"Se face şcoală proastă. Vedeţi şi dvs. felul cum se schimbă în fiecare an regulile, cum profesorii devin mai mult sindicalişti decât apostoli. O a doua explicaţie ar putea fi că elevii de acum sunt copiii unor părinţi care ei, la rândul lor, au făcut şcoală proastă". "Vă fac o mărturisire, nu numai că nu sunt mândră şi încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată. A fi în cărţile de şcoală înseamnă a fi citit din obligaţie, de frică, ceea ce impiedică descoperirea şi înţelegerea poeziei". "Incultura este de-a dreptul înspăimântătoare şi în creştere în toată lumea, nu numai la noi. Vom ajunge până acolo încât un tânăr să intre într-un muzeu, să vadă acolo o femeie cu un prunc în braţe şi să întrebe ce-i cu femeia asta, de atâtea ori pe pereţi...". Interviu cu poeta Ana Blandiana.
Doamnă Ana Blandiana, care au fost activităţile din ultima perioadă ale poetei şi prozatoarei care sunteţi?
În ultima perioadă, aş putea zice, chiar în ultimii 20 de ani, mă simt scriitor mai mult în străinătate decât acasă. Asta nu pentru că nu mi-au apărut cărţi şi acasă, au apărut multe reeditări, dar şi culegeri de poeme inedite, "Soarele de Apoi" în 2002 şi "Refluxul sensurilor" în 2004. Iar anul acesta îmi va apărea un nou volum de poezii. În acest timp, în străinătate, au apărut multe traduceri. În ultima lună, de exemplu, în Germania mi-au apărut două volume de versuri. Unul în traducerea poetului Franz Hodjak şi celălalt în versiunea lui Hans Bergel. Amândoi sunt nu doar traducători, ci scriitori remarcabili ei înşişi, scriitori germani, cunoscuţi în Germania, proveniţi din România. Iată, un avantaj, chiar un noroc pentru literatura română, care poate beneficia de talentul unor traducători care ştiu perfect limba română şi, în acelaşi timp, limba lor maternă este o limbă de circulaţie internaţională. Dar, ca să revin la începutul discuţiei noastre, în ultimele luni mi-a mai apărut o carte în Coreea de Sud, iar în octombrie, anul trecut, mi-a apărut o carte în sârbă, fiind a cincea în această limbă. În Serbia am luat un premiu, care se numeşte Premiul Internaţional de Poezie al Comunei Literare Vârşeţ, un premiu prestigios, înfiinţat de Vasko Popa, un mare poet modern sârb, de origine română. Tot în anul trecut, mi-a mai apărut, aproape în acelaşi timp, aceeaşi carte, "Proiecte din trecut", în spaniolă, şi în italiană.
Cât de bine este cunoscută, în spaţiul cultural sârb sau german, literatura română?
Spaţiul german este special prin funcţionarea unei adevărate instituţii, instituţia lecturilor publice. Cititorul german are straniul obicei ca, înainte să cumpere o carte, să dea 5 euro pentru a intra la o lectură publică, să-l asculte pe un autor citind şi, după aceea, să se hotărască dacă cumpără sau nu cartea. Am participat la zeci de asemenea lecturi şi, de fiecare dată, am trăit o experienţă interesantă, având în vedere că publicul este de trei feluri. Pe de o parte, sunt cititorii germani interesaţi de poezie, care vor să ştie ce se scrie în lume. Pe de altă parte, sunt saşii plecaţi din România, care au păstrat nostalgia ţinuturilor lor natale şi îi interesează tot ce ţine de România. Şi mai există un numeros exil românesc în Germania. Majoritatea cărţilor mele, ca cea tradusă de Franz Hodjak, de exemplu, sunt bilingve. Editurile au interesul să scoată cărţi în acest format pentru că există români care vor să vadă şi textul românesc. Iar discuţiile de după aceste lecturi au loc în funcţie de ponderea unui anumit tip de public. Dacă este un public exclusiv german, discuţiile sunt de ordin estetic, iar dacă este un public compus din saşi şi români, se vorbeşte foarte mult despre România. Mi se pun întrebări despre ce se întâmplă la noi. Mă privesc şi mă citesc ca pe un reprezentant al ţării de unde ei au plecat şi de care sunt, în continuare, legaţi aproape obsesiv. Dacă apar la televizor, primesc 6-7 telefoane de la românii din străinătate, care stau toţi cu antenele pe România. Am spus că mă simt mai scriitor în străinătate pentru că, acolo, acum, când îmi apar cărţile, apar cronici, sunt descoperită ca scriitor, produc uimiri, entuziasme. Trăiesc ceea ce am trăit în tinereţe, în România. Or, azi, în România, nu se mai poate întâmpla acest lucru. Lăsând la o parte faptul că, la noi, criticii scriu fiecare numai despre generaţia lui, iar cei din generaţia noastră, generaţia â60, nu mai scriu cronici, ci istorii literare, în România sunt prea cunoscută pentru a mai putea oferi emoţia unei surprize.
