Dite Dinesz: „Oameni ca ei nu se vor mai naște”

Emisiunea „Izolaţi în România” de la TVR este una dintre cele mai cunoscute şi iubite, întrucât realizatoarea Dite Dinesz și echipa formată din Marius Danci și Constantin Buță sensibilizează inimile prin modul în care dezvăluie traiul greu, simplu și înţelept al unor oameni care locuiesc în cătune depopulate prin munți, singuri, bătrâni, de multe ori bolnavi. Dite Dinesz povestește în acest interviu despre sentimentele trăite în legătură cu oamenii pe care îi vizitează și care îi devin personaje de reportaje. În plus, aflăm că este în lucru o carte despre 100 de vieți aflate pe poteci de munte și că la Gârda de Sus, în județul Alba, va fi înființat Muzeul Cătunelor „Izolați în România”. S-a format în jurul echipei de filmare o comunitate dornică să-i ajute pe cei singuri din munți.

Doamnă Dite Dinesz, v-aţi gândit înainte de primul reportaj din seria „Izolați în România” că va fi mai mult decât un demers jurnalistic și că va deveni o adevărată punte oferită societăţii de azi spre a cunoaşte acea lume autentică?

Nimic din ce trăiesc azi pe poteci sau ca jurnalist nu a fost în mintea mea când am pornit pe primul munte. Că e bine sau greu, că obosesc sau sunt fericită, totul e un dar primit dinspre Dumnezeu. Primele filmări le făceam cu cutii mari de ciocolată, a fost decizia mea ca toată diurna să o împart celor cu care mă întâlneam. Nu m-am gândit niciodată, nu aveam cum cu mintea mea să ­creez o lume așa minunată și mare ori să cred că peste scurt timp va fi așa cum e azi, cu o comunitate extraordinară de oameni buni care ne încarcă mașina de filmare cu alimente și daruri. Noi nu putem formula gânduri sau dorințe așa cum Dumnezeu le împlinește. E dincolo de mine ceea ce trăiesc. Voi fi mereu datoare oamenilor care trăiesc pe poteci și mă așteaptă, celor care ne urmăresc și celor care din inima lor dăruiesc.

Românii cunoşteau bine poveştile de viaţă culese din vârfuri de munte, iar în 2021 le-au cunoscut şi străinii, după ce aţi primit Marele premiu la Festivalul televiziunilor publice din Europa pentru filmul „Cum am trăit într-o pădure”. Ce reprezintă pentru dumneavoastră acest premiu?

Premiul acesta e din nou un dar… Am fost cu ceva ani în urmă membră în juriul CIRCOM și, cum vedeam o producție ce câștiga, mă gândeam ce aș simți, cât aș dori să primesc cândva o mențiune măcar. Aș fi fost fericită cu atât. A venit pandemia și am avut timp să fac un film de dragul lor. M-am reîntâlnit cu cei mai dragi dintre ei, așe­zându-i din nou pe linia de montaj, cu ideea că pot arăta și Europei profunzimea simplității. Dar am ținut să arăt și comunitatea Izolați în România, cei care urcă și fac bine, taie lemne, duc alimente, pun panouri solare, medici care consultă. Premiul e al lor, al celor care m-au învățat că nimeni nu e singur, nici o clipă. Premiul e acel semn de la Dum­nezeu că aceia care urcă, oricât de lung ar fi urcușul, ajung pe vârful de munte, de unde se vede cerul până dincolo de nori. Și, desigur, acest premiu e să­mânța încolțită acum mulți ani, când doream măcar o men­țiune… Poate că eu am pus să­mânța, dar nu e meritul meu că ea a crescut, a dat rod ne­sperat, a bucurat inima mea și a multor altora. Obișnuiesc să spun, când mă oprește un om bun pe stradă să mă felicite: Nu eu, eu nu fac nimic, ideile vin, faptele coboară, e mai mult de la îngeri decât de la mine. Fiindcă eu singură și echipa, aceeași din 2006, Marius Danci și Constantin Buță, nu am fi putut singuri, fără dar din cer, să ajungem atât de sus, să fim autorii celei mai bune producții TV din Europa a anului 2021. O bucurie imensă, care mi-a dat putere să merg mai departe. E o altă datorie pe care va trebui să o împlinesc în fiecare zi, să caut oameni pe poteci, cât mai sunt.

O seamă de voluntari s-au oferit să ajute izolații cu ce au putut: alimente, medicamente etc. Autorităţile au fost sensibilizate vreodată în urma prezentării acestor cazuri?

