Dacă ne lipsește ceva, acela e în primul rând sensul vieții

Europa are o moștenire de lăsat posterității, aceasta a fost construită pe un crez, pe crezul de la Niceea și Constantinopol. Am putea spune fără să greșim că Părinții Europei nu sunt cei care au pus bazele proiectului UE, ci cei care s-au bătut pentru o credință creștină dreaptă. Ei, în Apus și Răsărit, au fost cei care au adus duhul vieții noi, al moralei, al iubirii creștine. Atunci când am vizitat Parlamentul European la Bruxelles, un europarlamentar român mi-a zis: Nu confunda Europa cu ­Uniunea Europeană. ­Prima înseamnă civilizație, cultură, crești­nism, înseamnă valori, atitudini, spirit. UE înseamnă birocrație, mulți bani și politici, unele din ele greșite. Kenan ­Dionisie Wang, un chinez convertit la Ortodoxie, ­explică în interviul de mai jos de ce Europa e în decadență și cum ne-am putea redresa. 

De ce ne-am îndepărtat atât de tare de Dumnezeu? Oare nu simțim cum lumea a luat-o la vale?

Pentru că omul se simte constant pierdut în această vale a lacrimilor, el are nevoie de o orientare detaliată și neîntreruptă care să-i explice ce are de făcut, iar această orientare ar trebui să vină din partea Bisericii. Din păcate, cum vedem, abordarea multor oameni ai Bisericii creștine nu este pe măsura provocărilor societății contemporane. Creștini cum ne declarăm, facem experiența cum israeliții se întoarceau la idolatrie nu mult timp după ce Moise a fost absent (Ieșirea 32, 1-4).

În epoca Vechiului Testament, cei care au încheiat „pactul” cu Dumnezeu aveau o orientare ­detaliată despre cum trebuia să se comporte în fiecare aspect al vieții, inclusiv unele care aparent n-au nici o legătură cu credința în Dumnezeu. Același lucru este și în Islam, care învață până și „cu ce picior omul trebuie să intre într-o încăpere”. Însă Sfânta Evanghelie este universală, Creș­ti­nis­mul nu poate să aibă astfel de orientări detaliate în fiecare aspect al vieții, ci orice stil de viață firesc este acceptabil și omul se poate mântui în el. Pentru Dumnezeul creștinilor, nu există nici o diferență dacă cineva mănâncă sau nu carnea de porc; ceea ce contează sunt motivația și intenția.

Hristos a instituit Biserica pentru a fi o autoritate în această privință; există și sinoade locale, ecumenice, canoane, tipic etc.; iar creșterea duhovnicească a fiecărui om este încredințată duhovnicului, care cu discernământ stabi­lește ce trebuie să facă fiecare pentru a se lupta cu patimile sale. Este posibil ca unul să bea câte pahare de vin dorește, pentru că simțul măsurii este atât de puternic înrădăcinat în el, încât nu are nici un risc de a cădea în beție; iar în același timp, altul trebuie să primească ascultarea de a nu se atinge deloc de alcool, în afară de vinul euharistic care este sângele lui Hristos, pentru că el nu se poate abține de la acesta.

De aceea, datorită naturii elevate a legii harului a Noului Testament, pe care Ortodoxia o păstrează în deplinătatea sa, noi, precum și majoritatea creștinilor tradiționali, inclusiv „păgânii botezați” care provin din aceste medii, nu avem un stil de viață excesiv de reglementat precum musulmanii și evreii hasidici. În schimb, noi avem o libertate de alegere deplină. Nu există nici o comunitate creștină tradițională ai cărei membri sunt constrânși să ducă o viață sfântă, pentru că acest lucru ar contrazice însuși conceptul creștin de sfințenie, care nu constă în observarea exterioară a legii, ci într-o convingere ra­țională și o adeziune sufletească.

Ce se întâmplă acum este că formarea clericilor este deficitară, rareori găsim duhovnici care știu să ofere orientări potrivite fiecărui om, mai ales la orașele mari, unde diversificarea stilului de viață a ajuns la un nivel fără precedent și pentru care sistemul actual de formare clericală nu este pregătit. În consecință, deseori găsim duhovnici care cad fie într-o acrivie excesivă, fie într-o economie excesivă, fie îndeamnă la lucruri imposibile, fie nu înțeleg care sunt patimile reale, suferințele unui om. La acestea se mai adaugă și numărul limitat al preoților, aspect care îi face să nu poată oferi suficientă atenție fiecărui credincios care vine la ei. Într-un asemenea peisaj, oamenii își părăsesc cre­dința, iar în lipsa unei alte orientări morale realiste (care oricum nu există), ei devin sălbatici, precum „vânătorii solitari în fața pădurii întunecate”. Aceeași si­tuație este și în lumea occidentală, din aceeași cauză, deși metodologic s-a manifestat diferit.