"Nu numai că nu sunt încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată"
Cum apare această prăbuşire a memoriei culturale? Se întâmplă ceva la nivelul profund al societăţii?
Şcoala, cred, este unul din principalii vinovaţi. Se face şcoală proastă. Vedeţi şi dvs. felul cum se schimbă în fiecare an regulile, cum profesorii devin mai mult sindicalişti decât apostoli. O a doua explicaţie ar putea fi că elevii de acum sunt copiii unor părinţi care ei, la rândul lor, au făcut şcoală proastă. Nu au cum să compenseze lipsurile şcolii. În orice caz, acum este foarte grav. Şi am impresia că nu numai la noi se întâmplă asta... Chiar de curând am citit un articol, într-o publicaţie franceză, despre un sondaj făcut printre elevii din Franţa. Peste 40% din elevii de clasa a VI-a nu ştiau citi curent, citeau cu efort. Tot acolo, se vorbea despre degradarea şcolii, care a început, spunea autorul articolului, cu mişcările din 1968, când a fost pusă sub semnul întrebării autoritatea profesorului. Atunci, în Franţa, a fost o întreagă nebunie, elevii şi studenţii şi-au dat afară profesorii din şcoli şi universităţi, iar autoritatea pierdută nu a mai fost niciodată integral recuperată. În legătură cu acest lucru, mi-am adus aminte un alt fapt, de cu totul altă natură. Trecând prin centrul unui sat din Câmpia Dunării, prin anii â80, am văzut cum erau scoşi copiii de la şcoală, iar profesorii îi încolonau, urmând să plece la cules usturoi. Iar primarul, un semianalfabet, ţipa la profesoare ca la nişte servitoare. M-am întrebat, atunci, ce prestigiu mai pot avea aceste profesoare. Cum mai poate să le respecte satul pe profesoare, dacă primarul ţipă la ele şi le umileşte, iar ele trebuie să meargă la scos usturoi? Distrugerea cu bună ştiinţă sau întâmplătoare a prestigiului profesorului, sunt convinsă, ne-a adus la situaţia de azi. Şi totuşi, sunt convinsă că există, şi am dovada că există, şi profesori extraordinari... La Şcoala de Vară de la Sighet, unde au venit până acum doar adolescenţi, de doi ani de zile, am hotărât să invităm şi profesori de istorie, care să poată multiplica experienţa. Au venit prin concurs şi sunt oameni care m-au impresionat prin dăruire. Este însă clar că profesorul-model este, numeric, în scădere.
Despre manuale şcolare ce aveţi de spus? Vorbiţi-ne de manualele în care vă aflaţi dvs.
