▲ Cea mai scurtă descriere a lui Adrian Stoica ar putea fi următoarea: un român cu care ne place să ne mândrim că este „de-al nostru“ ▲ Angajat al celei mai importante agenţii spaţiale a lumii, NASA, dr. ing. Adrian Stoica face parte din elita ştiinţifică de 1% a Departamentului „Jet Propulsion Laboratory“ (JPL este liderul mondial în explorarea spaţiului cu sisteme robotice), lucrează în cadrul unuia dintre cele mai îndrăzneţe proiecte de explorare spaţială, iar munca lui de zi cu zi reprezintă, pentru majoritatea dintre noi, subiect de film ştiinţifico-fantastic ▲ În interviul acordat „Ziarului Lumina“, inginerul Adrian Stoica vorbeşte despre munca pe care o desfăşoară la NASA, despre cercetările sale, despre cum ar putea arăta lumea peste 50 de ani, dar şi despre lucrurile aflate mai presus de avantajul personal sau despre darurile primite „pe un drum fără întoarcere“ ▲
Aţi plecat din ţară acum 17 ani, iar ultimii 13 i-aţi petrecut la NASA. Cum a început acest drum?
A fost un concurs de împrejurări, în care s-au împletit o dorinţă de a schimba o stare de lucruri, disponibilitatea bruscă şi dorinţa de a mă realiza atât profesional, cât şi material, ceea ce părea atunci imposibil, în contextul perioadei imediat după â89. Şirul evenimentelor a pornit la puţin timp după luna decembrie a lui 1991, când, în urma anulării unor planuri de căsătorie, m-am gândit pentru prima dată, la sugestia unui coleg de birou, să plec din ţară. Până atunci, nu mă gândisem niciodată la această variantă, dorindu-mi să urmez o carieră academică, care a fost cumva o tradiţie de familie. Tatăl meu, acum în vârstă de 80 de ani, a fost profesor la Universitatea „Al. I. Cuza“, unde şi fratele meu este acum profesor. Şi eu, în perioada de după â89, am început să predau acolo, la „plata cu ora“, iar apoi, în â91, am dat examen şi am fost angajat la Politehnică, pe poziţia de asistent la Facultatea de Electronică.
Ar fi putut urma, deci, o liniştită carieră universitară în oraşul natal.
Da, cariera universitară era cea la care mă gândeam înainte de â89, închipuindu-mi-o ca o trecere prin viaţă relativ paşnică şi fără peripeţii, dar şi fără a părăsi vreodată Iaşul. Speram să am contribuţii recunoscute şi să ajung, într-o zi, un savant recunoscut, poate chiar membru al Academiei. N-a fost să fie o viaţă aşa de simplă.
Cum aţi ajuns din „dulcele târg“ de provincie la cea mai importantă agenţie spaţială a lumii?
Nu chiar direct, am făcut înconjurul lumii, prin Australia. Cum spuneam, în 1992 eram proaspăt asistent la Facultatea de Electrotehnică şi am aplicat, pe cont propriu, pentru doctorat la mai multe universităţi, fiind acceptat la Melbourne, în Australia. Acolo am făcut un doctorat pe inteligenţă artificială aplicată în robotică. În 1995, cu câteva luni înainte de a termina doctoratul, am câştigat rezidenţa americană prin programul Diversity Visa, cunoscut la noi sub denumirea de „Loteria Vizelor“. Spre sfârşitul lui â95 m-am mutat în California, unde am avut noroc în obţinerea unei slujbe, economia fiind bună, având doctorat şi drept de muncă pe baza rezidenţei. Deşi au fost, în acel moment, mai multe oferte mai avantajoase financiar, am preferat-o pe cea de la NASA Jet Propulsion Laboratory (JPL), în Pasadena, lângă Los Angeles. Am ales NASA pentru reputaţia numelui şi pentru că puteam continua cercetarea pe temele în care mă pregătisem şi care mă interesau.
