Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Interviu „Din copilărie am simţit siguranţă în biserică“

„Din copilărie am simţit siguranţă în biserică“

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Pr. George Aniculoaie - 03 August 2012

Are nevoie un psiholog de credinţa în Dumnezeu? Psihologul Mihaela Sahlean susţine că psihoterapeutul trebuie să facă parte dintr-o comunitate creştină. În partea a doua a interviului acordat ziarului nostru, psihologul clinician ne-a vorbit despre credinţa sa în Dumnezeu şi modul cum oamenii se îndepărtează de Dumnezeu prin surogate.

Doamnă psiholog, ştiu că în cabinetul dumneavoastră puneţi foarte mult accent şi pe modul cum pacientul se raportează la Dumnezeu. Vă rugăm să ne spuneţi cum aţi reuşit să vă apropiaţi mai mult de Dumnezeu.

Am crezut de mică în Dumnezeu, nu ştiu cum s-a întâmplat, probabil m-a ajutat şi educaţia din casă primită de la mama mamei mele, singura bunică pe care am cunoscut-o. Ţin minte că aveam de la grădiniţă răspunsuri care nu erau chiar pe placul regimului ceauşist. Mă întrebau educatoarele: "Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?" "Eu, cel mai mult, îl iubesc pe Dumnezeu, iar părinţii la fel", le spuneam. Erau puţin mirate educatoarele, pentru vârsta aceea. Deci nu pot să vă spun când a început. Ţin minte şi acum primul vis pe care l-am avut după prima rugăciune, cea mai scurtă, pe care am învăţat-o când eram foarte mică. Din copilărie am simţit spaţiul de siguranţă pe care mi-l dădea icoana atunci când o priveam sau când intram într-o biserică.

Nu m-a deranjat că pe vremuri ceauşiste erau unii care ne monitorizau să nu mergem la biserică. Nu a contat asta. Eu ştiam că duminică găsesc părintele la slujbă. Mergeam, nu mi se părea nici că făceam ceva eroic, nici că făceam ceva ce n-ar fi trebuit să fac. Aşa simţeam eu să fac. Cred că am avut suficient de multe motive, cel puţin cele pe care le conştientizez măcar, în care mi-am dat seama că Dumnezeu m-a iubit, mai mult decât aş fi meritat. În general, părintele îşi iubeşte copilul foarte mult, nu are gramaj în asta. Dumnezeu nu ne iubeşte într-un număr de kilograme, într-un număr de litri, într-un număr de fire de păr. Ne iubeşte pur şi simplu. Am avut şi eu conflictele mele interioare, dar nu conflicte cu Dumnezeu, e o diferenţă.

La facultate nu eraţi în minoritate?

Nu eram într-o minoritate absolută. Eram într-o minoritate pentru că interesele, de regulă, la vârste destul de tinere sunt nişte interese poate insuficient maturizate. N-am fost adepta discotecilor şi distracţiilor, aşa cum poate erau foarte mulţi din generaţia mea. Dar sentimentul acesta de siguranţă, ştiind că Cineva acolo sus mă iubeşte, asta m-a făcut să nu mă simt niciodată rău sau într-un disconfort. Ştiam că oricând voi găsi o soluţie. Cel puţin una.

Comportamentul dă măsura credinţei

Profesorii de la facultate erau religioşi? Nu aţi avut de pierdut din cauza credinţei?

Nu am făcut un sondaj. Dar despre un om îţi dai seama că este credincios sau nu chiar după comportamentul lui. Comportamentul cred că dă şi măsura credinţei, pentru că pot fi foarte mulţi buni oratori în ale credinţei, dar faptele să nu le justifice atât de mult credinţa. Şi atunci din comportamentul vertical, din comportamentul moral, dintr-o anumită cantitate de grijă pe care un om poate să o aibă faţă de semeni, cred că îţi dai seama dacă este un creştin, nu doar declarat, ci şi cu sufletul într-adevăr creştin. Sunt şi persoane care nu vorbesc despre asta pentru că consideră ei că sunt într-o minoritate. Credinţa nu e o ruşine. Nu trebuie să fie nici o laudă, să spui de dimineaţa până seara cât de mult crezi sau ce faci tu pentru biserică ori pentru semeni. Credinţa e o trăire.