Avem tehnologia de care nu a beneficiat nimeni până la noi. Suntem puternici, suntem avuți, dar suntem singuri și nefericiți. De ce ne ocolește fericirea?

În epoca noastră, realizarea personală este mult mai dificilă decât înainte. Niciodată în istoria omenirii, singurătatea, incapacitatea de a-și găsi un partener de viață și descoperirea unui obiectiv pe termen lung n-au fost așa de complicate. Înainte de anii 1990, cel puțin în Occident, oamenii extraordinari erau ușor remarcați și intrau rapid într-un fel de tenure-track al realizării personale; iar majoritatea oamenilor se ocupa și se mulțumea cu viața în familie, în special creșterea copiilor. Dar astăzi nu mai este așa. Pe de o parte, avem o inflație a elitei - din ce în ce mai mulți oameni capabili, în special tineri, sunt constrânși să lucreze în domeniile care nu li se potrivesc. Pe de altă parte, revoluția sexuală a distrus la temelie speranța multor oameni de a avea în mod stabil o viață în familie care să-i facă să se simtă realizați.

Actualul sistem economic al lumii nu este proiectat ca să le faciliteze oamenilor căutarea spre împlinirea fericirii, ci pentru a-i induce pe aceștia la o muncă sisifică al cărei singur scop este goana după plăcerile trupești extrem de trecătoare. Singurul principiu care predomină în acest sistem este cel al profitului; este o logică exclusiv utilitaristă aplicată într-un sistem care favorizează mai mult speculațiile oportuniste decât in­vestițiile prudente și munca cin­s­tită. Consider că în această epocă ne aflăm într-un moment de cotitură în care tiparele vechi ale socie­tății umane au fost deja de­pășite de industrializare, globalizare, căderea drastică a nata­lității în societățile industrializate și explozia demografică în lumea a treia etc.; iar în curând dezvoltarea inteligenței artificiale, digitalizarea și automatizarea industrială vor reconfigura total societatea umană pe care am cunoscut-o până acum; impactul asupra omenirii nu va fi egal cu prima revoluție industrială, ci cu trecerea de la paleolitic la neolitic.

În acest context, avem nevoie mai urgentă ca niciodată de o consolidare a eticii sociale creștine. Vedeți cât de concretă poate fi această viziune pe care o împăr­tășesc cu părintele Radu Preda, care, dincolo de orice, este un erudit cum puțini am întâlnit în drumurile mele?! Trebuie să promovăm familia tradițională și să ne implicăm activ în reinterpretarea stilului de viață în comunitate care reduce semnificativ costurile creșterii copiilor printr-un sistem de împărtășire comună a riscurilor. Trebuie să reafirmăm calitatea noastră de administratori încre­dințați de Dumnezeu pentru buna gospodărire a naturii (inclusiv a bogățiilor imateriale), pentru că nu suntem proprietarii naturii. Trebuie să clarificăm conceptul de muncă din II Tesaloniceni 3, 10, pentru că în următoarele decenii, peste 70% din locurile de muncă existente acum vor deveni inutile și neprofitabile din perspectiva financiară, iar majori­tatea oamenilor care vor fi șomeri nu vor putea fi adaptați pentru locurile de muncă mai avansate, în primul rând din simplul fapt că în noul context, societatea umană nu va mai avea nevoie de atâția oameni care muncesc. Atunci, munca trebuie să fie orice activitate care contribuie chiar și subiectiv la realizarea personală și la binele comu­nității; îngrijirea paliativă a bătrânilor cu posi­bilități financiare reduse și fără urmași, cercetarea știin­țifică fără un randament previzibil, creațiile culturale și artistice neprofitabile etc. - nici nu trebuie să zic de actul eroic de a concepe și de a crește în mod voluntar mai mult decât un singur copil - trebuie să fie considerate ca tipuri de muncă indispensabilă pentru societate și trebuie susținute și subven­ționate, din profitul marilor companii care au beneficiat de comercializarea inteligenței artificiale și a altor instrumente din aceeași categorie. Justificarea unei astfel de măsuri este foarte evidentă, anume noile tehnologii în frunte cu inteligența artificială sunt produse ale experiențelor umane multimilenare; companiile respective nu le-au creat ex nihilo, ci doar le-au dezvoltat la o stare matură și comercializabilă; iar rolul acesta nu legitimează preten­ția lor la poziția de monopol asupra profiturilor și lipsa respon­sa­bilității sociale.