NASA a luat fiinţă acum 50 de ani, în urma lansării satelitului sovietic Sputnik
Când spui NASA, te gândeşti la o lume a viitorului, laboratoare, ecrane gigant şi cercetători în halate albe. Cum este locul în care lucraţi?
Ca să înţelegeţi mai bine, trebuie să prezint un scurt context istoric. NASA a luat fiinţă acum exact 50 de ani, într-o situaţie de urgenţă impusă de lansarea de către Uniunea Sovietică a primului satelit, Sputnik, în octombrie 1957. În ianuarie 1958, Statele Unite au răspuns cu Explorer 1, un satelit ştiinţific proiectat şi pregătit la Jet Propulsion Laboratory şi lansat cu o rachetă a echipei lui Wernher von Braun. În ianuarie 1959 a fost creată Agenţia Naţionala pentru Aeronautică şi Astronautică - NASA, care integra un număr de laboratoare şi baze experimentale, iar JPL a fost primul departament înglobat în noua agenţie. Înfiinţat în anul 1936, ca laborator pentru dezvoltarea de rachete în cadrul California Institute of Technology (Caltech), JPL a trecut sub controlul armatei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După încheierea războiului, a continuat implicarea în industria de armament, find principalul centru în care se dezvoltau rachete balistice cu încărcătură nucleară. La înfiinţarea sa, în 1959, NASA a înglobat JPL, mai mult cu forţa, am putea spune, dar Caltech n-a renunţat niciodata la laborator. Astfel, inclusiv acum, laboratorul are un statut dual, fiind administrat de Universitatea Caltech pentru NASA.
Deci sunteţi angajat al ambelor instituţii?
Da. Pare complicat şi aşa şi este. Suntem angajaţi ai Caltech, una dintre cele mai bune universităţi particulare din SUA, cu 8 laureaţi ai Premiului Nobel între profesorii acum în funcţie, dar avem ecusoane de angajaţi ai Guvernului. Pentru a înţelege mai bine cât de special este acest loc, trebuie să spun că laboratorul are 5.500 de angajati, dintre care circa jumătate cu doctorat, şi beneficiază de un buget anual de aproape 2 miliarde de dolari. Încă de la lansarea primului satelit american, Explorer, JPL este liderul american şi, de fapt, mondial în explorarea spaţiului cu sisteme robotice. Misiunile spaţiale actuale includ 10 sateliţi observaţionali ai Pământului, misiuni către Saturn şi Jupiter şi un satelit care a depăşit sistemul nostru solar. În plus, aici este şi centrul de comandă al tuturor sateliţilor interplanetari, într-o reţea cu antene dispuse în California, în Spania şi în Australia, pentru a asigura o acoperire continuă.
„Suntem circa 70 de «Senior Research Scientist», consideraţi elita ştiinţifică a instituţiei“
Care este funcţia dumneavoastră în cadrul acestui laborator?
Laboratorul promovează două tipuri de carieră profesională, ce pot fi urmate independent: cea de cercetare şi contribuţie individuală şi cea de conducere. Sistemul este făcut în aşa fel încât să ofere aceleaşi nivele de beneficii, atât celor care se dedică excelenţei în profesiune, cât şi celor interesaţi de responsabilităţi de conducere. În acest fel se evită tentaţia de a părăsi o carieră în cercetare pentru avantaje materiale de conducere, deoarece este foarte clar pentru toţi că laboratorul îşi menţine poziţia de lider mondial tocmai datorită rezultatelor foarte bune în cercetare şi dezvoltare tehnologică. În ceea ce mă priveşte, pe partea de cercetare am urcat pe treapta cea mai înaltă, la gradul de „Senior Research Scientist“ (SRS), considerat echivalent cu cel de profesor plin la Caltech sau la altă universitate aflată în topul celor mai bune din SUA. Suntem circa 70 de SRS la JPL, consideraţi a fi elita ştiinţifică de 1% din instituţie, şi pentru asta sunt mândru. Pe de altă parte, am şi o funcţie de conducere, dar de amploare mai redusă. Sunt managerul grupului de Advanced Robotic Controls (controlul avansat al roboţilor - n.r.), în cadrul secţiei de robotică a JPL. Şi de acest rol sunt mândru, dar aici mai mult pentru onoarea de a conduce un grup ai cărui membri comandă zilnic roboţii pe Marte şi proiectează noi sisteme autonome, de la mici submarine care să exploreze posibilele oceane de sub gheaţa uneia dintre lunile lui Jupiter, până la navigaţia de aerostate, un fel de baloane dirijabile care să exploreze atmosfera lunii „Titan“, a planetei Saturn.
