Darurile nu sunt zadarnice, ele se înscriu în cartea vieţii

Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi, pentru că el aduce daruri. Într-o lume care pare tot mai egoistă, care este valoarea generozităţii, a gestului de a dărui?

Pr. prof. dr. Nicolae Necula de la Catedra de Liturgică, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti:

Ideea de dar, de a face daruri cuiva nu este străină poporului nostru. Noi suntem socotiţi, aşa cum zicea profesorul Simeon Mehedinţi, un popor care este creştin prin definiţie, prin naştere şi avem în sânge ospitalitatea şi calitatea de a face daruri. A face daruri înseamnă a lua din ceea ce este al tău şi a da celuilalt, a face celuilalt o bucurie. Cred că este una dintre calităţile care a caracterizat viaţa românilor dintotdeauna şi se vorbeşte foarte des şi pronunţat despre ospitalitatea românească. Acum trebuie să facem deosebire între concepţia şi comportarea românilor de odinioară şi ceea ce există în vremea noastră.

Dărnicia, o calitate tot mai rară

Din păcate, regimurile sociale care s-au perindat pe la noi şi stările de lucru care au influenţat aşezarea noastră sufletească au fost defavorabile structurii noastre interioare. Se întâmplă ca astăzi această calitate a românului, dărnicia, să fie rară. Trebuie să recunoaştem cu părere de rău că facem daruri mai rar, deşi în tradiţia românească se spune că „Dar din dar se face raiul“. Este un adevăr în această zicală, pentru că noi credem că dobândim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică prin credinţa noastră în săvârşirea faptelor bune care înseamnă practic să dăruim, adică exercitarea virtuţii milosteniei. Şi viaţa în colectiv trăită de ţăranii noştri şi viaţa de uzină pe care au dus-o muncitorii în aproape 50 de ani de comunism i-a înstrăinat de ceea ce presupune darul sau ideea de afinitate cu cel din jurul tău. Aşa s-a ajuns la situaţia în care nu numai noi, românii, care eram foarte darnici de obicei, ci întreaga lume, se pare, devine tot mai zgârcită. Mai ales sunt zgârciţi cei care sunt bogaţi. Şi cum există o dorinţă foarte pronunţată de îmbogăţire la noi şi peste tot, imboldul, gândul de a face un dar sunt din ce în ce mai rare. Doar cei care au legătură cu biserica se mai gândesc să mai facă daruri, având în vedere învăţătura Bisericii care spune că nu ne putem mântui decât prin săvârşirea faptelor bune, adică a darurilor făcute celor în nevoi şi în necazuri. Calitatea de a dărui nu pot spune că ne mai caracterizează pe noi, românii, în ultima vreme. Suntem înconjuraţi de persoane care nu numai că nu ne fac daruri, dar ar fi în stare să ne ia şi ceea ce mai avem noi. Este o situaţie neplăcută, aproape jalnică. Omul a devenit tot mai egoist, se referă numai la interesele sale personale, oricât de bogat şi de avut ar fi, mai rar îşi deschide punga sau mâna pentru a da şi celui care nu are.

Darul este redus astăzi la un fel de obligaţie

Este adevărat că atunci când faci daruri trebuie să ştii cui îi dai, cum spune Scriptura şi literatura creştină din primele secole ale Bisericii: „ca să cunoşti cui faci milostenie, trebuie să transpire milostenia în mâna ta“. Deci nu o dai oricui, pentru că întâlnim pe la toate colţurile de stradă oameni care nu au nevoie de darurile noastre, ci sunt impostori sau înşelători. Ei sunt mai degrabă cerşetori decât oameni care aşteaptă să primească un dar al nostru făcut cu multă plăcere şi conştiinţa unui bine făcut. Aproape că s-a pierdut noţiunea de dar. Darul este redus astăzi la un fel de obligaţie faţă de cel care ţi-a făcut un bine, e un fel de răsplată faţă de binele săvârşit ţie, iar acestea abia dacă le facem şi în astfel de situaţii. Darul este mai mult pentru a căpăta o influenţă sau un serviciu, un bine, dar nicidecum nu mai este acea dorinţă firească a omului de a dărui din ceea ce avem, în mod gratuit. Ne asemănăm bogatului din Evanghelie care nu se mai gândeşte la semenul său, ci doar la sine. Ne gândim să stricăm jitniţele noastre şi să strângem toate averile noastre, spunând sufletului nostru: „Ai multe bogăţii strânse pentru mulţi ani, mănâncă, bea şi te veseleşte“, decât să ne gândim că în jurul nostru este atâta lume care suferă, care are nevoie de darul nostru.

Pe de altă parte, darul este o modalitate de a întreţine nişte prietenii sau frumuseţea relaţiilor dintre noi, pentru că darul este o formă de iubire faţă de cei care ne sunt dragi. Lor le oferim ceea ce avem noi mai scump sau mai frumos. Este semnul prieteniei, al dărniciei faţă de cei iubiţi ai noştri. Ar trebui să ne întoarcem la tradiţia veche românească de care ne aduce aminte şi colinda noastră: „nu uita când eşti voios, române să fii bun.“

Într-o lume în care neajunsurile şi suferinţa este atât de intensă să ne gândim că nu există bucurie mai mare pentru un om decât atunci când primeşte un dar. Indiferent de darul oferit. Când vezi că cineva s-a gândit la tine, te simţi fericit. Aceasta dezvoltă comuniunea între noi. Prin educaţia pe care o facem în şcoală şi la biserică ne putem şi trebuie să ne întoarcem acolo de unde ne-am depărtat. Noi oferim daruri şi la Sfânta Liturghie. Nu le spunem altfel decât daruri. Oferim darurile aduse la Sfânta Jertfă pentru ca ele să ne fie date înapoi ca Împărtăşanie tot sub formă de dar. Darul nostru se transformă în dar pe care Biserica ni-l întoarce sfinţit. De la această pildă credincioşii ar trebuie să înveţe că darurile noastre nu sunt zadarnice, că ele se înscriu în cartea vieţii pentru zestrea cu care vom intra în viaţa veşnică.