Gabriela Trâmbiţaş este preşedinta Societăţii Femeilor Ortodoxe din Cluj-Napoca, organizaţie ce continuă lucrările Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe din perioada interbelică. Cadru didactic la Universitatea „Babeş-Boylai“ din Cluj-Napoca, Gabriela Trâmbiţaş se implică în organizarea activităţilor caritative, având ca model pe mama sa, membru în Crucea Roşie şi pe doamnele inimoase din perioada interbelică, a căror dorinţă era să îşi ajute aproapele.
Când s-a înfiinţat Societatea Femeilor Ortodoxe la Cluj-Napoca? Este o continuitate cu perioada interbelică?
Societatea Femeilor Ortodoxe s-a înfiinţat la iniţiativa vrednicului de pomenire mitropolit Bartolomeu, în anul 1994. El cunoştea foarte bine istoricul Societăţii Naţionale a Femeilor Ortodoxe. Filiala din Cluj a fost foarte activă, a avut-o preşedintă pe Sofia Meteş. Mitropolitul a dorit să se reînfiinţeze, ştiind ce activitate deosebită au desfăşurat. În perioada interbelică au avut şi o colaborare foarte bună cu femeile greco-catolice, a existat chiar şi un sanatoriu de boli de plămâni, construit împreună. Activitatea lor a fost desfiinţată în 1948, când a fost interzisă, în general, activitatea tuturor organizaţiilor Bisericii Ortodoxe Române.
Asistenţa vârstnicilor
Cu ce s-a ocupat Societatea începând din 1994?
Societatea Femeilor Ortodoxe a început să lucreze din iniţiativa unor doamne foarte inimoase şi cu mijloace foarte puţine. În 1994, în plină criză, inflaţia era atunci foarte mare, s-a încercat să se desfăşoare activităţi care să nu aibă nevoie de fonduri, sau de cât mai puţine fonduri. Ştiu că atunci doamnele făceau prăjituri şi pacheţele pe care le duceau la copiii din spitale. Eu am venit în Societate din 1996. Am dorit să fac parte dintr-o asociaţie nonguvernamentală pentru a ajuta oameni în nevoie. Abia în 1996 am aflat că s-a înfiinţat Societatea Femeilor Ortodoxe. Am aflat că la şedinţa de constituire a Societăţii, au fost, de fapt convocate doamnele preotese, apoi, fiecare a adus persoane cunoscute. După ce s-a înfiinţat Radio Renaşterea, a mai aflat lumea de noi şi prin articole care au fost în ziare. În statutul nostru este prevăzut ca o membră să aibă recomandarea fie a preotului paroh, fie a altei membre, pentru a fi o persoană de încredere. De la începutul nostru, care a fost modest, acum avem acreditare pentru activitatea de asistenţă a persoanelor vârstnice la domiciliu, iar cu persoanele care merg la persoanele vârstnice, care sunt neajutorate, nu putem risca. Noi suntem foarte atente.
Ideea noastră a fost, după înfiiţare, pe lângă scopul principal de întărire a spiritului creştin în familie şi societate, de promovare a valorilor creştine, să avem şi un program social, ceva practic. Ne-am gândit la un domeniu de care, la vremea aceea, nu se ocupa nimeni. Se vorbea de copiii străzii, de copiii abandonaţi în spitale, de femeile abuzate, dar de vârsnici, ca de altfel şi acum, prea puţin. Am dorit să dezvoltăm un program de asistenţă a persoanelor vârstnice la domiciliu.
Având un parteneriat, în cadrul Arhiepiscopiei noastre, cu Biserica Evanghelică din Württemberg, am intrat în contact cu Casa Diaconală din Stuttgardt, cu care avem acum parteneriat, iar dânşii ne-au prezentat programele lor. Ei împlinesc acum 160 de ani, au tradiţie şi ne-au spus cum s-a început la ei; aşa am început şi noi, ne-au sprijinit, odată învăţându-ne din experienţa lor, apoi sprijinindu-ne material, pentru că noi oferim şi o masă caldă zilnic.
Ei ne-au asigurat containerele necesare transportului hranei la domiciliu, zilnic. Apoi, persoanele au îmbătrânit, aveau nevoie de o dietă specială. Am luat alte măsuri, astfel că persoanele care se pot deplasa, au asigurată o masă caldă la cantină, iar celorlalte le cumpărăm alimente ca să gătească după cum pot mânca.
