„De la nici un cult la un cult al duhurilor înşelătoare“

Vrăjitoria este credinţa într-o sugerată intervenţie "benefică", reparatoare a duhurilor rupte de Dumnezeu. Recursul la vrăjitorie este simptomul îndepărtării de Dumnezeu dimpreună cu tentativa mistificată de a vindeca rupturile prin încredinţarea înşelătoare în puterea duhurilor rupte de Dumnezeu. Un interviu cu prof. univ. dr. Ilie Bădescu, director al Institutului de Sociologie al Academiei Române.

În ultima vreme, mass-media a mediatizat nenumărate cazuri de oameni care au apelat şi apoi au fost înşelaţi şi şantajaţi de aşa-numite vrăjitoare. Pornind de la acest fapt, vă rog să ne spuneţi ce loc ocupă magia şi vrăjitoarele în viaţa omului contemporan? Mai are omul frică de vrăjitoare şi de farmecele lor?

Mircea Eliade ne avertizează că atunci când omul pierde accesul la religia adevărată, a adevăratului Dumnezeu, aceasta se întoarce la el sub formă maimuţărită, aceea a credinţelor idolatre, de la idolatria ideologiilor, la idolatria consumului şi la mistica atotputerniciei tehnologiei, ori sub forma magicului, a vrăjitoriei etc. Şi aceasta pentru că sacrul este constitutiv sufletului omenesc. Nevoia de dumnezeire este comparabilă cu nevoia de aer. Omul nu poate trăi fără de dumnezeire şi atunci, când îl pierde pe Dumnezeu, se vede azvârlit în multele idolatrii. Una dintre ele este vrăjitoria, credinţa într-o sugerată intervenţie "benefică", reparatoare a duhurilor rupte de Dumnezeu. Fiindcă asta este magicul: încredinţarea în puteri care vin din altă parte decât de la Dumnezeul descoperit omului în chip direct, cum ne mărturisesc învăţăturile evanghelice. Încredinţarea oarbă în aceste puteri de dincolo, dar totuşi rupte de Dumnezeu, este esenţa psihologică a recursului la vrăjitoare. Recursul la vrăjitoare ne situează în afara rânduielii eclesiale a existenţei, aceea clădită de Dumnezeu pentru a-i mijloci omului un cadru salvator, o ordine reparatoare a tuturor stricăciunilor.

Care sunt motivele pentru care omul se duce la aceste vrăjitoare? Şi care este locul Bisericii în această situaţie?

Omul se duce spre ceea ce-i lipseşte. Ceea ce-i lipseşte cel mai mult omului postmodern este dumnezeirea. El, săracul, l-a pierdut pe Dumnezeu şi odată cu aceasta a pierdut şi calea, căci Dumnezeu este calea, a pierdut şi adevărul, căci persoana lui Dumnezeu este adevărul şi în afara raportului personal cu Dumnezeu nu există adevăr. Recursul la vrăjitorie este simptomul acestei triple rupturi dimpreună cu tentativa mistificată de a vindeca rupturile prin încredinţarea înşelătoare în puterea duhurilor rupte de Dumnezeu. Finalmente, omul postmodern îşi pierde şi viaţa tocmai fiindcă s-a rupt de Dumnezeu, Care este viaţa. Biserica este cu adevărat locul salvării, căci acolo şi numai acolo putem redescoperi organizarea dumnezeiască a vieţii, adică dimensiunea verticală, spirituală, în cele orizontale, pe Dumnezeu în marea amănunţime a vieţii noastre cea de toate zilele. Biserica este singurul loc în care se reclădeşte cotidian dreapta existenţă, viaţa cea adevărată, adică răscumpărată, recuperată din valurile furtunilor veacului trecător şi ucigător. Biserica este limanul, mâna care l-a smuls din valurile spaimei şi ale puţinătăţii credinţei pe Sfântul Apostol Petru.

Cum pot nişte persoane inculte să mintă şi să fraierească oamenii, mai ales că în mrejele lor cad şi intelectualii?

