„Darul este uşa de intrare în Biserică“

În cursul anului există câteva sărbători cu prilejul cărora oamenii îşi fac daruri. Care este valoarea darului din perspectivă sociologică, mai ales astăzi, în plină epocă consumeristă?

Prof. dr. Ilie Bădescu, sociolog:

Valoarea darului se păstrează chiar atunci când, de pildă, se virtualizează, când, altfel spus, omul nu îşi actualizează darurile sau ocazia manifestării acestei înclinaţii, care este o înclinaţie teandrică, este divino-umană, a omului către semenii lui, către celălalt. Darul, din punctul acesta de vedere, este expresia deplinătăţii omului ca fiinţă spirituală, a deplinătăţii lui sufleteşti. Darul se face, cum s-ar spune, fără rest, nu aştepţi nimic în schimb. El se face ca expresie şi, întrucâtva, ca o confirmare a puterii omului de a se bucura pe deplin. Bucuria nu are preţ şi, ca şi credinţa şi smerenia, nu plăteşti pentru ele. Le ai şi ele sunt fără de preţ, nu pot fi cumpărate. Tot la fel este şi darul şi ocazia darului, ocazia de a dărui cuiva din ceea ce ai tu, nu din prisosul tău, ci ceva din ceea ce te reprezintă şi reprezinţi şi tu constituind măsura ta ca fiinţă. Acestea toate sunt fără de preţ şi în sensul acesta darul are o anumită gratuitate. Nimeni nu aşteaptă nimic în schimbul darului. În acelaşi timp, în cadrul acestui tip de manifestare omenească spuneam că omul este pe deplin liber, deci ea este o măsură a libertăţii.

Darul, expresia deplinei libertăţi

Dacă omul nu dăruieşte şi nu primeşte daruri pierde una dintre dimensiunile libertăţii sau unul din chipurile libertăţii, dintre ipostazele libertăţii omeneşti. Ea este darul darurilor, fiindcă omul este creat liber de către Dumnezeu, un liber arbitru, şi deci din punctul acesta de vedere darul este o prelungire a acestei dimensiuni teandrice, care este fixată în om odată cu Creaţia, odată cu momentul în care Dumnezeu i-a dat omului, L-a creat după chipul şi asemănarea Sa, I-a dat suflet.

Ori de câte ori societăţile desfigurează darul, există o primejdie, dar niciodată, nici o societate, de pildă, nu poate suspenda darul. Darul este o realitate care ţine de cele divine, de cele pe care Dumnezeu le-a făcut cu putinţă şi nu pot fi suspendate de către om. Răutăţile omului pot virtualiza darul, dar nu îl pot suspenda, darul nu se suspendă niciodată.

Una dintre formele prin care darul este alungat din relaţiile fireşti, obişnuite poate să fie din acelea care ţine de dimensiunea consumeristă. Atunci când, de pildă, pierzi bucuria darului şi transformi darul în prilej de înfăţişare. Este una dintre formele pe care o capătă maladia chipului când, altminteri spus, apar închipuiţii, care folosesc darul pentru a se arăta pe ei pentru a-şi arăta statutul, poziţia, puterea, bogăţia. Acolo nu este bucurie. Acolo este absenţa bucuriei şi este absenţa libertăţii pentru că nu dăruieşti nimic. Darul este diminuat, este virtualizat la maximum, dar nici acolo nu este suspendat, pentru că celălalt se bucură. Părintele Stăniloae făcea o precizare în legătură cu relaţia aceasta cu darul, relaţia dintre două persoane. Spunea aşa: „Să ai grijă ca, întotdeauna, în cele pe care le ai faţă de semenul tău, în reprezentările tale despre el, în sentimentele tale despre el, să ai grijă ca ele să devină casa sufletească a semenului tău, adică lui să-i facă bucurie, să-i facă plăcere să trăiască, să locuiască în ele şi, atunci, darul acesta se preschimbă în ofrandă către Dumnezeu. Întotdeauna, în dar este prezent Dumnezeu. Darul, când este expresia deplinei libertăţi şi a bucuriei în relaţia cu semenul tău, este o relaţie în trei, de fapt. Eşti tu cu semenul tău şi este şi Dumnezeu, aşa cum spune Mântuitorul: când doi sunt adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu împreună cu ei“.

Prin consumerism, darul se transformă în idolatrie

Dacă dăruieşti cu bucurie şi cu libertate, săvârşeşti cele ale lui Dumnezeu şi înseamnă că Dumnezeu e cu tine. Darul, din punctul acesta de vedere, sfinţeşte viaţa cu condiţia să nu fie falsificat, mutilat prin consumerism, căci atunci se transformă în idolatrie. Atunci omul se pune în locul darului şi, de fapt, în locul lui Dumnezeu.

Nu trebuie să uităm niciodată că darul are o anumită valoare şi sfinţeşte lumea, şi sfinţeşte omul dacă comunică celuilalt bogăţia ta sufletească, bucuria de a te întâlni cu el, de a-l întâlni, de a-i face acest dar. Altminteri, nu are valoare şi nu sfinţeşte lumea. Lumea modernă este încercată, într-adevăr, de această primejdie a virtualizării darului, adică a alunecării în idolatrie a obiectului, idolatria consumului. Atunci sigur că dispare libertatea, dispare şi bucuria, adică atunci, acolo nu-l avem pe Dumnezeu. Sunt oamenii în fiziologia singurătăţii lor, sunt trupuri şi nimic mai mult, sufletul este absent. Deci, darul dacă are dimensiune sufletească şi el aşa a fost creat de Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a făcut daruri, cum spune pericopa evanghelică în Pilda talanţilor. I-a dăruit fiecăruia ceva, toţi suntem dăruiţi, toţi suntem fiinţe dăruite şi atunci noi trebuie să avem grijă ca cele pe care Dumnezeu ni le dăruieşte şi ne-a dăruit inclusiv puterea de a ne bucura de celălalt, de semenul nostru. Ne-a dăruit libertate, este un dar dumnezeiesc. Ne-a dăruit sufletul, darul suprem. Ne-a dăruit timpul, timpul vieţii, noi suntem făpturi ale intervalului, trăim de aici până dincolo şi atunci trebuie să facem acest interval cale, mijlocire către mântuire.

Darul este de la Dumnezeu şi noi trebuie să facem în aşa fel încât în darul către semenul nostru să sălăşluiască Dumnezeu. Darul este o uşă de intrare în biserică. Se săvârşeşte, cum s-ar spune, în pridvorul bisericii. Deja cu darul suntem în pridvorul Bisericii, cu ochii aţintiţi spre darul darurilor, adică spre darul pe care ni-l face Mântuitorul atunci când se transfigurează pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului, darul suprem. Acesta este prototipul divin al darului. Prin acesta căutăm înţelesul tuturor darurilor de pe pământ.