„Din aceste scrisori se va vedea importanța muncii de-o viață a Monicăi Lovinescu”

În 19 noiembrie 2023 s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu, cea mai cunoscută figură a exilului românesc din perioada comunistă. Alături de soțul ei, Virgil Ierunca, a reprezentat vocea libertății și a speranței pentru mulți dintre disidenții din țară. Locul lor în memoria publică este azi bine fixat și grație câtorva intelectuali care le-au salvat arhivele, corespondența, manuscrisele, care s-au îngrijit de ediții postume. Printre ei, un rol special este cel al cercetătoarei Astrid Cambose. În urmă cu 14 ani, pe cheltuiala și prin eforturi proprii, cu râvnă, cu mult profesionalism, rămânând discretă, în plan secund, a salvat din casa celor doi soți, de la Paris, o uriașă și foarte valoroasă arhivă de scrisori și documente. Povestea acestui demers, în premieră în interviul pe care ni l-a acordat.

Cum s-a produs apropierea d-voastră de ceea ce a însemnat Monica Lovinescu în istoria noastră recentă?

Am descoperit-o pe Monica Lovinescu în ultimii ani ai vieții ei, în Jurnalele editate antum. M-a fascinat de la prima pagină tonul, pe care-l simțeam extrem de propriu. Niciodată tonul cuiva nu mi-a plăcut mai mult decât tonul interior al Monicăi Lovinescu. Așa cum într-o mulțime recunoști silueta cuiva care ți-e foarte drag, într-o mulțime de scriitori, într-o mulțime de texte, tonul acesta era ceva foarte propriu. Am recunoscut-o așa cum aș fi recunoscut o prietenă, deși, în viață fiind, n-am făcut cunoștință. Apoi a venit momentul 2008, 20 aprilie, moartea ei. Atunci mi-am făcut niște notații în jurnal, referitoare la Monica. Încă nu citisem La apa Vavilonului, care a fost reeditată în vară; asta a fost a doua lectură. Și, din momentul acela, n-am mai schimbat raportarea interioară, ba, dimpotrivă, am înaintat pe drumul ăsta al unei improbabile și imposibile comunicări de dincolo de hotarele firii.

Unde erați în 2008?

Începusem masteratul, la București, la Litere. Eram o tânără profesoară de română care tocmai demisionase din învățământ. Făcusem Filosofie, prima facultate, apoi am făcut Litere.

Pentru că făcusem lecturi intensive din jurnalele Monicăi, în ultimul, cel care se referă la perioada 1998-2000, găsisem informații despre arhiva de manuscrise din casa de la Paris a familiei Lovinescu-Ierunca, despre corespondența lor neclasată, despre munții de hârtii. Virgil Ierunca murise în 2006, Monica Lovinescu în 2008 şi eu mă întrebam ce se va întâmpla cu toate hârtiile acelea.

Momentul 2008 a fost urmat de un an de acalmie, când n-am făcut propriu-zis nimic, ci a rămas acesta doar ca un gând de fundal. Până când, în 2009, a venit anunțul oficial că statul român renunță la moștenirea casei de la Paris a familiei Lovinescu – Ierunca și, renunțând la moștenire, era evident că nu se știa ce se va întâmpla cu tot ce era în casă la momentul respectiv. Atunci m-am alertat foarte tare și am simțit impulsul de a reacționa.

La masterat fiind, eram deja prietenă cu una dintre profesoarele mele, scriitoarea Ioana Pârvulescu. Știam că ea fusese redactor la Editura Humanitas și că era în bune relații cu directorul editurii, Gabriel Liiceanu, unul dintre cei doi legatari testamentari ai familiei Lovinescu-Ierunca, celălalt fiind istoricul Mihnea Berindei. Am rugat-o pe Ioana Pârvulescu să-mi facă legătura cu cei doi, care să-mi dea cheia casei de la Paris. Voiam să văd cu ochii mei ce era acolo și, în măsura în care ar fi fost lucruri valoroase, care s-ar fi putut pierde, voiam să le aduc în țară.