Societatea Femeilor Ortodoxe a cultivat şi relaţiile ecumenice cu alte organizaţii, şi anume cu Ziua Mondială de Rugăciune. Făcând cunoscută activitatea noastră de asistenţă a persoanelor vârstnice la domiciliu, programul nostru acreditat a primit finanţare de la Ziua Mondială de Rugăciune din Austria, 8 ani, iar acum e finanţat pentru o perioadă de 3 ani de Ziua Mondială de Rugăciune din Elveţia.
Sprijinul constant - acesta a fost un lucru inovator pe care l-a adus mitropolitul Bartolomeu, pentru a nu fi sprijiniţi numai din străinătate, ci şi de credincioşii noştri - este hotărârea ca discul din Duminica Mironosiţelor, din întreaga Arhiepiscopie să fie donat pentru activitatea noastră. Acesta este un sprijin foarte important! E important pentru că ne oferă şi curajul de a merge mai departe, pentru că ştim că 40 la sută din fonduri sunt asigurate. În program sunt în jur de 60 de persoane vârstnice, din care 35 sunt sprijinite cu alimente. Persoanele vârstnice asistate sunt cu venituri sub 500 de lei.
Cum se desfăşoară acest program?
Avem alături de o doamnă director executiv, care e şi contabilă, şi un asistent social, care merge şi face anchete sociale la fiecare asistat, iar în urma anchetei se discută cazul în consiliul director. O dată pe săptămână ne întâlnim şi analizăm situaţiile care s-au ivit în program, pentru că acesta se desfăşoară zilnic. După evaluare stabilim un plan de intervenţie. Pe lângă asistentul social mai este o voluntară care vizitează persoana asistată, ţine legătura cu aceasta, o ajută. E nevoie de cumpărături, de însoţire la medic, de internare în spital, de adus din spital, de rezolvat probleme la autorităţi, facturi, cereri pentru ajutor pentru încălzire, activităţi de curierat, de menaj. E un domeniu greu pentru că fiecare persoană este altfel, fiecare este singur. Un copil mai rar este lăsat singur, se mai găseşte o mătuşă, o bunică, dar persoanele vârstnice sunt lăsate singure.
Când am fost, în 1997, în Germania şi am auzit de acest lucru, nu ne venea să credem! Noi eram obişnuiţi cu familiile mari, cu bunicii. Era de neconceput! N-am crezut că, în mai puţin de 20 de ani, o să fie aşa dramatică situaţia şi la noi. Sunt chiar persoane cu copiii în Cluj şi care nu mai vor să ştie de mama şi de tata. Şi psihic este greu acest program.
Ce fel de membre are Societatea?
Noi avem două categorii de membre. Sunt membrele cotizante, care sunt active; nu pot să participe, dar plătesc cotizaţia. Iar membre care vin constant sunt vreo 35, iar cu toate, sunt peste 70 de membre. Suntem ca o familie, fiecare cu felul ei, majoritatea sunt pensionare, doamne care vor să ajute şi pot. Sunt cu foarte mult suflet, foarte credincioase. Multe dintre doamne au venit şi pentru latura spirituală a Societăţii, apoi s-au implicat şi în activitatea socială. Am iniţiat un program de catehizare, ţinând seama că generaţia noastră nu a făcut religie în şcoală. Acest program are loc joia, când avem întâlnirile săptămânale, cu un părinte care prezintă o temă, putem pune întrebări. Mai organizăm, o dată pe an, în jurul Moşilor de vară, un Parastas, în cimitirul săracilor, unde sunt îngropaţi cei care nu au pe nimeni. Acolo Societatea a ridicat o cruce, necesară, pentru că în timp au mai dispărut crucile din cimitir. Pentru toţi cei pentru care nu mai este cine să se roage, ne rugăm noi. Între timp s-a ridicat şi o biserică acolo şi e mai uşor de organizat. De cele mai multe ori a venit Preasfinţitul Vasile Someşanul.
Mai organizăm un Te Deum, un prilej de a aduce mulţumire tuturor celor care sprijină şi au sprijinit activitatea femeilor ortodoxe, în jurul datei de 9 septembrie, de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, când este hramul Societăţii.
