Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Din teatrul de operații african, în ajutorul bolnavilor de COVID-19

Din teatrul de operații african, în ajutorul bolnavilor de COVID-19

Galerie foto (8) Interviu
Un articol de: Andrei Butu - 04 Iul, 2020

Timp de mai multe luni, medicul militar Ștefan Vladimir Zahiu, specialist anestezie-terapie intensivă la Spitalul Universitar de Urgenţă Militar Central „Dr. Carol Davila”, s-a aflat în Mali, pe continentul african, în una dintre cele mai periculoase misiuni sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU). Despre experiența trăită în teatrul de operații din Mali, unde a îndeplinit misiuni de evacuare medicală, dar și despre întoarcerea într-un context medical nou, detașat la Spitalul ROL 2 din incinta Institutului de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan”, unde tratează pacienți infectați cu noul coronavirus, maiorul medic militar a avut amabilitatea de a ne vorbi într-un interviu.

Cum decurge o zi din viața unui medic militar? Are un alt fel de program sau trebuie să îndeplinească anumite criterii?

Medicina militară este medicină propriu-zisă sub egida hainei militare. Ca medic militar trebuie să respecți o ierarhie mai strictă. Cel mai adesea sunt două variante: ori ești medic militar într-un spital, unde viața este foarte apropiată de a unui medic civil, unde nu ai misiuni și nici aplicații, ori ești medic de unitate, unde este mai mult parte de medicină generalistă, de medic de familie, de scris foarte multe documente și mai puțină medicină propriu-zisă. Doctorul de unitate are marea lui importanță, el fiind medicul de medicină primară care deservește o unitate. Meseria aceasta este de viitor pentru mulți tineri, mai ales proveniți din medii sărace. Este o variantă foarte bună pentru că armata oferă școlarizare, ceea ce înseamnă că părinții nu mai fac eforturi pentru a-și susține copilul nici în cămin. De asemenea, din anul 5 de studii, tânărul devine sublocotenent, primind un salariu de peste 1.000 de lei. Ulterior, devine rezident, ceea ce aduce din start mai mulți bani pentru un tânăr care doar își face ucenicia, având pe alocuri o responsabilitate minimă. Pentru un copil cu o situație financiară precară, care își dorește să ajungă medic, medicina militară este o variantă excepțională. Nu a fost cazul meu, însă am considerat că este un drum pe care pot să-l urmez.

Misiunea Multidimensională Integrată de Stabilizare în Republica Mali (MINUSMA), în care sunt agrenați aproximativ 15.000 de militari, este considerată una dintre cele mai periculoase acţiuni sub egida ONU. Înainte de plecare ați fost antrenat și aveați o imagine în minte despre un teatru de operații. Din punctul de vedere al unui medic de spital, cum arăta, de fapt, mediul în care a trebuit să lucrați? 

Am considerat o datorie de onoare participarea la această misiune și respect față de haina militară. Marea majoritate a medicilor militari nu au parte de o asemenea experiență. Noi am reprezentat primul pluton medical românesc care a ajuns acolo. Am plecat cu un foarte scurt răgaz de pregătire și anunțare. Am fost medic într-un detașament foarte frumos, Carpathian Pumas, de elicoptere, care încearcă să deservească o misiune MINUSMA multiintegrată a ONU în Mali, încercând acolo să mențină pacea. Am răspuns apelului comandatului, apelului Armatei Române și al Statului, considerând că este foarte important pentru mine să-mi duc profesia până la capăt. 

Recunosc faptul că mi-a fost foarte frică. La început a fost teama de necunoscut, teama de a pleca de acasă, de lângă familia mea. Gândiți-vă că eu în două săptămâni am aflat de această plecare și a trebuit să mă pregătesc și sufletește. La mine, decizia de a pleca s-a făcut în trei minute. Nu am avut un timp de pregătire, un timp de gândire, care cumva îți așază altfel gândurile. Totul a fost foarte brusc, dar cred că așa trebuie să se comporte un om care poate schimba ceva. A trebuit să salvez o situație, care nu mă privea pe mine, ci pe o întreagă instituție. Nu mă considerați altceva decât un om modest, care consideră smerenia ca un ideal în viață. În situația respectivă, să decizi pentru așa ceva în câteva minute, cred că nu foarte mulți și-ar putea asuma. Eu sunt un familist, iar familia este totul pentru mine. În spital, viața decurgea cu foarte multe gărzi, dar într-un făgaș pe care de ani buni îl știam.