A durat aproape un an până la întâlnirea cu legatarii testamentari. Le-am cerut voie să intru în casă, fără să cer, bineînțeles, niciun ban nici pentru deplasare, nici pentru cazare. Le-am spus că voi face totul pe cheltuiala proprie și că vreau doar să mă asigur că nu se pierde nimic valoros. Mai ales că perete în perete cu această casă era o alta, rămasă fără locatari, în care intraseră oameni fără adăpost din Paris, avusese loc și un incendiu, ușa fusese forțată de câteva ori. Exista mereu amenințarea unei intruziuni violente din partea mediului mai puțin favorizat al Parisului, care ar fi putut anula mecanic această arhivă. Hârtiile din casă ar fi fost numai bune de făcut focul. Sub impulsul acestei amenințări am vrut să merg cât mai repede.

Dar care era statutul casei atunci?

Era o succesiune nerezolvată. Statul român a fost desemnat de către Monica Lovinescu legatar particular, donație cu sarcini. Adică ea a donat imobilul, estimat, cred, la 600.000 de euro în acel moment, cu sarcina de a face acolo un loc de cazare pentru doctoranzi, pentru studenți români, de a face un fel de memorial, de a institui, poate, o bursă „Monica Lovinescu”, de a face ceva în sensul continuității culturale a locului.

„Îți făceai cărări printre ziduri de dosare”

Și ce ați găsit, odată ajunsă acolo?

Îți făceai cărări printre ziduri de dosare. Nu aveai cum să știi tot ce este.

Era foarte mult material de toate felurile – și cărți, și inedite. Mihnea Berindei știa asta și avea nevoie de oameni care să-l ajute la trierea materialului. Gabriel Liiceanu credea că lucrurile erau rezolvate și că tot ce a fost mai valoros acolo fusese deja adus în ţară. Pentru că după moartea Monicăi trimisese o echipă de la Humanitas, care luase anumite lucruri personale, agendele-jurnal ale lui Virgil Ierunca, ceva corespondență. Dar era ca și cum ai pescui într-o mare. Luaseră doar o mică parte dintr-un întreg. Și, probabil, că la întoarcere explicaseră că s-au achitat de sarcină. Așa încât el era de bună credință convins că nu mai rămăsese acolo decât o mare de hârtii lipsite de valoare.

Mihnea însă știa, deși nici el nu știa tot ce era. Pentru că el apucase să intre de mai multe ori, dar nu ajunsese în mansardă. Or în mansardă am găsit lucruri de mare valoare, de pildă tot ce în timpul vieții Monica Lovinescu ținuse la seif, la bancă – o mapă cu hârtiile tatălui său, Eugen Lovinescu.

Am găsit o parte dintre scrisori grupate de Catherine Berindei, soția lui Mihnea. Am găsit lucrate multe dosare, bănuiesc că fuseseră lucrate parțial de Monica și de Virgil în timpul vieții lor, parțial de Catherine Berindei după moartea lor. Deci am găsit deja sortat cam o pătrime din ce am luat.

Eu am adus în țară 4.000 de scrisori – corespondența trimisă de oameni din țară și din străinătate celor doi soți. Separat, am adus cam 3.500 de scrisori ale Ecaterinei Bălăcioiu (soția criticului literar Eugen Lovinescu și mama Monicăi, a fost închisă de comuniști și supusă unui regim de exterminare, pentru a o determina astfel pe fiica ei, exilată la Paris, să se reîntoarcă în România, n.r.), către fiica ei.

Prima dată am fost în 2010. Aveam dreptul consfințit oral de cei doi legatari de a lua tot ce voi găsi important. Dar nu aveam niciun document scris, nicio parafă, nici măcar o calitate oficială. Totul mergea pe un șir al încrederii. Deci, s-a acționat in extremis. A fost pur și simplu un efort comun de a salva lucruri; n-aveam timp să ne gândim la chestiuni birocratice.

Cum arăta casa?

Casa fusese făcută de o arhitectă, prietenă din prima tinerețe a Monicăi, Puck Popescu. În această casă intenționau să amenajeze o cameră și pentru mama Monicăi, dacă ar fi reușit să o aducă din țară.

