„Descentralizarea este fundamentală pentru învăţământul preuniversitar“

Educaţia obigatorie va începe la 3 ani cu grădiniţa. Înainte de clasa I va fi o clasă pregătitoare, iar gimnaziul se va încheia cu clasa a IX-a, totodată finalizându-se şi învăţământul obligatoriu. Testele naţionale vor fi desfiinţate, iar elevii vor susţine în clasa a VII-a, a VIII-a şi a IX-a teze naţionale. Liceele cele mai solicitate vor organiza admitere. Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, Cristian Mihai Adomniţei, a anunţat că pachetul legislativ al educaţiei va fi prezentat în Parlament la 1 septembrie. Problemele din educaţie sunt în atenţia ministerului, precum şi a Comisiei prezidenţiale de educaţie şi cercetare care a elaborat cunoscutul raport privind starea învăţământului şi cercetării în România. Pachetul legislativ prevede, la învăţământul preuniversitar, implementarea descentralizării. Ca urmare a acestei prevederi, principalul factor decizional va fi consiliul de administraţie al şcolii, în cadrul căruia cuvântul părinţilor va atârna mult mai greu în luarea deciziilor, ca de altfel şi autoritatea primarului şi a reprezentanţilor consiliului local.

Vă prezentăm, în cele ce urmează, viziunea ministrului liberal al Educaţiei, Cristian Adomniţei, cu privire la soluţiile problemelor spinoase din sistemul de învăţământ românesc, ce au devenit, în ultima vreme, şi motive de dispută între instituţiile statului.

Ce probleme are învăţământul românesc? Care ar fi deficienţele majore pe care le-aţi identificat în momentul în care aţi preluat acest minister?

Sunt foarte multe lucruri de spus aici şi aş putea să vă înşir o grămadă de probleme obiective, concrete, pe care le-am găsit în minster. Dar am putea pleca pe o analiză de sistem şi cu care lumea este familiarizată şi să pornim de la raportul Comisiei prezidenţiale care sună sumbru, el fiind menit de către autorii lui să sune sumbru tocmai ca să atragă atenţia, dar nu înseamnă că învăţământul românesc arată chiar aşa. Ceea ce a prezentat Comisia prezidenţială era de mult timp în atenţia Ministerului Educaţiei, cel puţin. În plus, mai avem un studiu care este mult mai complex, nu are doar câteva pagini, două cărţi întregi, care prezintă principiile pe baza cărora vom fundamenta noua lege a învţământului universitar. Aceste principii sunt prezente şi în raportul comisiei, deci, iarăşi, e cam aceeaşi marfă, ca să spun între ghilimele. Nu se poate totuşi, sistemic, să vii cu nişte principii total opozabile sau total diferite, oamenii vorbesc cam aceeaşi limbă, indiferent dacă este vorba despre proiectul legii sau despre raport sau cam despre ce ar fi de făcut. Sunt de fapt rezultatele gândirii la întrebarea cum facem educaţia universitară, în acest caz, în România.