Nu e ciudat că lucruri care, pentru alţii, reprezintă subiecte de filme ştiinţifico-fantastice, pentru dumneavoastră să însemne munca obişnuită de zi cu zi?
În primele luni petrecute la NASA am asistat la o prelegere în care vorbitorul, o persoană cunoscută în ştiinţă, şi-a început discursul spunând: „Nu vă voi vorbi despre următorii 10-20 de ani, căci voi îi aveţi deja în proiectare aici. Vă voi vorbi despre ce va fi în 50-100 de ani“. Deşi conştient de această realitate a proiectelor noastre pe termen lung, semnificaţia vorbelor m-a impresionat şi atunci am avut cu adevărat înţelegerea că sunt într-un loc special.
Dacă despre următorii 10-20 de ani ne-am putea face o idee vagă, cum vedeţi lumea peste 50 de ani, din punctul de vedere al progresului tehnologic?
Este o vorbă care spune, în glumă, că „e greu de făcut preziceri, mai ales asupra viitorului“. Şi ar trebui să ne gândim că majoritatea prezicerilor, chiar cele făcute de lideri ai industriei sau ai ştiinţei, s-au dovedit apoi mult depăşite de realitate. Vor fi, categoric, progrese foare mari. În ceea ce priveşte tehnologiile de îmbunătăţire a calităţii vieţii, va fi posibilă înlocuirea părţilor afectate din corpul uman, începând de la creşterea de ţesuturi vii „la comandă“ - oase, cartilaje, piele etc. -, până la organe complete, care vor elimina dependenţa de transplanturi de la alte persoane. Robotica şi informatizarea mediului vor oferi, de asemenea, optimizări şi asistenţă în viaţa de zi cu zi în următoarele decenii. Folosirea de proteze netraumatice, monitorizarea organismului prin diferiţi senzori, medicina personalizată şi eliberarea automată în organism a medicamentelor necesare, prin capsule deja ingerate sau implantate, vor fi, de asemenea, lucruri obişnuite.
„Nici nu ar fi înţelept să-i oprim pe cei tineri să «guste» din lumea de afară“
Această tendinţă de „robotizare a lumii“ s-ar putea transforma, pe măsură ce roboţii devin tot mai performanţi şi mai „umani“, într-un „scenariu apocaliptic“? Sau este doar un salt tehnologic, de care nu ar trebui să ne fie teamă?
Eu cred că roboţii, în ceea ce priveşte modul „metalic-mecanizat“ în care au evoluat de la începuturi, sunt doar o fază intermediară. Se va ajunge la hibrizi cibernetici şi deja sunt experimente în care sisteme vii sunt controlate de către roboţi/calculatoare şi invers. Aceşti hibrizi vor oferi capabilităţi mult peste cele ale roboţilor actuali. Ei vor fi o altă tehnologie a viitorului, în paralel şi în combinaţie cu sistemele vii modificate genetic. Dacă ar trebui să ne temem? Da. De fapt, trebuie să ne temem de tehnologie în general, pentru că asta ne face conştienţi şi prudenţi, dar nu să intrăm în panică. Temerile duc la controlul ce ghidează dezvoltările ulterioare.