În trecut, războaiele se nășteau din barbaria unor patimi primitive: lăcomia, înavuțirea. Astăzi trăim aceeași patimă dublată de orgolii mari, ascunse bine sub masca democrației, a dorinței de a face bine, nedorind de fapt decât impunerea prin forță a propriei stăpâniri. Există superputeri bune? Este puterea compatibilă cu creștinismul?

Este vorba de conceptul „der Wille zur Macht”  al lui Nietzsche, anume competiția oamenilor puternici spre perfecționarea lor, care ar fi constituit baza „progresului real”. Această abordare, de o evidentă sorginte păgână, este logica fundamentală a naturii decăzute, implicit a marilor puteri. Ea a fost într-o oarecare măsură inhibată de inaugurarea cataclismică a Creștinismului în Antichitatea târzie; iar acest lucru a creat cir­cumstan­țele favorabile nașterii umanismului, pentru că a permis Europei să se dezvolte altfel decât celelalte civilizații ale lumii, în care der Wille zur Macht s-a manifestat cu toată agresivitatea sa. Însă, pe măsură ce societățile postcreștine se îndepărtează din ce în ce mai mult de izvorul spiritual al civili­zației lor, această inhibare devine din ce în ce mai fragilă. Mă tem că într-o zi urâciunea pustiirii ­întrupată în teoriile machiavelice care justifică această competiție pentru putere se va așeza pe locul de cinste al civilizației europene. Singura competiție bună și compatibilă cu Creștinismul este cea pentru cultivarea virtuților și este o com­petiție cu sine, nu și cu alții.

Ascultam de curând un interviu cu prof. Dumitru Borțun. Între altele spunea: Partidele suveraniste nu au viitor în era globalizării pentru că e desuet să vorbești despre suveranitate statală când tu ai intrat într-o organizație suprastatală. Ok. Dar cum mai rămâne cu articolul 1 din Constituție? Tradus pe românește, am renunțat la suveranitate ca să avem burțile pline?

În istoria omenirii, pe măsură ce provocările creșteau și mijloacele de transport și de comunicare se îmbunătățeau, proporțional se mărea și dimensiunea comu­nită­ților umane. Triburile mici preistorice organizate pe baza legăturilor de rudenie s-au contopit și s-au transformat în triburi mari, organizate pe baza unor nara­țiuni, predominant religioase. Plecând de la acestea, oamenii au ajuns să se organizeze în mini­state, cum erau polisurile grecești sau regatele barbare. După aceea, s-au născut imperiile premoderne universale, în care trăiau popoare diferite sub aceeași autoritate politică și același sistem legal; însuși Imperiul Roman, care asigura starea de toto orbe in pace composito la momentul nașterii Domnului, era un astfel de imperiu.

Apariția statului național modern, organizat pe baza limbii, a obiceiurilor și a memoriilor colective, odată cu revoluția franceză, a reprezentat de fapt recunoaș­terea ireversibilității decăderii acestui model; după ce ultimul element unificator universal, anume conceptul politic de crești­nătate, a devenit irelevant din cauza schismelor și a războaielor între creștini, în special războiul de 30 de ani.

Începând de la perioada post­belică, provocările s-au înmulțit exponențial, pe același ritm s-au îmbunătățit și mijloacele de transport și de comunicare. Niciodată omenirea nu a fost supusă la riscuri structurale atât de mari, dar în același timp niciodată ea nu a dispus de atât de multe resurse și instrumente care ar putea contribui la atenuarea riscurilor. De aceea, aproape toate statele lumii au conștientizat asupra nevoii unei cooperări regionale mai strânse ca niciodată. În mod concret, în lipsa unei organizații suprastatale, Europa riscă să devină o tablă de șah a marilor puteri, cum sunt statele din Orientul Mijlociu. Pentru că, realist vorbind, nici un stat european singur nu este capabil să facă față unei competiții globale din ce în ce mai acerbe, la care „biletul de intrare“ este capacitatea de concentrare a resurselor uriașe și de coordonare unitară a acestora.

Însă am observat că procesul de integrare europeană din ultimele decenii (după ce democrația creștină a devenit doar un nume în Europa de Vest) a fost marcat de un raționalism excesiv, izvorât din tradiția raționalistă hegeliană întrupată în birocrația impersonală. Situația este precum vorba aceea: „Raționalistul și-a proiectat un model de pantofi perfecți pentru picioarele lui și impune fiecărui om de pe pământ să se încalțe cu exact același model de pantofi; celor care nu li se potriveau, li se tăiau degetele picioarelor“.