Grădiniţa va fi obligatorie

La momentul venirii mele erau deja în dezbatere publică o parte din aceste idei, principalul obiectiv pe care mi l-am asumat în mandat fiind încheierea scrierii, redactării acestor trei legi: Legea învăţământului preuniversitar, Legea învăţământului universitar şi Statutul personalului din învăţământ, care este mult mai complex decât cel vechi, din 1997, acolo vorbindu-se doar de cadrele didactice, fără a preciza câtuşi de puţin de celelalte persoane angajate, respectiv maiştrii, personalul auxiliar, personalul nedidactic. Aceste trei legi sunt pilonii fundamentali pe care se va sprijini educaţia României în următorii ani. Eu am spus că vom depune acest pachet de legi la Parlament la 1 septembrie, în acest moment încă se mai lucrează la ele. Principiile pe baza cărora ele se vor fundamenta sunt cele mai moderne la ora actuală. La învăţământul preuniversitar, fundamentală este descentralizarea, vestita şi mult discutata descentralizare, dar, care, pe fond, pentru cetăţean, înseamnă următorul lucru: că el poate să îşi dea copilul la ce şcoală vrea. Astfel că şcoala va fi obligatorie de la 3 ani şi nu de la 6 ani, cum este acum. Nu va fi făcută însă din primul an, pentru că nu avem unde să îi ducem pe copii, nu avem atâtea grădiniţe la acest moment, dar o vom face treptat. Este o chestiune filosofică, cu data la care se dă startul în educaţia copilului, de la şase, şapte, de la trei ani... de la zero ani? Şi acum sunt creşele, dar acestea nu sunt decât în ordinea Ministerului Sănătăţii şi nu au decât un rol de hrănire şi de pază a copiilor, neavând şi un rol educativ. Acest lucru este vital şi atunci nu se poate îndeplini decât dacă aceste instituţii vor trece în subordinea Ministerului Educaţiei. Revin şi subliniez importanţa descentralizării, când şcolile vor avea conducere proprie, managerul şcolii nu va fi un cuvânt abstract, se va face descentralizarea resurselor financiare şi nu se va mai prevedea concursul de titularizare la nivel naţional, fiecare şcoală îşi va alege profesorii, va da concurs la nivel de şcoală.

Asta înseamnă că se va pierde titulatura în învăţământ, iar cadrele didactice vor fi titulare doar pe postul din şcoală?

Nu, aici este o discuţie cu sindicatele. Asta nu se va întâmpla numai în municipiul Iaşi, gândiţi-vă la şcoala de la Cioca Boca, din comuna Şcheia. La Cioca Boca nu vrea să mai meargă nici un profesor. Or, în momentul în care ai primit titularizarea în învăţământ, poţi să fii detaşat la Cioca Boca, pentru că şi acolo am copii şi acolo am nevoie de educaţie. Adică, nu doar când ne convine suntem titulari, iar când nu ne convine nu mai suntem titulari, ca să spun aşa. Şcolile trebuie să îşi facă angajările proprii, ele vor avea finanţare pe fiecare copil. Şcolile care vor fi bune vor fi finanţate. Dacă părinţii vor să îşi ducă copiii, de exemplu, din CUG la Şcoala nr. 23 din Podu Roş, vor putea să o facă deşi în CUG au o şcoală la care sunt arondaţi, şi asta pentru că Şcoala din Podu Roş face educaţie de calitate. Astfel, şcoala respectivă va ajunge să aibă nu 800 de copii cât are acum, ci poate şi 3.000 de elevi, deci şi bani mai mulţi.

Ce se va întâmpla cu aceste şcoli?

Şcolile care vor avea bani îşi pot angaja profesori care să facă performanţă, iar şcolile care nu vor face carte, cum se zice, vor falimenta pentru că vor fi puţini copii, pentru că vor avea cheltuielile sub nivelul de încasări pe care îl primesc pe lună pe numărul de copii şi vor fi preluate, cu tot cu baza materială, structura lor, de şcolile mari. Va trebui, în cazul în care o şcoală are probleme, să se intervină la nivelul de management al acelei şcoli. Or, când ai un manager de şcoală care poate fi şi tras la răspundere pentru ce se întâmplă acolo, este alt lucru. Se poate vedea câte înscrieri a avut în fiecare an, cât de căutată este şcoala, dar în caz contrar, dacă şcoala este în derivă, trebuie luate măsuri, iar acestea vor fi luate nu de minister, ci de conducerea şcolii, în consiliul de administraţie din care fac parte părinţii, primarul, reprezentanţi ai consiliului local, oamenii cei mai intersaţi ca şcoala aceea să meargă bine. Nu poţi să te aştepţi să vrea ministerul ca în comuna x să meargă mai bine lucrurile decât vor oamenii din comuna respectivă. Asta înseamnă, de fapt, descentralizare. Toţi vin la minister şi ţipă că de ce nu luăm măsuri, dar de ce nu luaţi voi, în primul rând, măsuri acolo?