Clădirea avea un subsol, pentru un garaj, dacă ar fi avut mașină. Dar ei, neavând mașină, aveau acolo tone de dosare. La intrare era un vestibul mic, tapetat cu rafturi și un dulap. În acel dulap Monica Lovinescu ținea scrisorile mamei, cele mai importante lucruri ale ei. Știam din jurnalele ei că timp de 40 de ani, după moartea mamei, nu le-a mai putut atinge niciodată. Deci, propriu-zis, prima persoană care le-a răsfoit, după ce nu le-a mai atins Monica, am fost eu. Pe acelea le-am adus cu avionul, în România, prima dată. Pur și simplu am cumpărat un bagaj mare și l-am umplut cu aceste scrisori. Țin minte disperarea cu care încercam să-l conving pe soțul meu că nu le pot lăsa în cala avionului și că trebuie să le iau cu mine în partea pentru pasageri. Am avut niște emoții teribile până când le-am văzut din nou pe bandă.

Din vestibul intrai în sufragerie, unde era o masă imensă, pe care am folosit-o și eu ca să triez documente, scrisori. Această sufragerie avea geamuri foarte mari, pe care le-am deschis larg, întrucât mirosea cumplit. Virgil a murit la 86 de ani, Monica la 85 de ani, după ce a stat la pat aproape trei ani. Deci, a fost o casă neglijată din punctul de vedere al igienei, nu se făcuseră intervenții de menținere, nu se făcuse curat de foarte mulți ani. Cărțile, scrisorile aveau impregnat mirosul casei. Noi am lucrat cu mască în primele zile, până când cât de cât s-a mai aerisit.

Astea erau condițiile pe care le-am găsit eu în vara lui 2010. Cu ocazia asta mi-am dat seama și cum au fost și ultimii lor ani de viață. N-au fost glorioși. Au fost triști. Pentru mine, felul în care arăta casa a fost un șoc fiziologic, al senzațiilor, care mi-a transmis, cumva, o încărcătură de suferință din ultimii lor ani.

Împreună cu soțul meu, cu care am fost acolo, ne-am dat seama că trebuie să ne mai întoarcem o dată, că mașina noastră nu avea portbagajul suficient de mare însât să încapă tot ceea ce ar fi trebuit să luăm și că va trebui să închiriem un transporter, ca să avem spațiu suficient. Zis și făcut. Ne-am întors în țară, am închiriat un transporter și am plecat spre Paris. A fost un drum cu peripeții, mașina închiriată s-a defectat și a trebuit să o lăsăm în service, undeva la vreo 160 de kilometri de Paris. Am plecat cu trenul și am început munca de sortare, de triere, de ambalare a pachetelor cu documente. Am stat acolo două săptămâni, a fost o muncă intensă, pentru mine foarte solicitantă, erau sute de nume de corespondenți de care vag auzisem sau de unii nu auzisem deloc. Pentru uzul meu personal și pentru Mihnea Berindei am făcut o listă cu tot ce am luat de acolo – câteva agende ale lui Virgil Ierunca, manuscrisul și dactilograma lucrării Monicăi Lovinescu Cuvântul din cuvinte, care mai târziu s-a tradus și s-a publicat, multe agende ale Monicăi, scrisori de la Eliade, plicul „Tata”, pe care l-a ținut la seif – scrisori către sora lui, diplome, testamentul lui Eugen Lovinescu, un brevet pentru o medalie și 66 de scrisori ale acestuia către Hortensia Papadat Bengescu, alte pachete pe care le-am găsit făcute și le-am preluat ca atare, arhiva Sorana Gurian (aceasta îi lăsase Monicăi ceea ce conținuse arhiva ei – fotografii, dactilograme, corespondența primită de ea însăși), un dosar Free Europe (Europa Liberă, n.r.), publicistică foarte multă, multe dactilograme ale unor scriitori români care, în timpul comunismului, nu-și puteau publica textele în țară și le trimiteau la Paris – I. D. Sîrbu, Ilie Constantin, Sorescu. Tot atunci am luat și reviste, un set din „Caete de dor”, dosare de interes politic, Scrisoarea celor șase, Dosarul grevei de la Târgu-Jiu, din 1977. A fost realmente foarte, foarte mult.