Am văzut întâmplător unul de clasa a VI-a şi am fost foarte mirată că exista acolo o poezie de-a mea care, după mine, nu era pentru elevi. În orice caz, nu pentru cei de clasa a VI-a. Pot să vă spun că, în poezia respectivă, exista un vers: "doi paşi înainte, unul înapoi", o aluzie la textul lui Lenin. Cum putea un elev de clasa a VI-a să înţeleagă acest lucru? Era clar că nu a fost bine aleasă. În general, vă fac o mărturisire, nu numai că nu sunt mândră şi încântată că sunt în cărţile de şcoală, dar sunt de-a dreptul speriată. A fi în cărţile de şcoală înseamnă a fi citit din obligaţie, de frică, ceea ce impiedică descoperirea şi înţelegerea poeziei. Eu îmi amintesc că l-am descoperit pe Eminescu după liceu. Atâta timp cât trebuia să-l tocesc, poezia lui era o materie de tocit. Abia după aceea am descoperit uriaşa lui aură. Cazul meu e şi mai complicat, fiindcă, o perioadă, fiind interzisă, eram citită pe sub bancă, scrisă de mână, şi am trecut brusc de la situaţia asta la cea în care elevii trebuiau să dea examene din versurilor mele. Ceea ce mi se pare o catastrofă.
"Noi avem, în acelaşi timp, şi complexe de superioritate, şi complexe de inferioritate"
Temele, care fac parte dintr-o anumită tradiţie culturală la noi, cum ar fi tema identitară, să spunem, sau ideea naţională, de ce nu mai sunt deloc abordate, de ce sunt privite cu suspiciune? Deşi vine peste noi globalizarea, omogenizarea, masificarea... Scriitorului, care trăieşte mai ales din specificitate - a limbii, a culturii locului, a tradiţiei -, pare să-i convină această relativă relaxare, extindere, cumva, înţeleasă într-un spaţiu larg, dar vag şi deloc hrănitor. Ce puteţi spune la acest comentariu?
Globalizarea este un proces obiectiv, dar numai de noi depinde ce globalizăm: gulagul sau drepturile omului. Şi numai de noi depinde dacă acceptăm să ne fie smulse rădăcinile. Până la urmă, problema globalizării n-ar trebui să fie un mod de a strânge la un loc miliarde de oameni, clonaţi, care nu ştiu nimic despre ei şi istoria locului lor, ci un mod de a strânge la un loc diverse identităţi care să se cunoască pe ele însele şi, în acelaşi timp, să fie împreună cu ceilalţi. Există un citat exemplar pe un perete la Sighet, o frază extraordinară a lui Maniu, scrisă prin 1926. Citez cu aproximaţie: Europa viitorului nu va fi o Europă a naţiunilor, ci o Europă a conglomeratelor de naţiuni. Trebuie să ne pregătim pentru acea clipă, ca să intrăm în ea ca nişte egali, nu ca nişte neoiobagi.
Se pare că orizontul acesta a ceea ce vom fi în Europa nu ne este foarte clar. Noi vorbim despre intrarea în Europa doar întrebându-ne dacă vom trăi mai bine material. Dar orizontul aşezării noastre în Europa, ca popor, ca entitate nu se vede. Ce aducem noi Europei? O tradiţie, o cultură, o literatură - sunt aceste valori cunoscute? Intră ele în dialog cu alte culturi?
Eu cred că am păşit cu dreptul. Gândiţi-vă ce se întâmplă cu filmele. Este miracolul miracolului. Nu numai că sunt buni aceşti băieţi, dar au cunoscut şi mari succese. Gândiţi-vă la Pintilie, care era cel puţin la fel de bun (într-un fel, toţi ies din mantaua lui), şi nu a fost acoperit de lauri. În noile condiţii, a fost destul un succes, la un moment dat, ca toţi să înceapă să fie atenţi la următorii. La urma urmei, succesul este o chestiune şi de atenţie, căci apar atâtea mii de filme pe an în lume şi atâtea zeci de mii de cărţi pe an încât, până la urmă, trebuie să faci ceva ca cineva să se uite la tine şi, dacă se uită, înseamnă că eşti bun.
Unde se produce ruptura imaginii a ceea ce avem bun de ceea ce este îndoielnic? Unui român care pleacă în afară aproape că îi este ruşine să spună că este român. Există un grup elitar, cumva, bine recunoscut, şi marea masă. La acest nivel, există ceva care face imaginea proastă a României.
