Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Datini la sfârșit de an în estul României

Datini la sfârșit de an în estul României

Galerie foto (11) Galerie foto (11) Interviu
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 29 Dec, 2018

Într-o perioadă de schimbări profunde ale satului românesc, tradițiile și obiceiurile legate de marile sărbători de peste an fie se alterează, fie suferă transformări, în acord cu timpul în care se manifestă, fie pur și simplu dispar. La Vaslui, prin eforturile susținute ale Centrului Culturii Tradiționale, datinile legate de sărbătorile de iarnă încă se păstrează, chiar dacă nu toate se mai practică și în vatra satului, ca odinioară. Despre obiceiurile de sfârșit de an specifice acestei zone etnografice, dar și despre relația cu dublu sens între timp și tradiție, am discutat cu etnologul Lucian Lefter.

Ce datini legate de sărbătorile sfârșitului de an se păstrează încă în județul Vaslui, într-o formă nealterată?

În general, doar cele de care ne bucurăm la Festivalul Datini și obiceiuri de iarnă, pe care-l organizăm anual, în luna decembrie. Însă în lumea satului aceste datini se văd din ce în ce mai rar. Aș putea enumera alaiurile sau rândurile de flăcăi, numite și vălărete, de la Bălești și Fâstâci, comuna Cozmești, din Ivănești, Buda, Oșești sau Rafaila. Sau Rândurile de la Muntenii de Sus. Toate sunt, în esență, cete ale flăcăilor, care înglobează o multitudine de personajele: moșnegi, babe, arnăuți, oameni de unire etc. Ceata era esențială în comunitatea rurală, ca mod de inițiere în lume. Era similară ieșirii fetelor la horă. Personajele acestor alaiuri se înscriu, de fapt, în două mari categorii: frumoșii și urâții. De altfel, avem de-a face cu o dihotomie specifică culturilor arhaice. Astăzi, aceste tradiții legate de Crăciun și de Anul Nou, ca și altele, de altfel, și-au pierdut importanța inițială, sacră, devenind manifestări spectaculare.

Să ne întoarcem un pic la ceata de flăcăi. De ce era considerată un mod de inițiere în lume?

Era considerată un mijloc de cunoaștere a lumii, a regulilor de conviețuire. Se producea întrecerea între flăcăi - cine se pricepe cel mai bine la organizarea horei, a cetei de Anul Nou. Pentru asta trebuia să existe un lider, un că­mă­raș sau comoraș (n.r., condu­cătorul vălăretului). La o anumită vârstă, băiatul ieșea din curtea casei, iar grupul, ceata de flăcăi, avea rolul de a-l întări. Câștigarea experienței de viață i-am zice astăzi. La Zăpodeni, spre exemplu, satul fiind răsfirat pe trei părți, se mergea cu uratul, cu Haiducii, cu Ursul, numai în partea de care aparțineai. Dacă se călca linia de demarcație între cele trei părți se lăsa cu bătaie între flăcăii din cete. Abia în 1971, trei băieți din cele trei părți au format un singur grup, cu Ursul, ca să poată merge în tot satul. Neculai Tănasă era din mahalaua Margine, azi centrul satului, un altul, Bargan, era „din Sus”, iar cel de-al treilea, Cozma, era „din Deal”.

Obiceiul vălăretelor mai există în alte zone etnografice ale Moldovei?

Există și în alte zone. Dar se întâlnește mai mult în sudul și în estul Munteniei. Însă rândul de flăcăi de la Vaslui e totuna cu cârdul de flăcăi de la Botoșani. La Vaslui, Banda sau Banta desemna mai ales trupa de teatru popular. În nord, sub influența ucraineană, alaiul poartă denu­mirea de Malancă (n.r. - obicei încă prezent în regiunea Cer­năuți, din Bucovina de Nord), denumire sub care îl găsim și în județul Iași (n.r. - la Ruginoasa, spre exemplu).

Colindele de ceată bărbătească de la Berezeni, de pe Valea Prutului, de la Ivești și Pogonești, de pe Valea Tutovei inferioare, fac acum parte din patrimoniul imaterial UNESCO. La Pogonești, ceata bărbătească, sub coordonarea inimosului învățător Dumitru Andrei, colindă și astăzi. Ce particularități are, acolo, acest tip de colindă?

