Maica Maria Bălan este la al 64-lea an al vieţii şi se nevoieşte în Mănăstirea Agapia de 31 de ani. Este sora arhim. Ioanichie Bălan, cunoscutul scriitor bisericesc şi duhovnic de la Mănăstirea Sihăstria, trecut la Domnul în anul 2007. Ne-a impresionat felul de a fi al maicii, firea blândă, destoinicia în sfaturi, smerenia, deschiderea şi bunăvoinţa de care dă dovadă şi am rugat-o să ne spună câteva cuvinte despre viaţa de mănăstire, despre bucuriile şi ispitele călugărului şi despre rugăciune. Maica Maria a oferit şi câteva îndemnuri tinerilor care simt chemarea de a alege calea monahismului.
Maică Maria, de unde mai gustă călugărul bucurie?
Din rugăciune, din lecturi, din convorbirile cu oameni duhovniceşti, dintr-o slujbă dumnezeiască; aşa e formată viaţa noastră, a călugărilor, din mici bucurii.
Dar care sunt ispitele călugărului?
Aş vrea să precizez mai întâi că fără ispite nu te mântuieşti. În viaţa de mănăstire cu atât mai mult. Sunt mici concurenţe, sunt orgolii şi aici. Şi călugării sunt oameni, să nu uităm asta. Oameni care se luptă, uneori ca nişte copii. Şi orice om e sensibil la nedreptăţi, la cuvinte mai dure. Poate că le resimţi mai dureros până te armonizezi şi, încetul cu încetul, le depăşeşti. Se întâmplă ca cineva pur şi simplu să nu te placă, poate tot dintr-o răutate sau vanitate, sau poate că i-ai greşit cu ceva, fără să-ţi dai seama. Şi asta te va face să suferi, dar dacă lupţi, ierţi, iubeşti, te rogi, Dumnezeu îţi va da bucurii care vor întrece tristeţile acestea şi te va ridica din ispită şi... te vei simţi liber.
Care este cea mai grea probă pentru un monah?
În cazul meu, poate neputinţa fizică. Şi acum parcă aud sirena de la maşina care ne aduna şi ne ducea la ascultare. Şi până când ajungeam la locul unde trebuia să lucrăm mai luam o porţie mică de somn, pe drum, în maşină. Că stăteam uneori până foarte târziu, când puneam bureţii pentru iarnă, de exemplu, şi ne trezeam, la fel, foarte devreme. Era obositor, dar frumos. Era multă mărinimie sufletească, multă dragoste, multă râvnă, credinţă, pace, armonie. Era entuziasmul acesta, de masă, care ne ţinea tari. Nimeni nu se dădea înapoi de la nimic. Împreună a fost uşor. Singură nu ar fi fost la fel.
Când m-am îmbolnăvit, am început să mă îngrijorez că nu mai pot lucra. Mă gândeam că la obşte n-o să pot face faţă, la viaţa de sine aveam impresia că nu e la fel, că nu e linişte, că maicile primesc închinători... Dar Dumnezeu m-a ajutat. Şi nu a fost aşa. La viaţa de sine te chiverniseşti singur şi ai griji în plus, dar viaţa ţi-o faci, la fel, singur, în sensul că te nevoieşti după putere, dar faci în continuare ascultare de maica stareţă.
Cum se ridică monahul din ispite?
Aleargă la duhovnic, se mai sfătuieşte cu o maică îmbunătăţită, în cazul nostru. Face Paraclisul, citeşte la Psaltire, posteşte, se smereşte. Şi are permanent în minte că toate se fac după voia Domnului, că El vede şi îngăduie totul numai spre binele nostru.
„Pentru toate păcatele există pocăinţă“
Îi îndemnaţi pe tineri să vină la mănăstire?
Eu totdeauna am îndemnat, dar depinde, de la caz la caz. Trebuie să stai de vorbă cu omul, să vezi cum gândeşte şi, mai ales, să-l pui în faţa unei realităţi. Să meargă să stea o lună, de exemplu, la mănăstire, să fie cot la cot, în toate, cu vieţuitorii mănăstirii. Să vadă dacă îi prieşte şi clima, dacă se acomodează cu felul de viaţă, cu totul... Cel care vrea să meargă la mănăstire să se roage, să citească cărţi duhovniceşti, să ceară sfat de la părintele duhovnic, pentru că aşa, treptat, se conturează o chemare, care ajunge la o anumită intensitate, când se plineşte vremea. Spunea un părinte: „Ce mai stai, ia-ţi lucrurile şi treci puntea!“. Iar când îţi împlineşti gândul şi chemarea şi ai bucurie, e un semn de la Dumnezeu, şi asta te odihneşte.