Vă dau un exemplu, ca să răspund la această întrebare. Blandiana este un sat aflat între Alba Iulia şi Vinţu de Jos. Este un sat de munte, într-o zonă foarte frumoasă, dar foarte săracă. Înainte de Primul Război Mondial, au plecat foarte mulţi oameni de acolo în America, au strâns bani, apoi, s-au întors, şi-au făcut case, adică oameni gospodari. Mama a plecat la 17 ani din sat, îi muriseră părinţii. Nu mai aveam pe nimeni acolo, treceam doar să văd satul al cărui nume îl port. După ce a murit mama însă, şi cum ea a dorit să fie îngropată în Blandiana, am refăcut legătura mea cu satul. Nou este faptul că nu mai există acolo decât bătrâni. Tinerii au plecat în Spania sau în Italia. Asta nu înseamnă că s-au dus pentru totdeauna. Au plecat pe câţiva ani şi deja au început să-şi facă mari case. Problema emigrării pe timp limitat nu e nouă - gândiţi-vă la toată istoria emigrăriii italienilor în America. Nu ni se întâmplă asta doar nouă. Trebuie să ne judecăm pe noi înşine într-un cadru mai larg. Noi avem tendinţa sau să fim prea mândri, sau să ne fie ruşine că suntem români, avem, în acelaşi timp, şi complexe de superioritate, şi complexe de inferioritate. Acest tip de comportament ne împiedică să avem sentimentul egalităţii cu ceilalţi. De fapt, toate popoarele din lume sunt la fel.
"Nu, ororile comunismului nu sunt nici pe departe cunoscute"
Acest fenomen de a fi sincroni cu lumea occidentală, mereu şi mereu, nu ne face să ne pierdem? Antropologii spun că civilizaţia aceasta, rurală, deja a murit în momentul în care nu mai există satul cu industria de tip vechi... Nu ştiu ce se întâmplă în Occident şi nu ştiu dacă transferul de valori, sincronizarea adică, nu ne trage înapoi, nu ca nivel de performanţă a traiului, dar ca mod de a trăi, de a simţi? Se pare că va veni o sincronizare inversă, când Occidentul, care şi-a pierdut contactele cu această viaţă, ar putea să-şi întoarcă ochii spre noi, să ne redescopere.
Acolo a murit demult ruralul. Ei vin la noi, iar turismul nostru agrar se bazează pe nostalgia occidentalilor după propriile sate, care nu mai există. A existat prin anii â70 o adevărată modă. Neadaptaţii plecau în sate părăsite şi se aşezau acolo. Dar n-a ţinut, pentru că nu se pricepeau la agricultură sau poate nu le plăcea să muncească... Unele sate au dispărut, iar altele s-au transformat în localităţi urbane. Părerea mea este că toate aceste schimbări sunt nişte fenomene obiective, pe care nu ai cum să le împiedici. Poţi să te salvezi doar prin cultură. Trebuie să păstrăm sentimentul identităţii, să ne descoperim, să învăţăm cine suntem prin cultură.
Credeţi că statul este pregătit, instituţiile culturale ale statului, să facă un asemenea lucru greu şi costisitor?