Colinda, precum vedem, era tot atributul cetei bărbătești. Specificul colindei de la Pogonești, de la Ivești sau Berezeni, constă în mesajul acesteia, altădată întâlnit în mai multe sate, astăzi doar aici. Este vorba despre așa-numitele colinde laice, pentru că nu au în centru Nașterea Domnului, ci, precum Plugușorul, pe gospodarul casei, fata sau băiatul, cărora, prin colind, li se invocă belșugul. Altele au ca temă ocupația străveche a vânătorii cerbului și ciutei, reușita fiind invocată prin colind. Desigur, linia melodică este de moștenire bizantină sau romană. Există cercetări care au încercat să arate proveniența cunoscutului refren Ler. După Alexandru Rosetti (n.r. - reputat ling­vist și filolog român), din sintagma Alleluia Domine ar proveni acest refren atât de întâlnit în colinde - ler.

Dar colinde religioase se mai intonează în vreo micro­zonă etnografică a Vasluiului?

Desigur, colindele religioase sunt azi mai răspândite, fiind trans­mise prin școală. De pildă, pe 15 decembrie, Școala Gimnazială „Constantin Parfene” din Vaslui, cu sprijinul Inspectoratului Șco­lar Județean și al Palatului Copiilor, a organizat Festivalul „Datina”, la care au participat grupuri de copii, elevi ai școlilor vasluiene.

În sate se mai colindă, se merge cu Steaua?

În unele sate se merge cu Steaua și acum, în dimineața de Crăciun, și a doua zi dimineața, însă nu ca altădată. În altele, se merge doar cu colindul seara, în Ajunul Crăciunului.

Mai exista o formă a colindei arhaice pe Valea Tutovei, la Puiești - colinda însoțită de buhai, descoperită, prin anii ´70, de etnograful Dan Ravaru. Cum se explică păstrarea acestui tip de colindă?

Da, există înregistrări, chiar în Arhiva de folclor „Vasile Adăscăliței”, legate de acest obicei. Buhaiul (n.r. - instrument din recuzita urătorilor, folosit numai la Anul Nou) imită, de fapt, boii de la ieslea lui Iisus, din noaptea Nașterii Domnului. Însă, ce este mai interesant, colinda cu buhai fusese văzută de Vasile Adăscăliței (n.r. - folclorist, profesor universitar la Facultatea de Litere din Iași) la vlahii din Moravia. În județul Vaslui, acest obicei se practica nu numai la Puiești, ci și la Tunsești, de pildă, în comuna Bogdănița, tot pe Valea Tutovei.

„Orice tradiție e necesară timpului ei”

Caprele pe verticală sunt, de asemenea, specifice Vasluiului, dar mai ales zonei Ivănești. Care ar fi par­ticu­laritățile acestei datini?

Cele mai înalte sunt cele întâlnite la Rafaila, de unde le-a preluat comunitatea de la Todi­rești, apoi cea de la Ivănești și cea de la Buda-Oșești. Însă originea acestei datini e undeva în sudul Poloniei, în Galiția. În satele enumerate mai sus au fost aduși coloniști din nordul Bucovinei. Capra tradițională, de la Vaslui, nu era atât de înaltă, ci mai joasă. Cred că de la un moment dat au fost confecționate atât de înalte pentru spectacol. Dar tocmai toate aceste amestecuri au creat originalitatea zonei Vasluiului. Tradițiile se modelează în timp, iar timpul consacră tradiția.

Așa cum discutam la începutul interviului, multe dintre aceste datini mai pot fi văzute doar la festivalul pe care-l organizați anual. În ce măsură vor reuși să supraviețuiască tradițiile specifice sărbătorilor de sfârșit de an în zona Vasluiului?

Din nefericire, vor supraviețui în măsura în care vor fi sprijinite instituțional, având în vedere că rolul lor a devenit întru totul spectacular. Dar vor dispărea inevitabil, din vatra satului, un sat marcat profund de îmbătrânire și migrație.

Ce rămâne, ce punem în loc?

Totuși, nu aș fi așa pesimist. Orice tradiție are un început, e necesară timpului ei. Când un obicei își pierde sensul pentru contemporani, dispare sau se transformă. Pentru că orice așa-zisă tradiție este, de fapt, rezultatul unor acumulări succesive, din surse diferite. Altfel nu ar mai fi vie și, deci, ar fi fără rost. Iar etnologia este, prin excelență, o știință vie.

(Fotografii: Lucian Lefter, Ovidiu Bocioagă și imagini din Fototeca Arhivei de folclor „Vasile Adăscăliței”)