Ce am făcut acolo a fost să deservesc ca un medic de medicină primară ce s-a putut face. Nu am avut decât câteva misiuni, care sunt rare în acea zonă, dar, în toate acestea, tot ce am putut face a fost să acord primul ajutor în condiții de teatru de operațiuni și zbor cu elicopterul într-un spațiu strâmt și nefamiliar, eu venind dintr-o sală de operații, de la terapie intensivă, unde se fac tot felul de manevre, unele foarte complexe. Adaptarea într-un nou mediu a fost o provocare. Profesional vorbind, nu se compară complexitatea a ceea ce fac eu la spital cu ceea ce a trebuit să fac acolo. Este incomparabil.

Însă consider că greul este al celor care stau acasă. Ei sunt oamenii cu adevărat de admirat. Familia mea e tot ce contează pe lumea aceasta. Este foarte parcimonios de a face un astfel de lucru, dar este un șah mat în care te găsești. Realizezi și necesitatea secției, care cu o mână de oameni încearcă să facă treaba, dar și suferința celor dragi. Vreau să mulțumesc familiei, părinților mei și celor care au reușit să treacă peste această despărțire, care a fost forțată și intempestivă. Iar copiii poate sunt prea mici ca să spună în cuvinte ce simt și să scrie un eseu despre aceste încercări.

În cadrul detașamentului românesc de elicoptere Carpathian Pumas ați participat la prima acțiune de evacuare medicală, la câteva ore de la declararea capabilității de operare deplină. Cum ați trăit aceste momente și cum s-au desfășurat?

S-a evacuat un militar care avea probleme de la căldura excesivă în misiune. Ulterior, în misiunile celelalte a fost vorba de intervenții complexe, dar la momentul acela, la acea primă misiune a fost vorba doar de acest șoc caloric ce se produce frecvent în deșert. Nu a fost nimic deosebit, doar necesitatea de a ne deplasa foarte repede și a ne adapta. Era prima misiune, tensiunea pentru că iată, se întâmpla, dar nu a fost un caz complex medical. Am mai avut cazuri în care mașinile au trecut peste dispozitive explozibile improvizate și a trebuit să evacuăm militari din trupele aliate către bază sau către spitalele disponibile. 

Din punctul meu de vedere, nu am resimțit în nici un moment o nesiguranță a zborului sau a calităților aviației române. Sunt niște oameni cu totul deosebiți, elicopterele erau permanent întreținute. Ca un paradox, mai riscant este să mergi prin București cu automobilul decât să ți se întâmple ceva în elicopter în Africa. 

Ați venit din Mali exact la începutul pandemiei, încercând o altă experiență într-un context nou, pe secția ATI din cadrul Spitalului de campanie ROL 2 din incinta Institutului de Gerontologie și Geriatrie „Ana Aslan“. Cum este situația acolo în prezent?

Am fost liber în luna martie, iar din aprilie a început mai greu. De acum mi-e teamă că va dura mult mai mult de un an, timp în care spitalul nostru va trebui să deservească. În tot acest timp, noi va trebui să ne împărțim, să fim plecați și câte o săptămână de acasă la acest spital „Ana Aslan”. Pentru secția noastră de terapie intensivă este o mare provocare să împarți personalul pe ture, în prezent pentru două secții. Practic, s-a dublat numărul de paturi cu același personal. Această boală presupune o mare provocare pentru întreaga societate.

În ultimul timp, la spitalul COVID am avut colaborări cu colegi tineri rezidenți, care sunt incluși în echipele noastre de medici de pe secție. Acești tineri lucrează mai mult pe bază de voluntariat la îngrijirea pacienților COVID. Este o enormă bucurie să vedem această aplecare către îngrijirea aproapelui în condiții de risc. Nouă ne este frică dacă strănută o persoană în metrou, dar vă imaginați cum este pe o secție unde toți sunt infectați cu acest virus. Îmi pare foarte rău că oamenii tratează atât de superficial o boală atât de severă, aici referindu-mă la publicul larg. Din punctul meu de vedere, este extrem de spectaculoasă și de dramatică evoluția acestei boli la pacienții care ajung la terapie intensivă și nu este nici o garanție a ceea ce poate face medicul pentru pacienții respectivi. Doar un vaccin va putea scăpa lumea de astfel de situații. Acum suntem în fața faptului împlinit, dar răul cel mai mare va fi socio-economic. Trebuie să înțelegem că a purta o mască, a respecta niște reguli elementare de evitare a aglomerației, o minimă igienă este mai mult decât necesar în această perioadă.

