a scăpa de această „obligație”, această povară a recunoștinței, renunțăm la acea prietenie, uităm de ea.

Mâine este sub semnul incertitudinii

V-au trecut prin mână destule generații de studenți. Cum evaluați generația actuală față de cea când ați terminat dumneavoastră facultatea?

Nu ne naștem toți în aceleași timpuri, nici în aceleași medii. Oameni au fost atunci, oameni sunt și acum. Sigur, circum­stan­țele sunt diferite, dar proporția de inteligență, de dedicare, de entuziasm a rămas aceeași. Gene­ra­ția momentului de față este mult mai informată, fiindcă informația circulă cu viteză mai mare. De multe ori sunt com­ple­xanți raportat la câte lucruri știu tinerii din ziua de azi, la câte lucruri pot. Au abilități și expertize care depă­șesc ge­ne­rația mea. Relația lor cu computerul a devenit aproape naturală, ceea ce înseamnă enorm. Sunt oameni frumoși și plini de energie care într-o proporție mică știu ce vor. Căutarea, indecizia, instabilitatea sunt date de faptul că trăim vremuri în care totul este impredictibil, de la economie până la cel mai insignifiant domeniu al vieții noastre. Ei bine, acești oameni se străduiesc să activeze și să dezvolte niște mecanisme noi în legătură cu supra­viețuirea lor.

Noi am fost o generație puțin mai fericită. Lucrurile erau atunci predictibile și ele se întâmplau venind din partea societății în sprijinul nostru ca actori. Tinerii de azi trebuie să descopere în sine instrumente de supraviețuire, să găsească posibilitatea de a-și face autopromovarea permanentă. Cu alte cuvinte, trebuie să se obișnuiască cu vulnerabilitatea și fragilitatea vieții. Mâine este sub semnul incertitudinii și atunci tinerii trebuie să dezvolte ceva aproape ieșit din comun, dacă stau și mă gândesc la inabilitățile proprii. Am doi copii, o fată studentă în anul I la Medicină și un băiat în clasa a XII-a la liceu, și uneori mă gândesc cu îngrijorare la ceea ce se va întâmpla, alteori mă gândesc că viața nu uită pe nimeni și, probabil, lucrurile se vor schimba de asemenea manieră, încât lumea în care vor intra și pe care o vor recrea va fi mai bună.

Proactiv și nu reactiv

De ce ar trebui să se ferească în ziua de astăzi un student?

De prea marea încredere în sine. Încrederea în sine e un lucru bun, un instrument necesar, dar atunci când e exagerată, te rupe de relația corectă și coerentă cu realitatea. În ecuația reușitei e nevoie de mai multe ingrediente: talent, determinare, oportunitate, dedicare... Nu poți să te bazezi doar pe datele tale genetice sau pe o inteligență pe care ceilalți o identifică ieșită din comun.

Când am spus „implicare”, „dedicare” am vrut să mă feresc de cuvintele „transpirație” și „muncă”. Și trebuie să se ferească de a se raporta superficial la ceea ce li se întâmplă pentru că aceasta este de o profunzime probabil neînțeleasă la momentul prezent.

Atunci când ai o încredere în tine excesivă, asta transformă lucrurile într-o abordare egocentrică, te aruncă într-o zonă com­petițională care, mai ales în artă, nu există. Suntem unici, irepetabili, fiecare are drumul lui, are darul lui. Cu alte cuvinte, nu cred că trebuie să cheltuim energie și îngrijorare pentru celălalt, pentru reușitele lui mai ales.

Voiam să mai adaug ceva. Trebuie ca tinerii să descopere în ei înșiși nevoia de a fi proactivi și nu doar reactivi. Adică să genereze lucruri și să le ducă până la capăt. Să nu aștepte ca în permanență cineva să-i împingă de la spate spunându-le: „Faceți asta, faceți cealaltă”. Pur și simplu să creeze linii de forță și vectori pe care ei înșiși să-i urmeze.

Să fie treji, vigilenți, să aibă o atenție sporită, pentru că atât bucuriile și ajutorul, cât și pericolele vin de pretutindeni. Suntem asaltați, așa că vi­gilența este necesară. Stu­denții să se ferească de letargie pentru că totul e nou, totul e în permanentă schimbare. Să rămână ancorați în proiect. În con­secință, ochii mari, urechile deschise, mintea clară, ca fiecare să-și urmeze dezideratul, scopul urmărit.

„Privește și vezi!”

Da, e ca în videoclipul acela filmat de Victor Rebengiuc unde îndemna: „Deschide ochii!”

În arta actorului există un antrenament specific în care se spune: „Privește și vezi! Ascultă și auzi!” Pentru că una este să privești și mintea să fie într-un alt plan. Altfel spus, deschide ochii și vezi ce se întâmplă, procesează, înțelege și acționează în consecință.

Dacă ați putea da timpul înapoi, v-ați întoarce la studenție? De ce?

Nu cred. Vă spun cu toată sinceritatea și fără ipocrizie că nu. Fiecare vârstă are fru­mu­sețea ei. La 20 de ani gândești că 54, cât am eu acum, e copleșitor din multe puncte de vedere. Da, fără îndoială că sunt avantaje și dezavantaje, dar mă bucur să trăiesc vârsta asta din plin. Îmi aduce multe lucruri bune, mai multă înțelegere. N-aș da vârsta înapoi. Sigur, dacă ar fi să facem edu­cația ideală, să mă întorc la vârsta studenției cu mintea de acum, dar hmmm... Nici asta nu știu dacă ar fi bine. Mintea este bună pentru biologia momentului.