Spuneţi-ne ceva despre cercetările dumneavoastră.
Pentru mulţi ani am activat într-un domeniu numit „evolvable hardware“, tradus aproximativ ca „hardware evolutiv“, şi echipa formată şi condusă de mine a ajuns la vârf, pe primul loc în SUA şi, probabil, la egal, sau pe al doilea loc în lume în competiţie cu o echipă japoneză. Pe scurt, „hardware evolutiv“ ar însemna înzestrarea circuitelor electronice cu mecanisme care asigură „învăţarea“ şi adaptarea la mediu. În cazul nostru, aplicaţiile cele mai de succes au constat în posibilitatea circuitelor electronice de a supravieţui la temperaturi extreme, cum ar fi cazul heliului lichid, a cărui temperatură variază între minus 200 de grade şi plus 120 de grade Celsius. Am reuşit acest lucru în contextul în care tehnologia de fabricaţie comercială curentă nu oferă funcţionare corectă decât pentru o gamă mult mai restrânsă, de la zero la plus 40 de grade Celsius. Legat de alte domenii, am fost unul dintre primii care au propus învăţarea la roboţi prin metoda de imitaţie a învăţătorului uman, ca alternativă la programarea clasică. Acesta a fost şi subiectul tezei mele de doctorat, însă, în contextul emigrării în SUA, către finalul tezei, am neglijat publicarea rezultatelor în revistele de robotică şi mulţi nu ştiu despre această muncă de pionierat. Din ce ştiu eu acum, am fost chiar primul care a început cercetările în acest domeniu neobişnuit pe atunci.
Pentru că aţi pomenit de acest ultim aspect, cum vedeţi risipirea potenţialului prin deja obişnuitul fenomen al migraţiei inteligenţei? Va fi o pierdere greu de reparat?
Poate că nici nu ar fi înţelept să-i oprim pe cei tineri să „guste“ din lumea de afară, să călătorească şi să înveţe şi de la alţii. Trebuie să-i menţinem, însă, cu legături aici şi să le creăm un cadru adecvat pentru a se putea întoarce. Totodată, aş lega de acest fenomen al migraţie inteligenţei şi „reversul medaliei“: atragerea din străinătate a specialiştilor români aflaţi în pragul pensionării, care îşi replanifică, să spunem, în acel moment viaţa. Poate părea o idee stranie, dar o spun deoarece cunosc astfel de exemple şi avem şansa să aducem acasă oameni cu foarte multă experienţă profesională.
„Banii aceştia vi i-am dat pe un drum fără întoarcere...“
Ce l-ar determina pe un specialist ca dumneavoastră să se întoarcă în ţară?
Oamenii au motivaţii diferite, dar şi aspecte în comun. Dacă vorbim de cazul meu, momentan încerc să-mi compensez absenţa fizică şi să-mi facilitez o posibilă reintegrare viitoare, prin păstrarea unei legături strânse cu România. Dacă vorbim de alţi specialişti, pentru a le facilita întoarcerea, sunt necesare, în primul rând, o serie de condiţii de reintegrare, atât în viaţa profesională, cât şi în cea socială. Dacă vorbim de cea profesională, trebuie să existe oportunităţi prin care cei care se întorc să-şi poată exercita cunoştinţele şi canaliza pasiunea. Mediul universitar de aici este prea restrâns, iar sistemul oarecum rigid. În ceea ce priveşte celelalte aspecte, care ţin de integrarea psiho-socială a specialiştilor, trebuie înţeles faptul că, în multe cazuri, nu ne referim numai la un individ, ci la o întreagă familie. Acest fapt presupune asigurarea unui confort locativ, şcoli bune pentru copii, condiţii de asigurare a sănătăţii, adică un set de beneficii pe care el le primeşte pentru a lucra în afara ţării. Tocmai din aceste motive, revenirea acasă are, de multe ori, mai multe dificultăţi decât plecarea...