Încărcarea documentelor s-a petrecut în prezența lui Mihnea Berindei. Am venit în țară și ne-am oprit la București, la Casa Scânteii, unde era sediul Editurii Humanitas. Cătălin Cioabă, șeful echipei care fusese desemnat de Liiceanu să aducă de la Paris, după moartea Monicăi, unele lucruri, urma să mă aștepte și să le preia. Mi-a telefonat însă și mi-a spus că a trebuit să plece undeva și că pot lua legătura cu portarul. M-am simțit ciudat și am hotărât să las acolo doar ceea ce era clasat, iar ce nu era clasat, având în vedere dezinteresul pe care tocmai îl constatam, să iau la Iași și să ordonez, așa cum îmi sugerase și Mihnea Berindei. Și să aduc scrisorile la București atunci când le voi termina de ordonat. Așa că am lăsat într-o cămăruță de lângă biroul lui Liiceanu manuscrisele, cu lista. Și am venit la Iași cu marea arhivă de corespondență, pe care, cu chiu cu vai, am înghesuit-o la mine în sufragerie, unde a stat până în 2021.

Între timp, în 2010 am intrat la doctorat, în 2011, am lucrat la Scrisori către Monica, primul volum, la invitația lui Gabriel Liiceanu. Am vrut să-i dau scrisorile mamei Monicăi, iar el mi-a spus: „D-voastră ați știut despre aceste scrisori, le-ați adus în România. Citiți-le și faceți o ediție.” „Cum să fac o ediție?! N-am făcut nicio ediție în viața mea.” Dar le-am citit și în 11 luni am făcut acea ediție. Însă mi-am rupt aproape un an din timpul de doctorat.

În 2014 am scos ultimul volum Jurnal inedit, al Monicăi Lovinescu, după dactilograma pe care o luasem de la Paris. Apoi a urmat, în 2016, al doilea volum Scrisori către Monica și am încheiat partea aceea cu scrisorile mamei.

Recenziile despre cele două volume Scrisori către Monica evidențiază o deosebită calitate a felului în care au fost editate.

Da, m-a ajutat foarte mult și modul în care am lucrat cu Mona Antohi, care mi-a fost redactor de carte, un redactor excepțional. Eu nu aveam niciun fel de experiență, nu lucrasem cu niciun redactor până atunci. Dar am mai lucrat ulterior cu alții și niciunul nu s-a comparat cu Mona Antohi. Scrisorile mamei Monicăi majoritar erau scrise în franceză, de frica cenzurii, și traducerea lor în limba română a fost făcută de Gabriela Creția, prima soție a lui Petru Creția. Profesor universitar, foarte bună traducătoare din franceză, era la pensie în momentul acela și a lucrat cu o dăruire extraordinară. Mai târziu mi-a spus că niciodată n-a tradus cu atât de multă emoție și plăcere niște texte. Avem o relație cu totul specială, în urma lucrului la aceste scrisori.

Ea nu lucra la computer, așa încât eu îi culegeam textul în franceză și i-l trimiteam prin poștă, la București, ea făcea traducerile, apoi mi le trimitea, eu le culegeam pe calculator în limba română, mai făceam încă o dată revizuirea textului, apoi cădeam de acord și aceea rămânea versiunea pentru publicat. Tonul cald și inteligența emoțională a scrisorilor în limba română i se datorează ei. Pe Gabriela Creția a ales-o ca traducător Ioana Pârvulescu.

Scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu, „piese de ego-istorie”

Ioana Pârvulescu spunea despre aceste scrisori că reprezintă un document istoric și un document uman. D-voastră cum le-ați perceput?

Le-am perceput ca pe un document istoric și le-am lucrat ca pe niște piese de ego-istorie. În felul ăsta l-am și contrazis pe Mihnea Berindei, care spunea că sunt niște scrisori emoționale, de la o mamă către o fiică, nu au valoare de document istoric, nu merită o ediție. Nu considera că ar fi avut ce să extragă și nu pentru că le-ar fi citit, ci pentru că știa că relația celor două fusese foarte dureroasă, foarte intensă emoțional și pentru că el nu era orientat către asemenea gen de studiu al istoriei.

Când le-am luat de acolo, nu am știut nici eu dacă am sau nu ce să scot din ele. După ce am citit câteva zeci, mi-am dat seama de valoarea lor, și, citind, am și făcut selecția. Șocul emoțional a fost cumplit. Citeam, îmi făceam notații și îmi îngăduiam câte un răgaz în care trăgeam câte un ropot de plâns. Dar în volum le-am contextualizat mai presus de emoția mea și mai presus de emoția cuprinsă în ele. Emoția asta am considerat-o purtătoare de încărcătură documentară. Pentru că n-ar fi existat această sfâșiere, dacă n-ar fi fost totalitarismul.