Zece clase obligatorii

Dar reforma curriculară? Se spune că nu prea sunt schimbări în acest domeniu.

Nu e adevărat. Evident, mai sunt lucruri de făcut. La matematică, din 1995 încoace, curricula s-a redus cu 20%-30%. Sunt programe şcolare care trebuie rescrise, sunt materii la care descoperirile înaintează cu o viteză foarte mare, dar matematica e cam aceeaşi, mai ales la nivelul preuniversitar. Sunt discuţii întregi, să facem învăţământ obligatoriu de zece ani, dar aceste discuţii nu s-au tranşat. Noi lucrăm la ora asta pe această variantă, pentru că abandonul şcolar are loc îndeobşte după terminarea clasei a opta, când elevul trebuie să plece din satul lui într-un sat vecin sau într-un oraş pentru a face SAM-ul sau un liceu, părinţii nu au bani, deci nici posibilitatea practică să o facă, aşa că abandonează şcoala după clasa a VIII-a. Noi vom face clasă pregătitoare sub clasa I, un fel de clasa zero obligatorie şi mutăm clasa a IX-a de liceu în ciclul gimnazial. Aşa, de la clasa zero la clasa a IX-a incusiv sunt zece clase obligatorii, în localitatea de provenienţă, astfel încât elevul să aibă şi competenţele, nu doar hârtia că a terminat un număr de clase obligatorii. Aici vorbim şi de investiţiile noastre.

Şi elevii cu SAM pot merge la facultate

Care ar fi aceste implicaţii financiare din partea statului?

Vrem să construim campusuri, un loc unde va fi un cămin, o cantină şi o şcoală, unde copilul vine să înveţe, o posibilitate pe care statul i-o oferă acestuia ca să le fie bine deopotrivă, atât copilului, cât şi ţării. Pe de altă parte şi liceul este gratis, fără a fi însă obligatoriu, aici discutându-se de o altă problemă, şi anume aceea a felului în care se poate găsi o soluţie ca un copil din mediul rural să şi-l poată permite, chiar dacă vine din cea mai săracă familie. Or, rezolvarea problemei stă în construcţia de campusuri şcolare care le va permite să îşi continue educaţia, lucru care nu se întâmplă acum. După terminarea celor zece clase obligatorii, elevul va putea merge ori la liceu ori la SAM. SAM-ul este o formă mascată prin care un copil, chiar dacă nu a făcut liceul, poate da bacalaureatul şi poate merge la facultate. Dar cei care doresc să se pregătească într-o meserie nu e nevoie să aibă bacalaureatul, ei au nevoie doar de un atestat de competenţă. SAM-urile şi liceele profesionale sunt locurile în care se obţine o meserie, însă nu sunt dotate cum ar trebui. Anul acesta cumpărăm camioane la liceele auto din ţară, care nu au mai văzut de zeci de ani utilaje noi. Liceele auto nu mai au şcoala auto autorizată din cauză că nu au maşini bune, au câte unele vechi de când s-a construit liceul. Anul acesta le cumpărăm camioane noi cu remorcă la toţi, plus maşini, iar pentru liceele agricole sunt alocate fonduri pentru achiziţia de tractoare, lucru care nu s-a mai întâmplat de 30 de ani. Cu siguranţă se va ajunge ca şcolile de artă şi meserii şi liceele profesionale să fie căutate în primul rând şi să nu se facă admiterea pe bază de eşec la liceele teoretice pentru că la ora actuală se câştigă foarte bine din practicarea unor asemenea meserii. La aceste şcoli nu se ajunge doar prin eşec, sunt şi copii care au ca primă opţiune învăţarea unei meserii, doresc să obţină diploma pentru ca apoi să se angajeze şi să câştige un salariu mult mai bun decât, spre exemplu, un profesor debutant sau un medic rezident.

