Dimitrie Ionescu Berechet, arhitectul Patriarhiei Române între 1930 şi 1963, cel care a proiectat multe biserici şi clădiri administrative din ţară, a lucrat la proiectele sale într-o epocă de graţie din istoria României şi a continuat activitatea în una din cele mai dificile perioade, regimul comunist. În timpul păstoririi Patriarhului Justinian, după 1948, în mod paradoxal, ritmul de construcţie a bisericilor nu a scăzut semnificativ şi mare parte din portofoliu său, fie de biserici noi, fie de restaurări de lăcaşuri, datează din acea perioadă. Despre modul în care acesta şi-a pus întregul talent şi ştiinţa profesională în slujba lui Dumnezeu, prin credinţa profundă şi autentică a unui urmaş de clerici şi oameni de artă, am stat de vorbă cu lect. dr. Ştefan Ionescu-Berechet, nepotul cunoscutului arhitect.
Stimate domnule profesor, cum şi-a început activitatea în arhitectura bisericească şi în cadrul Administraţiei Patriarhale Dimitrie Ionescu-Berechet?
Activitatea sa a fost marcată şi corelată cu ceea ce putem numi astăzi „Proiectul de edificare a României Mari”, un proiect de ţară asumat după Primul Război Mondial şi după Marea Unire. Un proiect de ţară care a implicat şi o reconfigurare a identităţii noastre spirituale, vizibilă şi în arhitectura şi pictura bisericească. Un proiect la care un aport fundamental l-a adus Patriarhul Miron Cristea, ale cărui idei a reuşit să le transpună magistral arhitectul Berechet în forme arhitecturale, într-un limbaj care să exprime o idee teologică foarte clară, un anumit parcurs şi să configureze o anumită linie în arhitectura bisericească a epocii respective. Acest lucru îl mărturiseşte în memoriile sale, când spune că s-a străduit în decursul activităţii sale să imprime în arhitectura noastră bisericească tipul de biserici dorit de Patriarhia Română. A fost vorba de o acţiune programatică, pornită de Patriarhul Miron Cristea, continuată apoi de Patriarhii Nicodim Munteanu şi Justinian Marina. O acţiune căreia arhitectul Dimitrie Ionescu Berechet a reuşit să-i dea o expresie foarte reuşită şi în acelaşi timp cu o amprentă personală.
Care a fost stilul arhitectural abordat de Dimitrie Ionescu-Berechet în proiectarea bisericilor sale?
Bisericile arhitectului Berechet se disting aproape inconfundabil de aproape toate celelalte lăcaşuri de la noi, de orice alt proiect de arhitect, după cum mi-au mărturisit multe persoane. Este vorba în primul rând de un tip de catedrală care porneşte de la stilul bizantin al bazilicii cu cupolă, al planului de cruce greacă înscrisă, îmbinat cu elemente oarecum şi din Occident, acele campanile elansate din zona Italiei şi din peisajul medieval românesc. Se conturează o tipologie pe care o vedem cel mai bine exprimată în Biserica Parcul Domeniilor-Caşin, proiectul lui de suflet, la care a trudit din 1937, când a câştigat proiectul, până când a închis ochii, în 1969. Este un model pe care îl vedem în forme foarte asemănătoare şi la catedrala din Hunedoara, şi la Catedrala „Sfinţii Arhangheli” din Constanţa şi în multe alte locuri, în forme mai restrânse, dar aceasta este tipologia definitorie a catedralei pe care Patriarhul Miron şi-a dorit-o configurată în perioada respectivă. Este o biserică emblematică a Capitalei şi chiar aş îndrăzni să o numesc o „catedrală naţională în stare incipientă”. E gândită după ceea ce ar fi putut fi, în perioada respectivă, proiectul Catedralei Naţionale, la care a şi fost angrenat, de altfel, în 1944, când a coordonat un proiect în acest sens.
De unde a pornit această tendinţă a sa de a face proiecte de biserici?
Toată activitatea lui are la bază o foarte bogată, minuţioasă pregătire profesională, realizată nu numai prin absolvirea Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, în 1922, ci mai ales prin nenumăratele călătorii de studii pe care le-a întreprins atât în Occident, cât şi în Orientul Mijlociu, Ţara Sfântă, Siria, Iordania, Liban, Egipt. Sunt lucruri pe care le-a studiat pe viu, „in-situ”, cum se spune, le-a înţeles şi le-a asimilat în această sinteză pe care el o realizează şi care este unică şi inconfundabilă. Aceasta nu doar că îl detaşează ca fiind cel mai semnificativ şi reprezentativ arhitect bisericesc al României din toată epoca modernă, ci conturează şi o anumită viziune de arhitectură bisericească în epoca aparţinând României Mari. Tot acest demers este insuflat de o puternică credinţă în Dumnezeu, o autentică şi neostentativă credinţă.
Cum a crescut spiritual arhitectul Dimitrie Ionescu-Berechet?
Credinţa lui a fost profundă, venind din familia cu numeroase rădăcini clericale, numeroşi preoţi şi diaconi care au fost în neamul său. Cel mai apropiat exemplu este mama sa, Maria Berechet, dintr-un neam de preoţi de la bisericile „Sfântul Ilie” şi „Sfânta Vineri” din Câmpulung Muscel, oraşul său natal. O femeie cu o smerenie, blândeţe şi discreţie ieşite din comun, care transpar şi din fotografiile păstrate din perioada interbelică. În momentul adormirii ei, în ajunul Sâmbetei lui Lazăr a anului 1943, după cum relatează unul dintre nepoţii ei, regizorul Mihai Berechet, ea „s-a stins uşor, după ce şi-a băut ceaiul din ceaşca ei Bidermeier, ca o pasăre şi s-a dus să-şi doarmă somnul pe Flămânda”, unde este cimitirul oraşului. Aşa este semnalată viaţa frumoasă şi curată a acestei femei, după patruzeci de ani de văduvie. Amintim şi de figura emblematică a bunicului său patern, Ioan Gârniţă, zugrav bisericesc activ în Câmpulung în prima jumătate a secolului al 19-lea, care a realizat o serie de ansambluri în frescă şi tâmple, cum ar fi tâmpla Mănăstirii Aninoasa sau foarte multe icoane, care se păstrează şi astăzi în multe locuri din judeţul Argeş. Aşa a moştenit talentul la pictură, orientat spre arta bisericească. Arhitectul a mărturisit clar că toată viaţa a căutat să-şi pună slujirea înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii şi nu a făcut din activitatea sa un simplu serviciu salarial. A fost, aşadar, o slujire, el fiind conştient de acest lucru. În acelaşi timp, credinţa sa a fost dublată de participarea ca membru activ al Parohiei Popa Rusu din Bucureşti, unde mergea la toate slujbele şi era membru în Consiliul parohial. Nu privea mersul la slujbe ca pe o rutină şi nu obliga copiii să-l urmeze, deşi se bucura de fiecare dată când îi vedea că îl urmează acolo.