Omul sfințește locul, dar nu tot locul. Uneori ne ajută. Alteori ne încurcă... Dar numele emisiunii fiind atât de cunoscut și blând, în ultima vreme nu se mai tem de noi. Au înțeles că nu urcăm în munți ca să arătăm ce nu fac ei. Urcăm în munți ca să nu uităm, ca să adunăm simplități și fru­museți adânci, dar și pentru a ajuta unde e nevoie. Sunt case unde e bine, e bine cu puțin. Ducem o pâine și primim adevăruri. Omul nu are trebuință de dulapuri pline cu alimente și haine. Omul poate fi în pace și dacă are puține. Fiindcă cel care are pace, care știe că e așa cum e, pentru că Dumnezeu îngăduie așa, acela nu se zbate, nu suferă. E bine așa cum e, „Doamne, mulțam!”, aceasta e esența vieții trăite pe poteci.

Se vede că puneţi multă inimă în meserie, nu numai talent şi experienţă. Aţi rămas în legătură cu eroii reportajelor? Comunicaţi cu ei, îi mai vizitaţi în afara planurilor jurnalistice?

Nu e zi să nu mă sune un om de pe munte. Și eu sun. Oamenii au trebuință de câte ceva. Sau vor să vadă dacă sunt sănătoasă ori în pace. Fiecare vorbă cu ei e fereastra mea spre cer. Mă bucură enorm și ziua mea e scurtă, după cât aș vrea să vorbesc cu ei. Știu că mulți se roagă pentru noi, așa cum știu ei, în căsuțele mici. Și știu că aceia care au plecat la Dumnezeu ne-au povestit acolo sus, pentru pâinea pe care au dăruit-o telespectatorii. Știi de ce cred asta? Pentru că au fost atât de uimiți, bucuroși că îi caută cineva. Telespectatorii sunt darul la care ei nu s-au gândit niciodată. Cum să îi iubească oamenii de la oraș? Uite așa se gândesc cu toții la noi...

Situaţia căruia dintre oamenii descoperiţi în acest fel v-a emoţionat cel mai mult?

Nu pot alege. Fiecare este o carte în felul lui diferit de a fi. Îmi cereți să vă dau dintr-o bibliotecă întreagă câteva cărți. Dar rămân celelalte nedeschise, e greu. Vă spun în schimb că e aproape gata cartea tuturor oamenilor de pe poteci. Aici veți citi 100 de vieți, așa cum le-am aflat eu în munți. Da, am scris o carte care să îi cuprindă pe toți. A durat mai mult decât am crezut, poate Dumnezeu știe că mai am oameni de întâlnit și de povestit, și abia apoi să o dau la tipar. Când o fi ziua să fie gata, voi zice că misiunea mea s-a scris. Tot despre ei veți afla curând în sălile Muzeului Cătunelor „Izolați în România” de la Gârda de Sus, Alba. Va fi un muzeu pentru cei care vin după noi, când potecile vor fi acoperite de vegetație și nu vor mai fi călcate de om. Avem sprijinul Consiliului Județean Alba și va fi așa cum merită acești oameni, care țin lumea în mâini cu tăcerile lor, cu dorurile lor neștiute.

Spuneţi-ne câteva cuvinte despre colegii împreună cu care mergeţi pe potecile de munte pentru aceste reportaje.

Prima dată am urcat în 2006. Am trăit multe împreună de atunci: avalanșe, zile pe muchie de cuțit, ore în șir în cabina de montaj. Noi, echipa, suntem fiecare darul celuilalt. Gândim atât de aproape unul de celălalt că nu mai rostim propoziții lungi despre care vrem să facem. Cum să arate. Pur și simplu, filmăm sau montăm. E ca în viața acestor oameni din cătune - mergi pe potecă, nu te mai oprești, că asta știi de acum foarte bine să faci. Marius Danci - imagine, Constantin Buta - montaj și aproape 20 de ani în care am văzut lumea pe aceeași fereastră... Și nu e vorba doar de „Izolați în România”, orice altă emisiune am realiza ne înţelegem fără să argumentăm. E privilegiul de a lucra la un studiou regional, TVR Timișoara, unde timpul e blând, șefii înțelegători și poți lucra atâția ani în aceeași echipă.

Am constatat că oamenii prezentați în emisiunea „Izolaţi în România” au multe calităţi: îşi iubesc locurile natale, au mare preţuire pentru animalele lor, sunt harnici, iau toate întâmplările aşa cum vin, iubesc natura, liniştea şi clipele lor tainice, dar nu am văzut nici unul care să nu creadă cu tărie în Dumnezeu. Cât de mult vă impresionează acest lucru?