Tot ce ţine de stat este catastrofal, din punctul meu de vedere. V-am spus că am avut ideea să invităm şi profesori la Sighet. De 13 ani, de când am început activitatea la Şcoala de Vară de la Sighet, avem susţinere financiară pentru elevi de la Fundaţia Adenauer. Apoi, ne-am gândit să implicăm Ministerul Educaţiei, că tot se vorbeşte despre colaborarea cu societatea civilă. Le-am cerut să suporte ei prezenţa profesorilor. Nu pot să spun la câtă birocraţie a trebuit să facem faţă ca să realizăm un contract de colaborare cu Ministerul Educaţiei. În fiecare an, până în ultima clipă, nu ştiam dacă vor veni sau nu... Noi, între timp, trebuia să plătim hotelul dinainte, ca să ne coste mai puţin. Riscam în permanenţă mari sume de bani, pentru că ei nu-şi făceau datoria. Părerea mea este că speranţa o constituie cei care încearcă pe cont propriu să facă ceva. Am simţit întotdeauna că fac pentru România mai mult ţinând conferinţe în străinătate, la universităţi, sau prin lecturi, decât fac ataşaţii culturali ai ambasadelor noastre, pe care nu-i ştia nimeni acolo. Gândiţi-vă apoi numai la faptul că Herta Müller a fost propusă la Premiul Nobel de către Statul german... Puteţi să-mi spuneţi pe cine a propus Statul român la Premiul Nobel? Se povesteşte - nu ştiu dacă este legendă sau nu - că Statul român comunist s-a opus ca Blaga să fie propus la Premiul Nobel şi sigur s-a opus să i se dea Premiul Goncourt lui Vintilă Horia. Când a fost să distrugă ceva, Statul român comunist a ştiut să se implice.
S-a discutat în asemenea grupuri, cu mari intelectuali, destul despre ororile comunismului? Se cunosc bine, sunt bine aşezate în manuale, în cărţi?
O să vă dau un răspuns banal... Despre ororile nazismului, de la procesul de la Nürenberg încoace, se continuă dezbaterile până astăzi. Astăzi nu mai protestează nimeni la compararea celor două nebunii. Lăsând la o parte faptul că ororile comunismului au fost pe o durată mult mai lungă, şi pe o suprafaţă infinit mai mare, pot spune: nu, ororile comunismului nu sunt nici pe departe cunoscute.
▲ "Sunt fiică de preot şi mă duc la biserică"
Cum caracterizaţi relaţiile intelectualilor cu Biserica?
Cred că nu se poate pune acest lucru la plural. Există intelectuali şi intelectuali... Unii sunt legaţi de Biserică, unii foarte legaţi chiar, iar alţii sunt atei sau indiferenţi. În ceea ce mă priveşte, sunt fiică de preot şi mă duc la biserică, aşa cum mă duceam în copilărie. Îmi face plăcere să merg. E chiar un fel de a exista, e o legătură cu strămoşii... Trăiesc sentimentul că asta făceau şi mama, şi bunica, şi străbunica... Însă, pe de altă parte, este vorba de relaţia cu Dumnezeu, care este mai mult decât a merge la biserică. Pentru mine, poezia este un drum spre Dumnezeu. Nu trebuie neapărat ca poezia să fie religioasă ca tu, ca poet, să simţi intensitatea credinţei în ea.
Dar simţiţi că lipseşte cultură biblică din bagajul românului de astăzi?
Lipseşte pentru că a lipsit din şcoală, nu? Eu aş începe orele de Religie din şcoală cu ceea ce s-a întâmplat mult înaintea creştinismului. Copilul trebuie să înţeleagă faptul că omul s-a deosebit de animal prin faptul că a înţeles că există Cineva deasupra lui. După aceea, aş trece la felurile în care omul a fost în stare să-şi imagineze această relaţie cu supranaturalul şi aş ajunge la marile religii, pe care le-aş prezenta pe scurt, ca să înţeleagă care este esenţa lor şi care este legătura între ele. După asta, aş trece la studiul creştinismului. Aş face ca o transfocare, care ar ajunge la Biblie, la Bisericile creştine, la deosebirea între ele.
Dar Biblia nu este cunoscută nici pentru frumuseţea ei uriaşă, pentru plasticitatea limbajului, nu mai vorbesc despre bogăţia gândurilor. Frumuseţea din Biblie se priveşte ochi în ochi cu Adevărul...
Incultura este de-a dreptul înspăimântătoare şi în creştere în toată lumea, nu numai la noi. Vom ajunge până acolo încât un tânăr să intre într-un muzeu, să vadă acolo o femeie cu un prunc în braţe şi să întrebe ce-i cu femeia asta, de atâtea ori pe pereţi... Dacă nu ştii Biblia, nu înţelegi nimic din istoria culturii.