Nu vrăjitoarele sunt inculte, ci cei care apelează la ele. Ele sunt pseudoculte, nu inculte. Adică ele au felul lor de a se raporta la cult, un fel mistificat, e drept, dar real. Ele au realitatea sentimentului lor, nu şi adevărul acestuia. Aceasta este şi una dintre trăsăturile profilului lor psihologic. O vrăjitoare are trăiri intense, puternice, doar că aceste trăiri sunt deviate, rătăcite şi rătăcitoare. Tocmai asta explică seducţia lor. Intelectualul care apelează la ele este incult, adică rupt de cult. Prin recursul la vrăjitoare, acel intelectual parcurge drumul de la incultură la pseudocultură, adică de la nici un cult la un cult al duhurilor înşelătoare, care-i promit ceea ce aceste duhuri nu au, de fapt: calea vieţii şi adevărul ei. O vrăjitoare nu fraiereşte, ea primeşte inşi gata fraieriţi. Indivizi fraieriţi de minciunile modernităţii, începând cu minciuna materialismului, a antropocentrismului, a evoluţionismului interspecific etc. Aceasta este materia din care se recrutează clienţii vrăjitoarelor.

Care este profilul sociologic al credulilor care apelează la ele?

Clientul lor, omul postmaterialist, trăieşte o nevoie încă mai acută de dumnezeire, dar nu ştie calea. Cel care recurge la vrăjitoare este ins azvârlit în lumea de furtuni a veacului înşelător de care şi Sfântul Apostol Petru s-a înspăimântat. Decalajul dintre puterea credinţei în Dumnezeu şi frica de lume este axul sufletesc al psihologiei celui care apelează la vrăjitoare şi deci al succesului vrăjitoriei. El are o imensă frică de furtunile lumii şi o mică credinţă în Dumnezeu. În decalajul acesta se strecoară puterile vrăjitoriei şi ale vrăjitoarelor.

În al doilea rând, "credulul", cum l-aţi calificat, nu ştie nimic despre puterea tainelor dumnezeieşti şi astfel cade pradă puterilor amăgitoare ale duhurilor rupte de Dumnezeu. Şi poate că aceasta este dovada inculturii lor: ei nu cunosc nimic din cultul şi deci din cultura şi puterea tainelor.

Cum este privită din punct de vedere sociologic "puterea" cu care lucrează vrăjitoarele?

Sociologic vorbind, vrăjitoarele nu au ele însele vreo putere. Binele şi răul nu se află în puterea lor. Binele fiind de la Dumnezeu se distribuie în lume sub cele două forme ale lui: puterea harului şi puterea darurilor. Izvorul binelui este Dumnezeu, actualizarea binelui, înmulţirea lui sunt la om. Răul se propagă în lume prin cele stricate, iar stricăciunea vine din iniţiativă omenească. De aceea, sociologic vorbind, vrăjitoarele nu fac nici bine, nici rău prin ele însele. Moraliceşte, ele menţin în stricăciune suflete deja "stricate" de stricăciunile veacului. Ele n-au stricat nimic; ele vin de demult, de când omenirea se încredinţa idolilor şi se adaugă la ceea ce este deja stricăciunea modernităţii, un fel de orânduire încă mai stricată a vieţii, adusă peste faţa creaţiei de lucrarea forţei deformatoare a noilor idolatrii, de care am pomenit, de la idolatria materialistă la cea a ideologiilor care predică salvarea în lume prin puteri imanente, un fel de potenţe secrete, la fel ca vrăjitoria. Vrăjitoria face parte din existenţa pe dos şi modernitatea toată a vestit această formă de existenţă ca singura cale de elibe-rare a omului de necazuri şi de lipsuri. Nu întâmplător, marea vestire a modernităţii este tocmai triumful statului magic. Faţă de grozăvia acestuia, nefericitele vrăjitoare de pe malul Dâmboviţei sunt o simplă butaforie. Cu atât mai jalnică pseudocultura "elitelor" postdecembriste.