Am schimbat legea, iar acum, pentru prima dată în ultimii ani, plătim de la bugetul de stat locuri în şcoala postliceală. Avem 3.000 de locuri la postliceală şi 6.000 la şcoli de maiştri. Până acum, aceste locuri erau plătite de elevi sau de către angajatori, dar acum plătim şcoala din fondurile de la stat ca să îi ajutăm. Aproape unu din 18 absolvenţi de liceu are în acest an loc la şcoala postliceală, gratis, dacă vrea, ceea ce nu exista până acum.

„Cea mai mare problemă cu care se confruntă acum cercetarea nu este banul, este resursa umană“

Dar învăţământul universitar tehnic sau ştiinţific cum poate fi făcut mai atractiv pentru absolvenţii de liceu?

Nu pot să oblig universităţile sau absolvenţii să meargă într-un loc sau altul. Ministerul poate, pentru că există un interes naţional, să sprijine acum universităţile tehnice, domeniul tehnic şi domeniul ştiinţific, să le facă mai atractive, astfel încât să crească şi numărul de locuri. Până la urmă decizia se reduce la nivelul candidatului, el trebuie să ştie dacă piaţa muncii are nevoie de avocaţi, jurişti, economişti sau ingineri constructori.

Noi am scăzut cifra de şcolarizare în acest an în învăţământul universitar pentru că şi numărul de absolvenţi de liceu a scăzut. Anul trecut am avut 230.000 de copii care au dat bacalaureatul, anul acesta am avut cu 40.000 mai puţin. Anul trecut am avut 61.000 de locuri la învăţământul universitar, anul acesta sunt 57.000 de locuri la studii de licenţă, în condiţiile în care am dat 4.000 de locuri la studii de master. Pe fond, universităţile au primit mai mulţi bani pentru că un loc la master este mai bine finanţat decât un loc la licenţă. Anul viitor vor fi primele două generaţii care absolvesc şcoala în acelaţi an, cei cu patru ani de studii şi cei care au intrat pe ciclul unu Bologna, or, trebuie să fie locuri la master pentru amândouă aceste generaţii. Anul acesta, proporţia locurilor la master faţă de cele de licenţă este de 33%, anul viitor vom ajunge la 50%. Profesorii, dacă doresc să atragă absolvenţii de liceu spre ştiinţele reale sau spre cel tehnic trebuie să se ducă în liceu, ca şi în Occident, să le prezinte liceenilor oferta lor educaţională, să îi convingă de faptul că alegând acea facultate vor avea apoi cele mai bune şanse în viaţă, dar de asta nu se ocupă ministerul.

Dar ce se întâmplă, în condiţiile date, cu cercetarea, dacă tinerii nu mai sunt atraşi către domeniul ştiinţific?

Cercetarea este cel mai frumos subiect care se întâmplă acum în România. Nu putem opri tinerii să plece în străinătate, dar trebuie să facem tot ce putem pentru a-i opri aici şi eventual să oferim condiţii foarte bune, astfel încât cei care au plecat să se întoarcă. Bugetul cercetării româneşti, faţă de 2004, când era sub 0,2%, a crescut acum la 0,52%, iar anul viitor va fi la 0,66% din PIB, dintr-un PIB care în 2004 era de 55 de miliarde iar în 2008 va fi de 135. Va fi un volum de bani de opt sau zece ori mai mare - bani în cercetare, faţă de 2004, nu faţă de anul 1995! Cea mai mare problemă cu care se confruntă acum cercetarea nu este banul, este resursa umană capabilă să scrie granturi câştigătoare şi după aceea să şi facă. Tinerii buni din România au unde să facă cercetare, am făcut anul trecut 41 de platforme de cercetare interdisciplinare, mai facem anul acesta peste 20 de platforme de câte 1,5 milioane de euro fiecare platformă din care se pot cumpăra aparate, instrumente. Mai sunt unele lucruri care ne fac să pierdem faţă de alte ţări europene, unde cercetarea are alocat un procent de 3% din PIB, numai că acolo este vorba de 1% fonduri publice şi restul din fonduri ale unor companii, firme private care pot să îşi facă cercetare pe proiectele pe care le doresc. În România, la ora aceasta, fondurile private din cercetare sunt sub 0,4%.