Fondul de corespondență de la Biblioteca Academiei din Iași – „un fel de Românie în mic”

Deci, după publicarea edițiilor, scrisorile mamei către fiică au ajuns la București, i le-ați predat lui Gabriel Liiceanu, iar fondul de corespondență a rămas la Iași.

A rămas la Iași, cu un mare sentiment de vinovăție din partea mea, pentru că între timp mă angajasem la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, filiala Iaşi și aveam proiecte, ca orice angajat, aveam o normă, mă adaptam la o muncă pe care nu o mai făcusem până atunci. Apoi specialitatea mea era etnologia, făceam cercetări de teren, iar asta îmi ocupa mult timp, am mai făcut și alte ediții de manuscrise. Deci, cumva, mă simțeam vinovată că am trecut pe plan secund neîndeplinita sarcină a clasării corespondenței din fondul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca. Am mai intrat prin scrisori cât să fac o listă a corespondenților și, de câte ori deschideam cutiile, realizam cât de mult e de lucru acolo. Închideam și mai amânam o dată și așa treceau anii. Mi-am dat seama că ele trebuie să intre în circuit și am luat decizia să le aduc așa, neclasate, și să constitui un fond la Biblioteca Academiei, filiala Iași, unde avea cine să mă ajute la finalizarea clasării - custodele actual, Vali Mihuleac.

A existat de la început gândul de a aduce aici, la Biblioteca Academiei, cele 4.000 de scrisori?

Printre documentele tatălui său exista o hârtiuță scrisă de mâna Monicăi, pe care scria: „Aceste lucruri nu pot ajunge, deocamdată, la Biblioteca Academiei (din București, n.r.)”. Acolo exista deja un Fond „Eugen Lovinescu” și firesc ar fi fost ca aceste documente să completeze acel fond, dar Monica nu a vrut. Și nici eu n-aș fi vrut, pentru că Biblioteca Academiei are o serie întreagă de fonduri de foarte mare valoare; ar fi fost doar unul printre ele. Așa că m-am gândit să le depun la Iași, având în minte și o posibilă școală Monica Lovinescu la Iași. În sensul că, aici fiind, aș putea să-mi găsesc niște colaboratori care să devină editori. De fapt, am și început asta, odată cu manifestarea pe care am organizat-o pe 20-21 noiembrie 2023, pentru a marca Centenarul „Monicăi Lovinescu”, când au fost prezenți și masteranzi, și doctoranzi și cel puțin două persoane s-au arătat foarte interesate să devină editori sau co-editori pentru o parte dintre aceste scrisori. Și cred că, dacă lucrurile vor merge în continuare așa, am putea, de aici, să dezvoltăm o serie întreagă de ediții. Doamna Flori Bălănescu și-a arătat intenția să editeze scrisorile lui Goma către Monica și Virgil; i le-am scanat și i le-am trimis. Eu însămi aș vrea să fac cât de curând o ediție a scrisorilor Gabrielei Omăt, care a fost o foarte devotată editoare pentru agendele Sburătorul, le-a descifrat, a făcut imensitatea aparatului de subsol. Pe ea am avut-o ca model de editor.

Sunt peste 780 de expeditori ai acestor scrisori, intelectuali români. În ce constă valoarea acestui fond?

Au valoare pentru istoria literaturii și a exilului, dar și pentru istoria modului în care s-a trăit comunismul în țară, pentru felul în care luptau oamenii ca să supraviețuiască din punct de vedere intelectual, pentru viața instituțiilor. Unii dintre expeditori veneau din alte arte, alții erau ingineri, profesori, proveneau din diverse pături sociale, unii erau oameni foarte mărunți, alții erau mari personalități. De fapt, e, aici, un fel de Românie în mic, o stratificare cuprinzătoare și, de asemenea, din aceste scrisori cred că se va vedea importanța uriașă, simbolică și practică, pe care a reprezentat-o munca de-o viață a Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca. Sigur că ei murind, și la noi fiind încă un postcomunism activ, fiind încă fierbinte magma asta, nesolidificată social, avem de-a face și cu detractori, avem de-a face și cu blazare, și cu dorința de uitare din partea unora. Avem de-a face și cu un alt fenomen negativ – acela de a-i transforma în „șlagăr”. Inevitabil marile locuri ale memoriei, marile locuri culturale ajung să aibă și o latură de consumerism, care le face bine și nu prea. Pe de o parte nu le face bine, pe de alta, dacă nu au această „ghiulea” a consumerismului, înseamnă că nu s-au acreditat încă în conștiința generală. Pare paradoxal, dar, spre exemplu, valoarea de mare scriitor național a lui Eminescu este vizibilă și prin faptul că există Eminescu ca „șlagăr”.