Studenții mei au facilități de care eu nu am beneficiat. Dar nu aș vrea să intru în acest scenariu. Mă simt bine în pielea mea de acum. Și să nu mânii pe Dumnezeu și să-L și provoc cumva, m-aș bucura să trăiesc, să prind și 60-ul, și 70-ul.

Profesorul de estetică

Povestiți, vă rog, o întâmplare care v-a marcat, o lecție pe care ați primit-o de la un profesor al dumneavoastră pe când erați student, ceva care v-a rămas în suflet și v-a ghidat mai târziu în viață.

Au fost multe întâmplări minunate pe care le-am trăit în studenția mea. Chiar zilele trecute, întâlnindu-mă cu prietenii mei la sărbătorirea a 25 de ani de la înființarea studiourilor Castel Film, le împărtășeam gândurile mele. Mi-am adus atunci aminte de cuvintele profesorului nostru de estetică, Toboșaru, care ni se adresa astfel la curs: „Tinerilor, dacă după acest moment frumos petrecut de ființele noastre împreună rămâneți cu trei lucruri, adevăr, bine, frumos, eu pot socoti că mi-am făcut datoria pentru că ai mei studenți și-au împropriat aceste trei lucruri de valoare care duc viața înainte și ne-o înnobilează”.

Dar aș vrea să vă mai spun încă ceva legat de acest profesor. Eu sunt de fel din Ardeal. Student fiind, venisem într-un București impersonal și acid. L-am întâlnit pe profesorul Toboșaru și pe alte mari per­so­na­lități la cursurile pe care le aveam cu ei. A sosit și vremea examenelor. Primul dintre ele cu domnul Toboșaru. Vă reproduc cum ne-a introdus domnia sa în atmosfera sesiunii: „Dragii mei, mâine vom avea o întâlnire de taină în care dumneavoastră veți mima cu­noștințele și inteligența, iar eu voi mima exigența”. Aceste cuvinte mi-au reconfigurat plăcut percepția mea asupra școlii, relațiile mele profesionale și sociale. Veneam de la un liceu unde presiunea autorității era considerabilă. Eram într-un mediu academic la care nu m-am adaptat ușor, dar asemenea debuşeuri şi ­întâmplări precum cea povestită acum mă făceau să simt că însemn ceva, că toți deveneam persoane demne de luat în ­serios și în seamă.

Atunci s-au structurat niște relații și așa am căpătat încredere în mine și a început să-mi placă școala.

Ne naștem și murim singuri, dar viața o trăim împreună

Pentru final, vă rog să transmiteți un mesaj pentru cei care au intrat anul acesta la UNATC și în general pentru toți „bobocii” facultăților din România.

Îi rog să nu uite sentimentul cu care au intrat, emoția cu care au intrat, cât de mult și-au dorit să vină la facultate. La această școală, UNATC, sau la oricare alta. Pentru că acest sentiment odată uitat ne pervertește și ne scoate în afara drumului la care am pornit. Dar dacă și în anul I, și în anul II, și în anul III păstrezi viu în tine gândul și îți aduci aminte cât de mult ți-ai dorit să fii acolo, atunci toate celelalte decurg pe cale de consecință: respectul pentru instituție, respectul pentru profesor, pentru colegi, pentru tine și pentru propria opțiune, implicarea, armonizarea cu realitatea. Toate acestea se întâmplă dacă îți aduci aminte cât de mult ți-ai dorit să fii într-un anumit loc.

Dacă acest lucru rămâne viu în memorie, vei sluji în primul rând interesului propriu. Apoi, toți ceilalți se vor bucura că ești armonizat cu întregul. De asemenea, nu-mi permit să dau sfaturi, aș sugera ca această perioadă să fie una de căutare profundă. Dacă cumva tinerii nu întâlnesc meseria, profesia potrivită și au nimerit din greșeală unde au nimerit, atunci ei o viață întreagă vor avea de suferit. Pentru că profesia îți ocupă cel mai mult timp. Mai mult decât orice, decât hobby-urile, decât soția, decât copiii, decât tot. Când te duci cu bucurie la jobul tău, nu ca să câștigi bani (ei sunt doar un efect colateral a ceea ce într-un fel sau altul tu ți-ai propus să faci), dacă te duci cu bucurie primăvară, vară, toamnă, iarnă, în condiții grele, uneori neplătit, într-un mediu ostil sau rapace, atunci ești în regulă. Trebuie să se cerceteze dacă există acest lucru.

Apoi tinerii mai trebuie să facă ceva. Dacă se poate, să pună puțină flacără de entuziasm și să înțeleagă că împreună e mai bine decât de unul singur. Atunci societatea se va reconfigura. Împreună e mai bine decât de unul singur. Mai multe mâini, mai multe capete, mai multă inteli­gență, mai multă emoție. Ecuația asta nu e o aritmetică simplă, ci e un fel de chimie care ridică totul la putere. E adevărat, ne naștem și murim singuri, dar, în același timp, viața o trăim împreună.