„Suveranist“ este o etichetă care poate însemna multe lucruri diferite sau chiar contradictorii între ele. De multe ori sub umbrela acestei etichete, sau chiar sub umbrela aceluiași partid, activează mai multe curente politice total diferite, dar care sunt în mod comun împotriva anumitor lucruri punctuale. De aceea nu putem vorbi despre „dacă partidele suveraniste au sau nu un viitor în era globalizării“. Dacă un anumit partid sau un anumit curent politic considerat suveranist își proiectează viitorul într-o stare primordială de autarhie, atunci sigur nu are nici un viitor în epoca noastră. Însă dacă acesta militează pentru redescoperirea rădăcinilor creștine ale proiectului european sau cel puțin pentru introducerea unui strop de empirism, pentru a echilibra excesul raționalismului hegelian, atunci aș spune că va avea un viitor strălucit, pentru că în momentul acesta deja este limpede pentru toată lumea că modelul actual are nevoie de niște reforme structurale, la acestea poate contribui o teologie socială ortodoxă pe măsura provocărilor.

În legenda marelui inchizitor pe străzile din Sevillia, Marele inchizitor (Diavolul) Îl întâlnește pe Hristos. Și Îi spune: Oamenii nu au știut niciodată să împartă echitabil pâinea între ei. Le-ai promis oamenilor libertatea, dar ei nu vor decât să se sature de pâine. Libertatea nu e ceva ușor de îndurat. Ei vor să aibă un stăpân, să aibă cui să fie robi. Tu nu ai vrut să faci din ei robi. Dar ei nu au priceput. Cine sunt nesătuii planetei? Țările sărace sau marile puteri?

Foarte bună întrebare! Această stare o găsim și în Vechiul Testament, când profetul lui Dumnezeu Samuel i-a avertizat pe israeliți despre pericolele de a avea un rege, dar aceștia nu l-au ascultat și au dorit în continuare să aibă un rege care să stăpânească peste ei (I Regi 8, 1-22). Din păcate, aceasta este starea implicită a oamenilor neemancipați la personalitate și la intelect; iar ei încă compun majoritatea oamenilor din lume.

Așa cum am explicat mai devreme, statul modern, prin defi­niția sa, caută să-și mărească șansele de supraviețuire, acest lucru desigur că implică o logică utilitaristă, care în anumite circum­s­tanțe se transformă în acțiuni de extindere și expansiune. Acesta este modus operandi al tuturor statelor moderne (inclusiv al celor aflate în curs de devenire). Prin urmare, nu putem spune dacă marile puteri sau țările sărace sunt nesătuii planetei, pentru că toate sunt, doar că unele dispun de resursele necesare pentru a crea impacte globale majore, iar altele, nu.

În schimb, ceea ce se poate constata - pe baza multor studii sociologice și statistici - este faptul că oamenii din societățile dezvoltate sunt mai puțin atașați de bogăția materială și își permit să-și petreacă mai mult timp în activitățile plăcute firii umane, cum ar fi oferirea suportului emoțional pentru familie, socializarea cu prietenii, contactul cu natura, antrenarea corpului și a minții etc. De asemenea, în aceste societăți, relațiile interpersonale și dintre oameni și natură sunt exponențial mai puțin tensionate decât în lumea a treia.

Ca rezultate concrete, nu prea există convertiți la Ortodoxie din lumea a treia care s-au dedicat teologiei; din contră, misiunile ortodoxe în aceasta se confruntă cu maladia cronică a sincretismului. În schimb, avem multe mari personalități teologice care sunt convertite din societățile dezvoltate, de exemplu: Kallistos Ware, Philip Sherrard, Olivier Clément, Jean-Claude Larchet, Placide Deseille, Elisabeth Behr-Sigel, Gabriel Bunge, Tito Colliander etc., nici nu trebuie să-i menționez pe cei câteva sute de teologi și bizantinologi filo-ortodocși din Biserica Occidentală.

Deci, bogăția materială care rezultă în dezvoltarea societății în sine nu reprezintă o piedică în drumul către Hristos, ci obsesia ei și patima de a poseda cât mai multe lucruri. Dacă concepția socială creștină ar fi normativă pentru distribuirea și folosirea bogă­ției materiale, spre construirea unei societăți în care omul nu este constrâns să muncească ce nu i se potrivește, atunci bogăția materială chiar poate fi un ajutor pentru întoarcerea omului la Dumnezeu. Să nu uităm faptul că filosofia clasică a fost „o treaptă precedentă” a teologiei patristice; iar conform lui Plutarh, primii ­filosofi au fost preoți păgâni egipteni, pentru că aceștia se bucurau de „lenevia” care le permitea să se gândească asupra lucrurilor abstracte.