Și în cazul de față, imaginea acestui cuplu indestructibil permite toate „broderiile” ulterioare. Ce au fost cei doi în conștiința contemporanilor lor se vede foarte bine din corespondență. Oameni care poate că ulterior s-au delimitat, au avut mai puțin respect în posteritate, în timpul vieții celor doi erau pe coordonate de mare afectivitate. Complexitatea este, de fapt, cel mai mare câștig al materialelor studiate în starea lor nudă.

Înseși relațiile lor au toată dinamica unor relații vii. Să ne gândim la marea prietenie cu Goma, care ulterior a dispărut și s-a înlocuit cu o relație dificilă sau la marea prietenie a lui Virgil Ierunca cu Ion Caraion și la trădarea acestuia din urmă.

E o întreagă cazuistică istorică în aceste scrisori, fascinantă, zic eu, și pentru istoricul literar și pentru istoricul pur sânge.

Ce s-a întâmplat până la urmă cu casa de la Paris a celor doi soți?

Casa este acum ceea ce ar fi dorit Monica să fie. În această poveste există o verigă importantă, o persoană pe care nu am cunoscut-o direct, se numește Cristian Mureșan. El vine tot din societatea civilă, ca și mine, și a făcut, din punct de vedere financiar, mult mai mult pentru memoria Monicăi și a lui Virgil decât am făcut eu. În momentul în care casa urma să se piardă, pentru că statul român renunțase la succesiune (taxele notariale plus penalitățile urcaseră foarte mult, succesiunea, la Paris, însemna 60% din valoarea imobilului), cheltuielile pentru ca acea casă să redevină proprietatea cuiva ar fi fost de ordinul a 200.000 de euro. Acești bani au fost plătiți de acest om de afaceri, care atunci trăia la Paris. Pur și simplu a văzut că se pierde casa și a rezolvat integral chestiunea financiară. Apoi a făcut curat în casă și aceasta a devenit ce trebuia – sediu pentru doctoranzi români. El a făcut un miracol. Pentru statul român, 200.000 de euro însemnau o nimica toată. A fost jignitor să vezi că nu-și poate permite o asemenea sumă.

Cum v-a construit, ca cercetător, toată experiența asta legată de memoria Monicăi Lovinescu?

Am început cercetarea pe când încă nu mă consideram cercetător, ci un simplu anonim, care recuperează ceva. De fapt, atunci făceam cercetare adâncă, o cercetare practică, cu un scop foarte precis – să salvez, să recuperez, apoi să editez, să public. Structura efortului meu s-a născut atunci. Până la acel moment făcusem niște cercetări etnologice în teren, pe baza cărora mi-am scris teza de doctorat. Și acelea au avut un rol practic, dar erau deosebite de ceea ce am făcut în acest caz.

M-am maturizat foarte mult, mi-am stabilit maniera de a aborda lucrurile și, făcând acest drum, m-am format ce cercetător. Dar, interesant este că din 2015, când am intrat oficial în cercetare, am descoperit și alte căi pe care încă nu mersesem. Și încă sunt pe cale să mai fac niște descoperiri.

Cred că cercetarea este ceva foarte puțin șablonard, dacă o iei în piept de-adevăratelea. Este, până la urmă, un act de colaborare cu realitatea. Îți selectezi din realitate niște frânturi care ți se leagă într-un demers, într-o poveste, tu creezi povestea aceea, ea crește o dată cu tine, reprezintă un act de creație din acest punct  de vedere, dar, pe de altă parte, este foarte ancorată în realitatea de la care a plecat. Te ține cu picioarele pe pământ. Ca cercetător, cel puțin în modul în care fac eu acest lucru, ești mai aproape de istoric decât de literat.