În unii ani mai organizam concerte de binefacere, cu prijinul unei corale, a Pslamodiei Transylvanica şi a unui cvartet de la Conservator. O dată pe an organizăm şi un pelerinaj cu membrele societăţii, aşteptat cu nerăbdare. Am fost la mănăstirile din Moldova, pe Valea Oltului, Alba Iulia, Prislop, Tismana, iar dacă ne ajută Dumnezeu, în vara aceasta dorim să ajungem la mănăstirile din Dobrogea. Dumnezeu e bun şi ne-a tot ajutat. Când spuneam că e gata, închidem uşile şi încuiem, că nu putem mai departe, atunci atâtea minuni s-au întâmplat, că nu pot să povestesc.
„Aş vrea să fac o donaţie“
Aţi avut situaţii limită, când credeaţi că nu mai puteţi continua?
Trebuie să vă spun că odată lucram cu actuala directoare la proiectul de buget, urma adunarea generală. Îi tot spuneam să mărească acolo bugetul. Îmi zicea: „N-avem de unde!!“. Ne lipsea o sumă de bani. Eu tot ziceam „Lasă că va ajuta Dumnezeu!“. Dar ea e realistă, ca orice economist, şi avea nevoie de date reale. Şi se deschide uşa şi intră un cetăţean, se uită, nu zice nimic. Îl întreb: „Căutaţi pe cineva?“. Zice: „Ştiţi, aş vrea să fac o donaţie!“. Nu credeţi că exact suma aceea a făcut-o donaţie? Poate nu credeţi, dar exact acea sumă de care aveam nevoie a scos-o şi a numărat şi a făcut donaţie la Societatea Femeilor Ortodoxe. Dumnezeu lucrează! Eu tot spun că e ocupat numai cu mine.
Când am început programul, nu ştiam cum să facem. O doamnă spunea: „Programul acesta nu-l putem face! Ne depăşeşte puterile. Cum să ducem noi mâncare la atâţia oameni. Nu avem cum“. Eram acolo, în Germania, era grupul adunat să tragem concluziile, iar concluzia a fost că noi ne facem de ruşine, că nu o să putem dezvolta programul. A doua zi am fost duse chiar la un astfel de centru, ne-au arătat cum se desfăşoară activitatea, iar la plecare a fost o întâlnire cu toţi, tot pentru concluzii, şi ne-au întrebat ce credem şi de ce am avea nevoie. Eu mi-am luat inima în dinţi şi am spus: „Cred că am avea nevoie de nişte containere“. Apoi ei ne-au făcut rost şi ne-au trimis, iar programul s-a desfăşuat, deşi înainte toată lumea spunea că nu o să putem, că nu suntem în stare.
Nu pot să spun şi să povestesc cât de mult mă ajută Dumnezeu! Eu trăiesc cu convingerea că dacă vrei să faci ceva pentru altcineva, Dumnezeu te ajută! Nu pun la îndoială, sunt convinsă că dacă e lucru bun, că vreau să ajut, că nu cer pentru mine, să mă îmbogăţesc, atunci Dumnezeu deschide căile.
Cum aţi ajuns să vă implicaţi în Societate?
Am fost chemată la un moment dat la Societate pentru că ştiam germana. Aşa am şi aflat că există Societatea Femeilor Ortodoxe. Fostul comitet urma să plece în Germania şi nu aveau o persoană care să ştie bine germana. Iar eu chiar doream să fac parte din Societate. A fost o perioadă foarte grea. Aveam copil mic de trei ani, eu eram la doctorat, iar iniţial m-am dus doar ca să traduc. În 1999 am fost aleasă preşedintă, dar am fost convinsă de ceilalţi, pentru că eu nu mi-am dorit deloc funcţia, iar în acelaşi an am fost aleasă şi la nivel internaţional, în Ziua Mondială de Rugăciune, şi nici acolo nu am dorit să fiu, în comitetul internaţional. Am spus: „Am copil mic, am doctorat, am serviciu!“. Mi s-a spus că nu trebuie să fac nimic. Dar nu mă cunoşteam atât de bine să înţeleg că dacă intru într-o activitate, mă şi implic. Apoi, dacă m-am implicat, am încercat să fac cât mai bine.