Ce aspecte importante ați descoperit în urma experienței petrecute în Mali și cum au ajutat acestea la dezvoltarea dumneavoastră spirituală? 

Lecția de viață pe care mi-a oferit-o misiunea în care am plecat nu este una medicală sau militară, ci una pur umană, chiar creștină. Nu am văzut o frunză verde cu adevărat decât pe malul fluviului Niger în țara aceasta. În rest, totul era într-o eternă arșiță, și niște copaci care semănau cu scaieții. Erau niște vite costelive care zburdau pe acolo, care nici nu știu dacă puteau da vreun pic de lapte. Tot ce aveau de mâncare erau ierburi uscate rămase de la sezonul ploios anterior. Când vii aici și vezi această explozie de verdeață a țării tale este o adevărată bucurie și împlinire. Atunci realizezi cu adevărat că ești un om binecuvântat. Îmi pare atât de rău că nu conștientizează toți românii că sunt cetățeni ai unei părți a raiului și că acest colț de rai va rodi mereu bunătate în sufletul omenesc.
Acolo este o zonă în plin conflict și nu puteam ieși din bază. Acum apar foarte mulți extremiști religioși. Țara este foarte săracă, iar sărăcia îndeamnă de multe ori și la extremism. Tot ceea ce am resimțit acolo a fost bucuria de a fi creștin. Atunci când realizezi și înțelegi că la ei, țară preponderent musulmană, viața unui om nu valorează mai mult decât o motocicletă, înțelegi că România este un loc binecuvântat, iar prin faptul că suntem creștini ortodocși și vezi pe Mântuitorul și Maica Domnului pe catapeteasmă înțelegi egalitatea și sensul lumii acesteia. Sunt un om binecuvântat pentru că sunt creștin-ortodox și pentru că am această libertate extraordinară de a alege permanent. Dumnezeu mi-a oferit multe oportunități medicale, dar mi-a lăsat această liberă alegere de a căuta și de a merge într-o parte sau alta. Cred că aceasta este extraordinara libertate a unui medic, faptul că permanent te poți refugia în studiu, pentru a înțelege altfel un caz. Este o împlinire fantastică. Acum există foarte multe modalități de informare. Creierul tău devine un arbore în care apar tot felul de ramuri și de bifurcații, muguri pe care îi poți cultiva și admira.

Sunt membru al Consiliului parohial al Parohiei Apărătorii Patriei 2, condusă de părintele paroh Mircea Uță. Dar, din nefericire, din cauza serviciului ajung mai rar la biserică. De exemplu, duminica trecută eram încă la Spitalul „Ana Aslan”, unde avem acea secție de ATI pentru pacienți COVID-19, iar duminica anterioară fusesem de gardă la Spitalul Militar, de unde am plecat direct la spitalul cu pacienții infectați cu noul coronavirus. Totuși, permanent încep ziua închinându-mă. Meseria mea este foarte stresantă. Nu numai faptul că acum avem această provocare epidemiologică, dar și anestezia ca atare. Pentru mine este un permanent stres și întotdeauna le spun colegilor mai tineri că atunci când încep o anestezie spun o rugăciune în minte. Chiar dacă uneori spun doar „Doamne, ajută!”, iar alteori am timp și de „Tatăl nostru”. Pentru mine este important să știu că este Cineva deasupra mea, mai mult decât un șef ierarhic, și că acel Cineva îmi știe conștiința și că înlăuntrul meu străduința este de a face bine. Cred că din această dorință decurge și o pozitivitate a ceea ce pot oferi pacientului. 

Citeşte mai multe despre:   pandemie  -   coronavirus  -   Spitalul ROL 2