Nici o şansă pentru universităţile româneşti să intre în top 500 mondial

Legat într-o oarecare măsură de subiectul cu cercetarea, cum ar putea o universitate de la noi din ţară să ajungă în top 500?

Nu se poate! Cu modul actual de organizare a universităţilor din România nici una nu va ajunge în top 500. Şi nu au ce să facă, în condiţiile concurenţei mondiale, dacă ne referim aici la top 500 Shanghai. Sună bine, dar nu putem! Cele mai slabe universităţi din Statele Unite au un buget mai mare decât tot bugetul educaţiei de la noi, al României, pe educaţie universitară. Acolo educaţia se plăteşte, nu există locuri la buget ca la noi, dar pot exista burse. Nu mai plătesc studenţii, dar cineva plăteşte pentru ei. În România, plăteşte statul şi plăteşte în funcţie de câţi bani are. De aceea, este foarte greu să faci o comparaţie. În top 500 Shanghai există cel puţin două criterii la care noi nu vom putea câştiga niciodată. Unul este volumul de investiţii în universitate. Când în Harvard se investesc 12 miliarde de euro pe an, la noi nu avem cum să ne apropim de suma aceasta, dacă bugetul educaţiei din domeniul universitar este de 1% din PIB. Am avut un miliard şi noi, dar pe toată România. Dar într-un top european am putea să intrăm. Unul dintre criterii este volumul de investiţii, de asta au apărut şi discuţii despre fuzionare, pentru că în momentul în care aduni universităţile aduni şi sumele pe care separat fiecare le investeşte, creşte suma totală cu care obţii mai multe puncte şi ocupi un loc mai sus în ierarhie. Un alt criteriu greu de îndeplinit este cel al cercetării ştiinţifice pe care noi o cunatificăm prin numărul de articole publicate în reviste ştiinţifice. Dacă s-ar aduna de la mai multe universităţi ar fi un punctaj mai mare.

Dar de ce credeţi că sistemul este reticent la această idee a fuzionării ?

Există legea consorţiilor universitare din 2004, dar până acum nimeni nu a folosit-o. Oamenii nu vor, nu sunt interesaţi. Nu ştiu, cred că fiecare are un mod de organizare cu care s-a obişnuit. Vom face ceva cu această lege pentru că este inoperantă şi este şi restrictivă pentru că, în momentul în care ai intrat într-un consorţiu, nu poţi face parte şi din al doilea.

▲ Descentralizarea va aduce schimbări radicale în învăţământul preuniversitar

Care sunt noutăţile foarte importante care vor apărea în legile învăţământului?

La învăţământul preuniversitar, oamenii vor fi şocaţi de cât de multă transformare va aduce implementarea descentralizării. Va aduce realmente decizia la nivelul consiliului de administraţie de la şcoală, unde părinţii vor avea şi ei un cuvânt de spus, la fel primarul şi reprezentantul consiliul local. La ora actuală o şcoală este finanţată din două direcţii, de la bugetul de stat, prin inspectoratele şcolare ca reprezentant al ministerului în teritoriu, dar şi de la primărie care, din bugetul local, poate să investească într-o şcoală aşa cum poate să investească şi într-un spital. De aceea, este absolut firesc ca atunci când ai organismul de decizie la şcoală să fie şi reprezentantul comunităţii, a comunităţii care dă banii.

La nivel universitar, vrem să găsim o modalitate de a reface structura universităţilor, să trecem de la o structură colegială, de la catedre până sus, la una corporatistă, prin care rectorul să fie ales prin concurs internaţional. Astfel ar exista posibilitatea ca peste 5 ani să fie rector la o universitate din Iaşi un profesor din Irlanda.