Aveţi timp pentru profesie, Societate şi pentru familie?
Cu ajutorul lui Dumnezeu. Familia a avut foarte multă înţelegere. Sunt lector la Facultatea de Matematică şi Informatică, este activitatea pe care mi-am dorit-o. Sunt tineri deosebiţi, se completează într-un loc munca cu tinerii, cu munca cu vârstnicii, de la Societate. Fiul meu este acum student în anul I, soţul e, şi el, cadru universitar. M-au înţeles că trebuie destul de mult să lipsesc, pentru că timpul meu liber era acolo, la Societate. A fost mare lucru că a avut înţelegere şi m-a şi ajutat, pentru că de multe ori am avut nevoie de un bărbat să care una alta, de la Societate, unde eram numai femei.
Creştinul are dragoste faţă de aproapele
De ce e bine să ne implicăm în ajutorarea altora?
Eu îi încurajez şi pe studenţii mei să facă voluntariat. Eu cred că lucrurile de valoare sunt cele pe care le faci din inimă. Iar voluntariatul asta presupune. Nu te forţează nimeni. Tu doreşti să ajuţi. Cu dragoste cred că se fac lucrurile de valoare, care dăiunie. Ai de ales: cum îmi petrec timpul liber? Mă distrez, îl folosesc tot pentru mine sau o parte din el îl dedic altuia. Noţiunea de creştin conţine şi dragostea faţă de aproapele, iar implicarea în voluntariat înseamnă şi latura aceasta. Sunt unii care spun că au câte două, trei persoane, şi e foarte bine că e aşa. Într-un mod organizat poate că poţi ajuta şi mai mult şi mai eficient. Ţine de a fi creştin, să te implici într-o activitate din aceasta.
Ce femei v-au impresionat, au fost un model?
Mai întâi a fost mama mea. A fost în Crucea Roşie. Era o femeie care se gândea să ajute. Mai târziu am înţeles-o. Mama a fost învăţătoare, a făcut cursuri la Crucea Roşie. La şcoală, când se întâmpla ceva cu un copil, ştia să acorde primul ajutor. Era foarte săritoare. Oferea un confort psihic, ştiam că mama, în caz că păţim ceva, ştie ce să facă, nu se pierdea cu firea. Şi pe strada noastră, dacă se întâmpla ceva, era chemată. Eu sunt din Cisnădie, de lângă Sibiu.
Foarte impresionată am fost şi de doamna Sofia Meteş, preşedinta filialei din Cluj a Societăţii, din perioada interbelică, o persoană foarte dedicată. Era o altă mentalitate. Acum este, din păcate, o criză morală, care atunci nu a existat. A fost o criză doar economică, dar acum, criza mare e cea morală. Sperăm că Dumnezeu nu ne va lăsa. Pe tineri i-ar inspira modele de femei tinere care să se implice. Mare parte din ce văd în mass-media nu ştiu dacă sunt modele.
M-a impresionat foarte mult Maica Tereza pentru spiritul ei de sacrificiu, pentru că a fost, cu timp şi fără timp, la dispoziţia celor nevoiaşi. A fost în zone unde predomina sărăcia, boala şi nu s-a ferit, a avut curaj şi încredere în Dumnezeu, iar Dumnezeu a apărat-o. A fost foarte smerită. Îmi plac oamenii smeriţi, cu multă dragoste.
Ce doriţi să mai faceţi în viitor?
Dorim să continuăm activitatea noastră şi cu acordare de servicii medicale, pentru că e tot mai multă nevoie. Servicii medicale primare: de schimbare a unui pansament, de pus o perfuzie, de făcut o injecţie. În acest an trebuie să ne reacredităm, pentru că acreditarea se face periodic. Ne mai dorim foarte mult să participăm la orele de cateheză, să sporim duhovniceşte. Noi dorim să facem cateheza mai aplicat, pentru membrele noastre, să poată să pună întrebări, pentru că fiecare are nevoie de unele clarificări. Dorim să punem mai mult accent pe latura aceasta. Dacă ar spori latura creştină în fiecare, ar spori binele, în familie, în societate, în ţară. Ăsta e visul meu!