Acum, tinerii nu mai vin la mănăstire. Consideră că nu pot duce o viaţă aşa de aspră, că nu pot face faţă. Deşi îşi doresc, nu au curajul. Sunt nehotărâţi şi temători. Oricum, trebuie multă chibzuinţă pentru un astfel de pas.
Cât este de greu să faci faţă gândului de regret că ai intrat în mănăstire, care îi luptă mai ales pe începători?
Cei mai mulţi care au ales această cale şi pleacă în altă parte o fac pentru o năzuinţă, de exemplu, de a fi la Ierusalim sau în Grecia etc. Cei care pleacă însă în lume, după părerea mea, nu au avut vocaţie.
Şi cât este de gravă întoarcerea în lume?
Dumnezeu gândeşte altfel decât noi, nu pot să spun eu cât este de grav, dar pot spune că e ca o trădare... dovedeşte neseriozitate, nesinceritate. Poate şi-au făcut o altă idee despre mănăstire şi îşi dau seama, după o scurtă perioadă, că nu corespund. Se spune că trei ani e ispitirea canonică, să stai să te lămureşti...
Asta presupune să nu faci nici un pas spre călugărie, rasoforie, de pildă, în aceşti trei ani.
La noi, în mănăstire, se călugăreşte după zece-doispreceze ani, poate chiar mai mult. Dacă eşti rasofor şi te căsătoreşti ulterior, e ca şi cum ai face căsătoria a doua, iar dacă eşti călugăr şi te căsătoreşti, ţi se socoteşte preacurvie. Pentru toate păcatele, desigur, există pocăinţă, dar depinde dacă ajungi să conştientizezi că ai greşit şi să te pocăieşti.
Deprinderea de a fi cu Dumnezeu în cuget
Cum poate omul în lume să se roage, chiar la locul de muncă?
Trebuie să simţim şi să fim conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu. Să ne gândim mereu că Hristos e de faţă, şi dacă te aude, ce faci? Dacă te vede, ce te faci? Să spunem neîncetat: „Doamne, Doamne..., ajută-mă, miluieşte-mă, luminează-mă, nu mă lăsa“. Chiar dacă nu spunem rugăciuni întregi, să avem deprinderea aceasta de a fi cu Dumnezeu în cuget.
Cum să facă oamenii faţă stresului zilnic?
Să nu ne neliniştim! Numai că în primul rând trebuie credinţă, în al doilea credinţă şi în al treilea iar credinţă. Dumnezeu te izbăveşte, te scoate din multe. Încă se fac minuni, zilnic, chiar dacă nu le sesizăm. Să ai mare încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Credinţa şi rugăciunea ne liniştesc, stresul însă îmbolnăveşte.
Spuneţi-ne câte ceva despre lupta cu patimile. Cum trebuie să luptăm eficient?
Lupta cu patimile durează toată viaţa. Şi unele sunt foarte subtile, precum tulburarea, orgoliul. Patimile pot fi adormite, nu trebuie să credem atunci că am ajuns la despătimire. Uneori atunci când te retragi din lume, începi să te cunoşti mai bine. Şi, de asemenea, atunci când vine ispita. Să ne înfrânăm şi să cerem cu credinţă şi insistenţă ajutorul lui Dumnezeu. Patimile se pot estompa, dar important e să stai în trezvie. Să ne spovedim cât mai des şi să ne căim pentru păcate. Nici călugării nu sunt maeştri în războiul cu patimile, dar se luptă, cu apucăturile, cu lenea, amânarea, lipsa de râvnă ş.a.
Cum să înlăturăm rutina din rugăciune? Totuşi Paraclisul este acelaşi, la fel şi acatistele...
Şi Tătăl nostru e acelaşi, şi Sfânta Liturghie. Trebuie să spunem toate rugăciunile ca şi cum le-am rosti prima dată. Şi cu simţire şi zdrobire a inimii, ca şi cum ţi-ai pleca fruntea în faţa lui Dumnezeu. Să ne închidem mintea în cuvintele rugăciunii. Şi mai schimbi, Paraclisul cu al doilea Paraclis, cu Bogorodicina... Să te smereşti şi să te rogi să-ţi pătrundă la inimă cuvintele rugăciunii, pentru că dacă îţi pătrund la inimă înviezi. Rugăciunea e ziditoare în măsura în care o trăieşti. Iar Dumnezeu apreciază fiecare efort. Dacă spui de patruzeci de ori Doamne miluieşte, poate numai o dată ai spus din inimă... Şi când te rogi, să te gândeşti la toată lumea, nu numai la tine.