De la nivelul la care aţi ajuns acum şi ţinând cont de anii şi de experienţa acumulată în compania unor oameni care fac parte din elita ştiinţifică a lumii, ce l-aţi sfătui pe tânărul român cu potenţial, care visează, la fel cum aţi visat şi dumneavoastră, să ajungă un mare om de ştiinţă?
Leg întrebarea dumneavoastră de mentalitatea noastră faţă de „muncă şi răsplată“ şi o să vă povestesc o scurtă întâmplare. Este o întâmplare care pe mine, tânăr fiind, m-a marcat şi poate va constitui un răspuns. În vacanţa între armată, obligatorie pe atunci, şi primul an de facultate, mă întorceam, împreună cu un prieten, dintr-o drumeţie cu cortul pe Ceahlău. Ajunşi în Târgu Neamţ, am urcat în autobuzul de Iaşi, înţelegând, în hărmălaia de la urcare, că biletele ne costă 20 de lei. Cam cât aveam, de fapt, cu totul. După ce am pornit, la plata care se făcea din mers, şoferul a precizat că ne costă 20 de lei de persoană şi că, în cazul în care nu avem banii, opreşte autobuzul şi ne dă jos. În acele momente, un bărbat care stătea nu departe de noi, îmbrăcat în strai monahal - despre care am aflat ulterior că era de la Mitropolia din Iaşi şi se întorcea de la Mănăstirea Neamţ - s-a oferit să plătească diferenţa. Pentru că nu am putut vorbi cu el în timpul mersului, înghesuiţi cum eram, ca sardinele, l-am aşteptat la coborâre, i-am mulţumit şi l-am întrebat cum îl putem găsi să-i restituim banii. Atunci el ne-a spus un lucru pe care nu l-am uitat nici în ziua de astăzi: „Banii aceştia vi i-am dat pe un drum fără întoarcere...“. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în orice domeniu ai activa, sunt momente în viaţă când lucrezi pentru ceva mai presus de avantajul personal. Când fac bine unui om sau atunci când, pur şi simplu, fac ceva bine, nu mă gândesc în primul rând la răsplată. În sufletul meu, încerc să ofer ceva şi altora, pe acest drum fără întoarcere.
▲
„Tehnologii avansate pentru creşterea calităţii vieţii“
Legat de interesele dumneavoastră mai recente pe teme de calitatea vieţii, ştiu că organizaţi la Iaşi o manifestare pe această temă.
M-am gândit mult în ultimul timp la ce s-ar putea face pentru ca Iaşul să devină cu adevărat un oraş de referinţă în Europa de mâine. Evident că sunt mai multe oportunităţi, dar cele care mă interesează pe mine se află la confluenţa între informatică şi ştiinţele despre om, aici intrând discipline precum informatica medicală, bioinginerie sau biotehnologii. De aceea, un prim pas important îl văd în atragerea la Iaşi a unor manifestări ştiinţifice internaţionale, cum va fi şi cea care va debuta pe 22 iulie, care să aibă şi o componentă educaţională şi care, în timp, vor duce la educarea celor de aici, vor stimula inovaţia şi colaborările şi, sper eu, vor facilita apariţia unor firme la confluenţa între mediul universitar şi cel antreprenorial, care, prin tehnologii noi, avansate, vor putea ocupa o nişă importantă în industrie. Cu aceste gânduri am iniţiat şi sunt unul dintre organizatorii unei manifestări care va vorbi despre „Tehnologii avansate pentru creşterea calităţii vieţii“ şi care cuprinde două simpozioane şi o şcoală de vară, deci componenta educaţională de care vorbeam. Sunt eforturi voluntare, necompensate material, care necesită multe sacrificii de timp şi energie. Dar, în lipsa resurselor, este singura variantă posibilă şi sunt bucuros că am găsit la Iaşi un grup de entuziaşti.