Am întrebat în primii ani o bătrână care stătea foarte departe de alți oameni: „Dacă vi se face rău, ce faceți aici, atât de singură?”. Nu avea nici telefon. Nu o să uit niciodată răspunsul ei: „Mă așez pe pat și mă rog. Pe noi Dumnezeu ne ajută, nu oamenii. El e aici, oameni nu-s”. Atât de mare e credința că și ploaia, și pacea, și moartea, toate sunt de la Dumnezeu. Și dacă sunt ale Lui, ce folos să te lupți? Le primești așa cum vin. Și te rogi, nu stai să pierzi vremea. O altă bătrână mi-a zis că a avut viața după cum s-a rugat. Cum adică?, o întreb. „Păi, bunica mă punea în cămară să mă rog, eu mâncam dulceață în loc să mă rog... Dacă mă rugam atunci, poate azi nu eram singură... Azi mă rog, dar nu m-am rugat toată viața, că numai acum am căpătat drag de Dumnezeu...” Pentru ei Dumnezeu e foarte viu, e „Dră­guțul”, „Bunuțul”, e pe poteci și în casă, nu e în cărți. Și vorbesc cu El prin rugăciune. Lumea lor nu ar fi supraviețuit fără cre­dință în Dumnezeu. El e prieten, medic, preot, El închide și deschide ușa casei în fiecare zi. Pe fiecare îl întreb: „Cine e Dumnezeu?”. Se uită așa mirați la mine. Adică încă nu știu?... Sau îmi spun că ei sunt prea slabi ca să știe cine e, dar știu că există, că aproape L-au văzut, când au venit lupii, când a căzut ava­lanșa... Pădurea este, de fapt, uni­versul lor, iar ea e cu sigur­anță creată de Dumnezeu.

Eu știu că au dreptate, nu pentru că au citit în cărți, ci pentru că au simțit. Știu că acolo sus numai Dumnezeu te ajută să fii singur la marginea pădurii. Să nu te temi de singurătate. Și mai cred că ei au timp și loc mult să Îl cunoască pe Dumnezeu. Au cer, văd casa Lui de mult mai multe ori decât noi. Eu m-am întâlnit cu Dumnezeu sub formă de înger când era să mă acopere, pe mine și pe Livia Danciu din Gârda de Sus, o avalanșă. Dumnezeu și-a făcut timp să mă anunțe să plec din acel loc, cu câteva secunde înainte de a cădea avalanșa. Din acea zi am știut că în lumea „Izolați în România” e Dumnezeu cel care îi ajută să trăiască... Era în 2005 și de-atunci nu m-am mai mirat de traiul lor, dar l-am înțeles cu toată inima. Fiecare om întâlnit pe poteci e o bucată de cer.

Cum i-aţi defini pe toţi aceşti oameni întâlniţi departe de confortul civilizaţiei?

Înțelepți, cu simplitate, puternici, aleși să înțeleagă rostul venirii pe pământ, oameni din altă lume. Oameni ca ei nu se vor mai naște. Așa puternici, așa tăcuți, așa răbdători, așa înțe­lepți, așa buni, fără de cărți și școli. Dar eu îi iubesc, îi admir. Îmi asum subiectivismul. Orice veți spune, ei sunt pentru mine cei care trăiesc cu adevărat, aproape de adevăr. Ei duc lumea în spate, prin fiecare pas pe care îl fac pe poteci. Când nu vor mai fi poteci prin munți, lumea aceasta e gata. E foarte aproape acea zi... Dar noi suntem fericiții care am aflat că ei au fost îngeri printre păduri.

Ce aţi învăţat de la ei?

De multe ori le mulțumesc fiindcă am învățat multe de la ei, iar ei râd: „Ce știu eu ce e pe lume? Nu ai ce învăța de la mine. Eu știu să țes, să cos, să sap, să dau la vite...”. Cum să le spun că în simplitate e adevărul lumii? Că e mai puternic cel ce le face pe acestea în singurătate decât cel care citește, conduce mașina, merge la supermarket? Ceea ce sunt eu azi, am învățat de la ei. Fiecare cuvânt auzit pe ecran, chiar rostit de mine, e învățat de la ei. Și tot așa am învățat că facem multe fapte inutile. Că pierdem viața pe nimic. Că tot ce e în noi e mai profund decât ce e în afara noastră. Că distanța de la Pământ la Cer se străbate cu piciorul într-un suflet pentru cel mai de preț gând, recunoștința. Cel mai drag cuvânt învățat în munți rămâne „Mulțu­mesc pentru omenie”. Cam asta am învățat: omenia și omul.

Această lume fascinantă, dar cu un trai atât de greu, nu va mai exista odată cu dispariţia fizică a acestor locuitori. Aţi întâlnit vreodată tineri care vor să se stabilească în astfel de cătune?

Nu am întâlnit tineri încă. Noi umblăm pe culmi, unde nu sunt drumuri. Pentru tineri e greu, nu ar avea școli, medic. Omul de azi e diferit... El nu mai poate fi cu adevărat „izolat în România”.