Ce le recomandaţi celor care vor să facă o carieră în psihologie?

Nu îmi permit să le recomand, dar le-aş putea spune să îşi aleagă ceea ce cred ei că îi poate împlini vocaţional. Avem nevoie de orice profesie, acolo unde omul o face cu dragoste. Contează foarte mult când alegi o profesie să o faci cu dragoste, cu devotament. Să nu o alegi fiindcă sună bine, să nu o alegi fiindcă este la modă, să nu o alegi în speranţa că vei câştiga mult. Toate lucrurile acestea cad în momentul în care profesia respectivă nu-ţi place. Nimic din ceea ce vei crede că va fi un avantaj nu îţi mai este avantaj. Toate mizele rele se întorc împotriva ta. Deci să aleagă şi cu mintea şi cu sufletul acolo unde cred ei că se pot împlini vocaţional, unde cred ei că pot fi cei mai buni.

"În locul credinţei nu poţi pune altceva"

Aş vrea să trecem acum din scaunul psihologului în cel al pacientului. Sunt diferite cazuri de oameni care au renunţat la credinţa lor, şi-au substituit credinţa prin diferite surogate. Cum sunt privite de un psiholog aceste surogate?

Sunt persoane care s-au îndepărtat trecând la alte culte, punând în locul, nu neapărat al religiei, ci al comportamentului creştin altceva. Sunt persoane care se mint aşa. Au pe moment poate nişte stări de bine sau nişte stări confortabile, dar la un moment dat vor ajunge la un sentiment de goliciune. În locul credinţei nu poţi pune altceva, însă, din păcate, ajung mai târziu la concluzia aceasta.

Dar atunci când un om îşi înlocuieşte credinţa cu dragostea faţă de persoana iubită, făcând chiar şi crimă, nu este un surogat?

Aici apare un defect primordial la nivelul gândirii: nimic nu poţi să pui peste Dumnezeu, nimic nu poate fi deasupra lui Dumnezeu. Deci aici din start avem o abordare greşită.

Este o alegere total nefericită, aş numi mai degrabă un abandon al gândirii creştineşti, ca în situaţiile în care nici copilul propriu nu ţi-l pui deasupra lui Dumnezeu. Replica aceea pe care foarte mulţi părinţi o au "îmi iubesc copilul mai mult decât orice pe lume" este greşită, pentru că pe copil poţi să ţi-l iubeşti imediat după dragostea pe care o ai faţă de Dumnezeu. Nu poţi să îl pui deasupra lui Dumnezeu, pentru că l-ai avut cu îngăduinţa Lui.

Să învăţăm din situaţiile-limită

Oamenii spun că au credinţă în Dumnezeu. Dar când vine vorba de bunăstarea lui, de familia lui, de realizările lui în comparaţie cu ale semenului, îl uită pe Dumnezeu. De ce?

Invidia nu-i place lui Dumnezeu. Planurile oamenilor care îşi pierd timpul cu invidia să ştiţi că sunt destul de zădărnicite, pentru că în loc să fie creativi, să prospere, ei se uită la ce au ceilalţi. Invidia nu e pe gustul lui Dumnezeu.

Ce părere aveţi despre oamenii care au doar o credinţă declarativă?

Cred că mai au timp să înveţe. Sunt momente în viaţă care te pun în situaţia de a învăţa foarte mult. Situaţii la limită, o operaţie care te pune între viaţă şi moarte, o pierdere foarte mare. Toate acestea sunt situaţii-limită. Astfel ţi se pot restructura puţin priorităţile. Însă sunt unii care nu învaţă nici din situaţiile-limită, din păcate.

Asta mi se pare grav, pentru că au o mică sau insuficientă capacitate de introspecţie. În loc să cauţi în tine problema, o cauţi în afara ta. Dumnezeu este un foarte bun pedagog de la care primim nişte lecţii în viaţă. Ideea este să şi învăţăm din ele. Riscul este că dacă nu învăţăm nimic, le repetăm.

Am întâlnit mai multe cazuri de oameni care îl scot vinovat pe Dumnezeu de moartea celor din jurul său. Asemenea oameni au o rană care încă nu s-a închis. Şi probabil că până nu vor înţelege va rămâne deschisă. Sper să nu rămână deschisă până la despărţirea de lume.